Irving Stone

— De ce l-ai adus? Este o persoană respectabilă.

Am trecut apoi neînsoţit într-un hol mare, cu mai multe maşini care îmi aminteau de infern, cu instrumentele lui diabolice de pedeapsă. Deasupra unui aparat l-am văzut întins pe unul din colegii mei, care ar fi avut toate motivele să mă remarce, dar nu mi-a dat nici o atenţie. Atunci mi s-a spus că pot să plec. Dar nu-mi găseam pălăria şi până la urmă n-am putut părăsi încăperea."

Intuia că acest gen de vise era un exemplu de acţiune inhibată şi notă în manuscris: „Împlinirea dorinţei prin intermediul visului îşi găseşte expresia în faptul că am fost recunoscut drept om cumsecade şi că mi s-a spus că pot pleca. Aşadar, în materialul gîndurilor-vis trebuie să fi existat mai multe semne de întrebare în această privinţă. Mi s-a dat voie să plec, ceea ce înseamnă că am fost absolvit de vină. Dacă la sfârşitul visului s-a întâmplat ceva care m-a împiedicat să părăsesc încăperea, pare plauzibilă presupunerea că materialul refulat care conţinea contestaţia se făcea simţit în acest punct. Faptul că nu reuşeam să-mi găsesc pălăria însemna, aşadar: «În fond, nu eşti chiar un om cinstit». În felul acesta, incapacitatea mea de a face ceva în vis este o modalitate de exprimare a contradicţiei, un «nu»."

Un vis absurd îl nedumeri profund. Scrise: „Am primit o înştiinţare de la consiliul municipal al oraşului meu natal cu privire la taxele datorate pentru spitalizarea unei persoane ce suferise, în anul 1851, o criză în casa mea. Eram foarte amuzat de această împrejurare, pentru că, în primul rând, în 1851 încă nu mă născusem şi, în al doilea rând, tatăl meu, care ar fi putut avea vreo legătură cu acea poveste, murise. M-am dus la el în camera alăturată, unde stătea întins pe pat, şi i-am povestit. Spre surprinderea mea, îşi aminti că în 1851 se îmbătase o dată şi fusese închis sau reţinut. Era în perioada când lucra pentru firma din T.

— Aşadar, obişnuiai să şi bei? am întrebat eu. Te-ai însurat imediat după asta?

Am calculat, bineînţeles, că mă născusem în 1856, ceea ce părea să fie anul imediat următor celui în chestiune."

Jakob nu obişnuia să bea. Oare visul încerca să sugereze că Jakob se purtase prosteşte, ca un om beat? Dar ce făcuse? Venise o notă de plată de la un spital pentru anul 1851. Dar cine beneficiase de îngrijiri medicale? O amintire fragmentară îi apăru încet din bezna memoriei, ca umbra subţire a unei pisici pe acoperişul unei case în timpul nopţii: o bucăţică aici, alta dincolo, o aluzie voalată a fraţilor lui vitregi Emanuel şi Philipp că, într-adevăr, tatăl lor se căsătorise „curând după asta" cu o femeie pe nume Rebecca. Nota de plată de la spital era pentru Rebecca? Dacă existase o Rebecca Freud, ce se întâmplase cu ea? Murise în spital? Această a doua căsătorie nu putea să fi durat prea mult, pentru că Jakob era burlac de doi sau trei ani când se căsătorise cu Amalie în 1855. Numai Emanuel şi Philipp ar fi putut să ştie. Era uluit de ingeniozitatea cu care visul îi dezvăluise acest fragment de amintire ce zăcuse adânc îngropat în memoria sa şi de felul în care subconştientul lui respinsese permanent această fantasmă.

Într-o după amiază, o pacientă veni la el la birou cu ochii în lacrimi. Femeia exclamă:

— Nu vreau să le mai văd niciodată pe rudele mele. Probabil că mă cred o fiinţă groaznică.

Sigmund n-apucă s-o întrebe de ce, că femeia îi povesti un vis pe care şi-l amintea, dar nu-l putea înţelege. Când avea patru ani, un linx sau o vulpe mergea pe acoperiş. Apoi ceva a căzut sau ea căzuse şi după aceea a văzut sicriul mamei sale care era scos afară din casă. Pacienta începu să plângă.

— Acum îmi mai amintesc ceva, exclamă ea. În fragedă copilărie eram umilită de un golănaş de pe stradă care îmi spunea „ochi de râs". Mi se părea cel mai jignitor cuvânt din lume. Şi încă ceva, când aveam trei ani, s-a desprins o ţiglă de pe acoperiş şi a căzut în capul mamei mele, făcând-o să sângereze abundent.

— Acum vezi cum se îmbină elementele din visul dumitale şi prind contur, spuse Sigmund. Linxul apare pentru că ţi se spunea „ochi de râs". Merge pe un acoperiş de pe care cade o ţiglă şi apoi o vezi pe mama dumitale scoasă din casă, moartă. Scopul visului este împlinirea unei dorinţe. Vezi cum ai scos materialele copilăriei dumitale din subconştient? Dar nu ai de ce să-ţi faci probleme.

Este o lege universal valabilă ca fetele să fie îndrăgostite de taţii lor şi să dorească să ia locul mamelor lor, ba chiar să le vadă moarte. Dar asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă şi nu are nimic comun cu dumneata în clipa de faţă. Rudele şi prietenii dumitale nu consideră că eşti o fiinţă oribilă, au trecut şi ei prin aceleaşi complexe ale lui Oedip în anii copilăriei.

Interpretarea aceasta o ajută pe pacientă să-şi redobândească echilibrul.

Un caz asemănător veni în Berggasse 19 câteva săptămâni mai târziu; era vorba de o tânără într-o stare de excitaţie confuză, izvorâtă dintr-o aversiune violentă faţă de mama sa, pe care o lovea şi o înjura ori de câte ori se afla prin preajmă. Medicii nu reuşeau s-o ajute, aşa că fu adusă la dr. Freud, care îşi întemeie analiza exclusiv pe visele femeii. Visase că asista la înmormântarea mamei sale. Şedea împreună cu sora ei mai mare la o masă, amândouă îmbrăcate în haine de doliu. Aceste vise erau însoţite de fobii obsesive întreţinute de teama ca nu cumva să i se întâmple ceva rău mamei sale în timpul scurtelor sale absenţe de acasă. Sigmund explică această fobie ca o „contrareacţie isterică şi un act defensiv" împotriva ostilităţii subconştientului faţă de mama sa. Îşi însemnă în caiet: „Ţinând seama de aceste fenomene, nu este greu de înţeles de ce fetele isterice manifestă adesea o afecţiune exagerată faţă de mamele lor."

Un caz similar cu cel pe care îl tratase cu câţiva ani în urmă era acela al tânărului cu o educaţie morală foarte strictă care, la vârsta de şapte ani, dorise să-şi împingă tatăl sever „într-o prăpastie din vârful unui munte. Când am ajuns acasă mi-am petrecut restul zilei pregătindu-mi un alibi pentru cazul că mi s-ar fi atribuit vreunul din asasinatele comise în oraş. Dacă am simţit atunci impulsul de a-l împinge pe tatăl meu în prăpastie, sunt oare demn de încrederea soţiei şi a copiilor mei?"

Sigmund află că tânărul, care avea acum treizeci şi doi de ani, îşi pierduse recent tatăl, ce fusese răpus de o boală necruţătoare. În acel moment îşi reamintise, pentru prima oară după douăzeci şi patru de ani, dorinţa din copilărie de a-şi ucide tatăl. Sigmund îl conduse înapoi, prin timp, cu mult mai devreme de vârsta de şapte ani, când apăruse pentru prima dată impulsul de a-şi ucide tatăl. Avu nevoie de mai multe luni de analiză, pe parcursul cărora făcu o trecere în revistă a cazurilor similare din însemnările lui, dar pacientul progresa vizibil, iar nevrozele lui obsesive păleau tot mai mult. Îi mulţumi dr. Freud pentru că îl eliberase „din celula de închisoare care devenise propria mea cameră, unde mă încuiam în ultima vreme ca să nu pot comite nici o crimă, fie împotriva unui străin, fie a unui membru al familiei".

Un caz cu totul neobişnuit îi fu trimis de profesorul Nothnagel. Omul părea să sufere de o degenerescenţă a măduvei spinării. Sigmund se miră: „De ce l-o fi trimis profesorul Nothnagel la mine? Ştie că tratez numai nevroze". Pacientul nu cedă la tratamentul psihanalitic. Negă violent orice legătură între tulburările sale şi viaţa sa sexuală, precum şi existenţa unei activităţi sexuale în primii ani de viaţă. Refuză să se lase angrenat în procesul asocierilor libere de idei, pe parcursul căruia primul gând ce-i venea în minte conducea la următorul şi aşa mai departe, până la o sută de idei, imagini sau scene prin care materialele latente pot ieşi la suprafaţă; de fiecare dată susţinea cu încăpăţânare că în subconştientul său nu se afla nimic legat de boala lui.

Sigmund era foarte afectat de acest eşec. Se duse la profesorul Nothnagel, căci se înclina în faţa autorităţii şi înţelepciunii lui medicale şi îl informă că dăduse greş. Îi împărtăşi apoi opinia sa, potrivit căreia pacientul suferea, de fapt, de o degenerescenţă a măduvei spinării.

— Te rog să-l ţii mai departe sub observaţie, replică blând Nothnagel. După părerea mea, este o nevroză.

Sigmund dădu din cap obosit.

— Este un diagnostic ciudat din partea dumneavoastră, Herr Professor, întrucât ştiu prea bine că nu împărtăşiţi opinia mea cu privire la etiologia nevrozelor.

Nothnagel schimbă subiectul.

— Câţi copii ai acum?

— Şase.

Nothnagel dădu admirativ din cap, apoi întrebă:

— Băieţi sau fete?

— Trei şi trei. Sunt mândria şi avuţia mea.

— Ei bine, ai grijă! Cu fetele e în ordine, dar cu băieţii o să ai dificultăţi ceva mai târziu.

— O, nu, Herr Professor, băieţii mei sunt foarte bine crescuţi. Singurul lucru care mă îngrijorează la ei este că toţi visează să ajungă poeţi. Nu râdeţi, domnule profesor, ştiţi doar cât de mult au suferit poeţii noştri din cauza sărăciei şi a nepăsării celor din jur.

Sigmund mai ţinu pacientul sub observaţie vreo câteva zile, apoi ajunse la concluzia că-şi pierde timpul şi iroseşte banii pacientului.

— Herr Mannsfeld, îi spuse el, îmi pare rău, dar nu pot face nimic pentru dumneata. Îţi recomand să te adresezi unui specialist.

Mannsfeld păli, îşi încleştă mâinile de braţele fotoliului, scutură violent din cap, ca şi când ar fi vrut să alunge de acolo un gând prostesc, şi strigă:

— Nu! Herr Doktor, vă rog să mă scuzaţi. V-am minţit. Mi-a fost prea ruşine ca să vă vorbesc despre problemele sexuale pe care le-am avut în copilărie. Dar acum sunt pregătit să vă spun adevărul. Vreau să mă vindec.

Data următoare când se întâlni cu Nothnagel, Sigmund îi spuse:

— Aţi avut dreptate. Herr Mannsfeld suferea de nevroză. Am făcut progrese. Nu se mai văd semne de degenerescenţă a măduvei spinării.

Faţa bătrână şi ridată a lui Nothnagel se lumină de un zâmbet satisfăcut.

— Da, ştiu. Mannsfeld a trecut pe la mine să mă vadă. Continuă-ţi tratamentele. Apoi adăugă cu o expresie oarecum vicleană: Dar, Herr Doktor, să nu faci nici un fel de presupuneri greşite cu privire la convertirea mea. Tot nu cred în etiologia sexuală a nevrozelor. Şi nu cred nici în noua dumitale ştiinţă, în psihanaliză.

Sigmund era cutremurat. Profesorul Nothnagel se juca cu el?

— Domnule profesor, nu ar trebui să mă zăpăciţi cu astfel de contradicţii. Aţi înţeles că acest pacient era nevrotic şi nu avea nimic la măduvă. L-aţi trimis la mine ştiind că eu pornesc de la premisa că nevrozele sunt provocate de cauze de ordin sexual. Când am încercat să renunţ la pacient pentru că aveam impresia că nu suferă de nevroză, mi-aţi cerut să perseverez. Acum, când l-am vindecat aproape pe jumătate, mă felicitaţi pentru munca depusă, pe care apoi o descrieţi, cam aşa cum a făcut şi Krafft-Ebing, ca pe un „basm ştiinţific".

Nothnagel îşi scărpină îndelung negul de pe nas.

— Dragul meu doctor, zăpăceala este starea de fapt a medicului. Nu mi-ai divulgat dumneata mărturisirea profesorului Charcot potrivit căreia privise anumite boli neurologice timp de treizeci de ani încheiaţi fără să le recunoască? Mai dă-mi treizeci de ani ca să văd cum lucrezi şi poate că am să devin şi eu adeptul psihanalizei. Ceea ce ai realizat dumneata seamănă cu unul din spectacolele pe care le-am văzut pe la bâlciuri. Ia spune, ce mai face fiul acela al dumitale care vrea să devină poet?

În vara anului 1899 se hotărâră pentru prima oară să părăsească Austria şi să închirieze o vilă în Bavaria. Găsiră una foarte drăguţă, numită Riemerlehen, unde se putea ajunge numai pe un drum îngust de la Berchtesgaden.

Sigmund îşi amenajă biroul într-o cameră liniştită de la parter. Îl folosi pe Janus şi câteva figurine egiptene pe care le găsise la Berchtesgaden şi în excursiile ocazionale la Salzburg ca presse-papier, astfel încât să le aibă în permanenţă la îndemână. Le spuse copiilor:

— Obiectele acestea mă înveselesc şi îmi amintesc de timpuri şi ţări îndepărtate.

Se plimba prin munţi timp de o oră dimineaţa devreme şi apoi încă o oră, în amurg.

În prima săptămână, Sigmund şi clanul lui învăţară să trăiască precum bavarezii, care nu dădeau nici o atenţie ploii cvasipermanente, căci aceasta era condiţia fertilităţii pământului şi, implicit, sursa prosperităţii lor.

Uneori, când dorea să se gândească la câte o problemă, să descifreze semnificaţia unui vis, a unor expresii, a încărcăturii intelectuale a unui vis, pleca singur la plimbare.

Îi plăcea în mod deosebit să străbată drumurile înguste de căruţe care duceau de la o fermă la alta. Acestea erau la fel de ordonate ca şi interioarele caselor ţăranilor.

Privirile îi erau atrase de ghivecele cu flori de pe balcoanele fermelor şi de la ferestre – o profunzime de muşcate, garoafe şi flori galbene care aruncau pete de culoare în peisajul verde.

Primul capitol din Interpretarea viselor, Metoda de interpretare a viselor, fusese trimis la tipar, la Deuticke, la sfârşitul lui iunie, înainte ca familia să plece din Viena. La Riemerlehen lucra cu spor, astfel că reuşea să-i expedieze editorului un nou capitol la fiecare două săptămâni. Deuticke îi trimitea prompt şpalturile ca să poată face corecturile. Era fericit să se regăsească în postura care îi plăcea cel mai mult: aceea de om de ştiinţa, psiholog, scriitor, creator al unei ştiinţe a minţii, fundamentată experimental. Până la sfârşitul verii îşi petrecu zilele scriind capitolele finale ale cărţii, inclusiv cele o sută de pagini ale introducerii: Literatura de specialitate despre vise. Trecuseră patru ani de când analizase visul Emmei Benn şi elaborase tehnica extragerii din subconştient a materialelor suprimate în cadrul visului latent. În tot acest răstimp descrisese sute de cazuri de interpretări folosite ca dovezi în sprijinul teoriei sale, aşa cum fixase altădată pe lamele secţiuni ale creierului uman, pentru a le studia apoi la microscop.

Cu ocazia zilei de naştere a Marthei, Sigmund îşi duse progeniturile la Berchtesgaden pentru ca fiecare copil să poată cumpăra un cadou diferit mamei sale. Se opriră în faţa unui magazin cu vitrinele pline de pălării de damă cu boruri înguste, al căror stil rămăsese neschimbat de sute de ani. Avea toate nuanţele de verde al pădurilor şi al câmpurilor, şi fiecare era împodobită cu o pană mândră. O mare parte din populaţia feminină a oraşului se adunase în faţa vitrinei, râzând şi discutând cu aprindere: pălăria femeii bavareze reprezenta încununarea gloriei sale.

Mathilde, care avea aproape doisprezece ani, spuse:

— Papa, ştii că mami n-o să poarte o pălărie ca asta la Viena.

— A, dar o s-o poarte mâine, la picnicul nostru de la Bartholomäe cu ocazia zilei ei de naştere. O să-i stea nemaipomenit!

Plecară apoi cu toţii la Berchtesgaden, unde petrecură o zi întreagă şi luară masa pe o verandă de pe dealul ce dădea spre râu, deasupra văii verzi, cu vedere chiar spre Reimerlehen. Sigmund murmură:

— N-o să uit niciodată locul acesta. Îmi pare bine că nu mi-am luat umbrela în plimbările mele. Ploaia te ajută să gândeşti!

Martin, care îşi construise o cabană din crengi de copac în pădure, unde se refugia ca să scrie poezii, spuse:

— În vara asta te-am văzut mai puţin decât în celelalte, tată, dar ştiam că munceşti cu spor între plimbarea de dimineaţă şi cea de seară.

— Mulţumesc, Martin. Şi ţie cum îţi merge cu scrisul, acum, când ai propriul tău birou?

Martin reflectă o clipă, apoi spuse:

— De fapt, nu cred că aşa-numitele mele poeme sunt bune.

În seara aceea, în timp ce stătea împreună cu Martha pe veranda din faţa dormitorului lor, înfăşurat fiecare într-o haină mai groasă, căci nopţile erau reci în septembrie, Sigmund o întrebă dacă vrea să citească Interpretarea viselor pe care tocmai o terminase:

— Ai să înţelegi totul, deşi aş fi preferat să vezi forma finală a manuscrisului, după corectarea greşelilor de tipar. Dar fireşte că nu eşti obligată să citeşti ceea ce scriu eu – n-o să mă simt jignit. Sari peste introducere dacă o să ţi se pară plictisitoare.

— N-am de gând să emit judecăţi de valoare, Sig. O să încerc doar să înţeleg ceea ce spui. Atâta vreme cât te-au părăsit prietenii din cauza asta şi nu poţi să convingi pe nimeni să te sprijine, ar fi o prostie din partea mea să nu ştiu şi eu despre ce e vorba. Ignoranţa nu este o virtute. Şi la ce foloseşte simpatia mea, atâta vreme cât nu ştiu cu cine simpatizez? Dacă urmează să ne aşezăm în calea uraganului, trebuie să aflu de ce am ajuns acolo. Probabil că unele din aceste materiale îmi vor provoca suferinţă, dar nu sunt o floare atât de gingaşă încât să se ofilească la prima rafală de vânt.

După ce trimisese înapoi la tipar ultimul capitol cu toate corecturile făcute, îşi făcu bilanţul activităţii din acel an şi fu mulţumit de rezultatele obţinute. Se simţise stors de puteri, dar când îşi împachetă cărţile şi îşi ajută familia să se pregătească pentru întoarcerea la Viena, avu sentimentul datoriei împlinite. Conştient de valoarea cărţii ca lucrare de pionierat, îi spuse Marthei plin de mândrie:

— De o realizare ca aceasta ai parte numai o singură dată în viaţă.

În timp ce se întorcea cu trenul acasă, străbătând câmpiile verzi, îi trecu prin minte gândul că va muri între şaizeci şi unu şi şaizeci şi doi de ani. Fu surprins de precizia intervalului de timp, deşi nu era câtuşi de puţin întristat. „Am abia patruzeci de ani, îşi spuse el, aşadar, mai am o lungă perioadă de viaţă în faţa mea."

Îşi punea mari speranţe în carte, căci o considera cea mai bună din tot ce scrisese până acum. Şi apoi, era prima lui carte de psihanaliză. În cei patru ani care se scurseseră de la apariţia Studiilor asupra isteriei publicase mai multe articole în revistele de neurologie şi de psihiatrie, care îl ajutaseră să pregătească terenul pentru această nouă abordare.

— Cred că am fost calul de bătaie al lumii medicale vieneze suficient de mult timp. Ar trebui să se fi plictisit de sportul ăsta. Sper ca lucrarea să fie acceptată şi să ne aducă independenţa şi poziţia pe care ni le dorim cu atâta ardoare.

Martha îşi uni vârfurile degetelor şi înălţă spre cer o rugă fierbinte:

— De pe buzele tale, în urechile lui Dumnezeu.

Deuticke plănuise să publice Interpretarea viselor în ianuarie 1900. Tipărise anul 1900 pe foaia de titlu, dar, întrucât volumul era gata, expedie câte un exemplar ziarelor şi trimise apoi cartea spre vânzare în Austria, Germania şi la Zürich, la 4 noiembrie 1899. Tipărise şase sute de exemplare, sperând ca acestea să dispară de pe rafturile magazinelor până la Crăciun, pentru ca să poată scoate un nou tiraj de Anul Nou.

Rezultatele fură însă catastrofale. Până la Anul Nou nu se vândură decât douăzeci şi trei de exemplare, dintre care douăsprezece achiziţionate de Fliess, la Berlin, ca să le facă cadou prietenilor săi. Deuticke trecu pe la biroul lui Sigmund, incapabil să-şi ascundă dezamăgirea. Pierduse orice speranţă să-şi recupereze banii investiţi.

— Nu mai înţeleg nimic, Herr Doktor! Există o piaţă sigură de desfacere pentru cărţile despre vise. Ani la rând am publicat cu succes lucrări cu acest subiect. Oamenii intră cu regularitate în librăria mea şi întreabă de asemenea cărţi, ca să afle cum să-şi prezică viitorul sau să-şi plaseze banii. Dar oricât ar fi de interesaţi, nu vor să cumpere cartea dumneavoastră. O răsfoiesc puţin, o pun la loc în teanc şi pleacă.

Sigmund simţi că i se face rău, dându-şi seama că Deuticke nu citise nici un rând din manuscrisul lui. Parcă spre a confirma presimţirile sumbre ale editorului, prima recenzie care apăru, la 6 ianuarie 1900, în revista vieneză Zeit, semnată de un fost director de la Burgtheater, exprima un dispreţ nedisimulat şi acoperea lucrarea de ridicol. În martie apărură scurte notiţe nefavorabile în Umschau şi Wiener Fremdenblatt. Un asistent de la clinica de psihiatrie a universităţii, un anume Raimann, scrise o monografie în care ataca lucrarea, deşi recunoştea că nu-şi dăduse osteneala s-o citească. Raimann ţinu apoi o prelegere despre isterie în faţa unei audienţe numeroase, de peste patru sute de studenţi la medicină, în finalul căreia spuse: „Observaţi că aceşti bolnavi au tendinţa de a-şi descărca minţile. Un confrate vienez a folosit această împrejurare pentru a construi o teorie despre un fapt atât de simplu, din dorinţa de a-şi umple până la refuz buzunarele."

Prelegerea se dovedi a fi lovitura de graţie dată cărţii. Din momentul acela, se vândură doar două exemplare pe săptămână în întreaga lume germanofonă. Nu mai apăru nici o recenzie pe marginea cărţii timp de şase luni, când Berliner Tageblatt inseră în paginile sale câteva paragrafe favorabile.

Sigmund era distrus.

— Publicul este entuziasmat la „culme", îşi zise el amărât, citind un rând din criticile vieneze după o primă audiţie a unei opere sau simfonii.

Într-o după-amiază, spre sfârşitul anului 1899, o găsi în cabinetul său pe Frau Hofrat Gomperz. Nu-i trimisese vorbă că vrea să-l vadă. Frau Gomperz era o femeie cu părul alb, care întreţinea un salon gemütlich, dacă nu chiar şic, pentru prietenii soţului ei şi absolvenţii pe care îi pregătea în domeniul filologiei. Hofrat Gomperz fusese acela care îi încredinţase lui Sigmund traducerea volumului lui John Stuart Mill pe vremea când acesta avea numai douăzeci şi trei de ani. Sigmund îşi amintea că fusese invitat în apartamentul ticsit de cărţi al familiei Gomperz nu numai ca să discute traducerea cărţii în germană, dar şi la reuniunile săptămânale unde se întruneau personalităţi din lumea academică. Sigmund nu mai frecventase salonul familiei Gomperz de câţiva ani de zile.

— Frau Hofrat Gomperz, ce plăcere să vă văd! Ce mai face Hofrat Gomperz?

— Mulţumesc, bine, Herr Doktor. Eu sunt cea care are nevoie de ajutor. Ai mei nu ştiu nimic.

— Vă stau la dispoziţie.

Ocupaţia preferată a doamnei Hofrat Gomperz era tricotatul şi croşetatul. Din nefericire, nu mai putea face nici una, nici alta. Îi înţepenise degetul arătător de la mâna dreaptă, simţea dureri în încheietura mâinii, care devenise sensibilă la atingere. Când îndoia articulaţia, avea senzaţia că o străbate un curent electric. Sigmund o examină şi constată că şi partea dinspre degetul mare al mâinii era amorţită. Diagnostică boala ei ca o iritaţie a nervului median, îi imobiliză articulaţia în atele şi îi interzise orice mişcare cu această mână timp de câteva săptămâni.

— Nu e nimic grav, doar o banală compresiune a nervului. Lucrurile vor reveni la normal într-o lună.

Femeia scoase un oftat de uşurare.

— Mă temeam că o să-mi pierd mâna. că ar fi un început de paralizie.

— Nici vorbă de aşa ceva. Este echivalentul unei luxaţii severe. Veniţi peste o săptămână ca să vă schimb bandajul.

Trei săptămâni mai târziu îi scoase complet bandajul. Când femeia întrebă cât îi datorează, Sigmund o refuză politicos:

— Voi rămâne întotdeauna îndatorat familiei Gomperz. Mi-a făcut o reală plăcere să vă fiu de folos.

Încântat de felul cum o tratase Sigmund pe soţia sa, Hofrat Gomperz îi trimise un bilet de mulţumiri în care se afla şi invitaţia de a veni duminică seara la cină, la locuinţa lor din Reisnerstrasse. Martha şi Sigmund fură însoţiţi în biblioteca ticsită de cărţi rare, opere de artă şi manuscrise adunate de-a lungul unei vieţi întregi; la loc de onoare, pe masa joasă din faţa canapelei de patru persoane, se afla Interpretarea viselor. Hofrat Gomperz se dusese special până la Deuticke pentru a cere „cea mai recentă carte a dr. Sigmund Freud", un adevărat compliment din partea unui om de ştiinţă vestit de peste treizeci şi cinci de ani pentru cărţile sale de orientare tradiţională.

Cea mai dificilă pacientă a lui Sigmund era ruda lui Breuer, Fräulein Cessie, pe care o trata de mai mulţi ani. Nu putea să-i alunge claustrofobia, dar nici spaima contrară, de spaţii larg deschise, agorafobia. Îi transpirau palmele, îi venea să ţipe, avea sentimentul că se va produce un dezastru. Nu reuşea să articuleze nici un cuvânt atunci când dorea şi nici nu putea să-i povestească nimic doctorului Freud, deşi pretindea că n-are nimic împotrivă. De asemenea, nu era în stare să facă asociaţii libere de idei. Eforturile lui Sigmund de a o conduce înapoi în timp spre experienţa de tip complexul lui Oedip eşuase. O expediase de mai multe ori, dar fata revenise de fiecare dată cu un mesaj de la Breuer: „Te rog să continui".