Irving Stone

Deşi Fräulein Cessie nu reuşise să-şi achite notele de plată de peste un an de zile, Sigmund se simţi obligat să reia tratamentul.

În martie avea programul complet de lucru de douăsprezece ore de psihanaliză serioasă, plus o oră seara cu Fräulein Cessie. Câştiga cinci sute de guldeni pe săptămână, reuşise să-şi mărească creditul la bancă şi renunţase la ideea de a se angaja la un sanatoriu pe timpul verii, aşa cum ar fi fost de aşteptat după eşecul Interpretării viselor şi scăderea vertiginoasă a numărului pacienţilor din perioada de iarnă. Mergea acum regulat la partidele de taroc de sâmbătă seara, îşi reluă prelegerile despre vise de la B'nai B'rith şi cursurile de la Universitate în cadrul docenturii. Începu să adune materiale pentru o lucrare de proporţii mai mari intitulată Psihopatologia vieţii cotidiene. Rănile i se vindecau încet, încet, deşi îi spusese Minnei că toate laudele pe care le primise pentru Interpretarea viselor fuseseră ca un fel de pomană. Se consola cu gândul că nu era privit cu ochi buni fiindcă trăia deja în viitor, cu mult înaintea contemporanilor săi. Dar recunoştea şi pericolele acestui gen de supraapreciere.

Ceea ce continua să-l frământe era virulenţa atacurilor îndreptate împotriva persoanei sale. Omul care scrisese despre etiologia sexuală a nevrozelor, despre sexualitatea copiilor, iar acum despre complexul lui Oedip era numit „libidinos", „neruşinat defăimător al sentimentelor maternităţii", „pângăritor al copilăriei inocente", „un om pervers, suferind de putreziciunea minţii". Povestea care făcea ocolul cercurilor medicale şi care îi fusese relatată de Oskar Rie era următoarea: „Este firesc şi recomandabil să ţii o găleată de gunoi lângă uşa din spatele casei. Dar Freud se străduieşte s-o pună, împreună cu tot conţinutul ei urât mirositor, în mijlocul salonului. Ba mai mult, acum a aşezat-o sub cuvertură, în patul fiecăruia dintre noi şi a făcut în aşa fel ca mirosul ei pestilenţial să ajungă şi în camera copiilor."

Sigmund înţelese că aceste reacţii violente de respingere erau generate de refulări şi temeri, de incapacitatea oamenilor de a face faţă complexului lui Oedip, de a deschide uşile subconştientului, de a înţelege cum au evoluat particularităţile individuale sub influenţa experienţelor copilăriei, a tensiunilor şi a traumelor din acea perioadă. Pentru majoritatea oamenilor, subconştientul era un demon prea puternic şi crud pentru a fi înfruntat. Era nevoie de curaj ca să accepţi aceste noi cunoştinţe despre ceea ce se întâmpla în mintea omului. Nu avea de gând să se apere în public, căci nu concepea ştiinţa ca pe o trântă. Se mulţumi doar să remarce într-o discuţie cu Martha:

— Îşi închipuie că eu vreau să-i atac! Pe fiecare în parte, individual! E ca şi cum i-aş acuza de nişte crime abominabile când, de fapt, cu vorbesc despre trăsături universale ale firii umane. Nu numai că nu vor să le admită atunci când e vorba de propria persoană, dar le resping şi în cazul omenirii, în general. Preferă să menţină aceste adevăruri acoperite cu orice fel de materiale au la îndemână. Cele mai multe elemente ale societăţii lucrează zi şi noapte fie ca să învăluie instinctele într-o aură romantică, fie să le ţină departe de cunoaşterea omului. În această direcţie îşi desfăşoară acţiunea lor conjugată religia, sistemul educaţional, obiceiurile, datinele, miturile, filosofia claselor conducătoare, agenţiile guvernului. Aşa s-a întâmplat şi pe vremea când Metternich era supremul cenzor al Austriei şi trebuia să-şi dea consimţământul pentru tot ceea ce se publica într-o carte, revistă sau ziar, se prezenta pe scenă sau la o întâlnire cu participarea a mai mult de trei oameni. Numai ignoranţii nu intuiesc ceea ce se petrece în subconştient. Toţi ceilalţi oameni au anumite presimţiri şi bănuieli cu privire la existenţa celei de-a doua minţi, a subconştientului, care este în permanenţă ţinut din scurt. Toată lumea ştie că am dreptate şi, cu cât este mai evident acest lucru, cu atât mai violent sunt atacat. Eu nu mint – eu spun adevărul şi din această cauză sunt periculos. Aşa cum afirma profesorul Meynert: „Eu sunt cel mai reprezentativ caz de isterie masculină".

Nici o revistă medicală nu publică vreo recenzie pe marginea lucrării. Se simţea sărăcit pe dinăuntru. Pe dinafară era altfel – se ducea la bărbier în fiecare zi, îşi mai făcuse două costume noi, merse cu Martha să vadă Don Giovanni de Mozart şi să-l asculte pe criticul danez Georg Brandes ţinând prelegeri despre Shakespeare. Marthei îi plăcu aşa de mult Brandes, încât îl convinse pe Sigmund să-i trimită un exemplar din Interpretarea viselor la hotel. Sigmund i-o lăsă personal la recepţie, dar nu primi nici un mesaj de la Brandes. Îşi reluă obiceiul de a-şi lua toţi cei şase copii, pe mama şi pe sora sa, Dolphi, în Prater, la distracţiile de duminică după-amiază şi ca să mănânce vată de zahăr. Cei patru ani de autopsihanaliză nu-l ajutară să privească cu seninătate eşecul Interpretării viselor, dar îi menţinură intact echilibrul emoţional, în aşa fel încât să fie un fiu bun pentru mama sa, un soţ ireproşabil pentru Martha, un tată afectuos pentru copii şi un excelent medic pentru pacienţi.

Reuşi un tratament de-a dreptul spectaculos cu un homosexual aflat într-o fază atât de avansată de isterie, încât cuvântul „sinucidere" îi scăpa de pe buze din două în două minute. Tânărul fusese dat afară dintr-o slujbă importantă şi se izolase de lume, refuzând să mai meargă la concertele şi piesele de teatru care reprezentaseră bucuria vieţii lui. Suferea de tahicardie, paralizia şoldurilor. În loc să-şi iubească mama şi apoi un surogat al acesteia sub forma unei soţii, tânărul dorea să fie propria sa mamă. De asemenea, nu renunţase definitiv la fantezia copilărească potrivit căreia copiii sunt aduşi pe lume prin anus. Voia să fie penetrat prin anus şi fertilizat aşa cum se întâmplase şi cu mama lui. În relaţiile homosexuale, el era „femeia". Practica felaţia, pentru că îşi dăduse seama că gura este un organ sexual. Mama lui înghiţise ceva care o lăsase însărcinată. În actul felaţiei, purtat pe aripile fanteziei, făcea tranziţia de la starea de mamă la cea de copil ce sugea din sânul matern, cu sfârcul erectat, scoţând de acolo laptele vieţii. Timp de câteva luni, Sigmund îi calmă crizele isterice, conducându-l prin situaţiile create de complexul lui Oedip. Nu dorise să-şi înlocuiască tatăl, în schimb voise să-l pedepsească pentru că fusese slab în comparaţie cu mama puternică şi agresivă. Îl trecu apoi prin stadiul genital, în care nu funcţionase normal, căci se considerase înzestrat cu organe genitale femeieşti şi, în cele din urmă, ajunse la stadiul anal, cândva cam între trei şi patru ani, când se produsese blocajul.

Pacientul parcurse stadiul anal, îşi învinse boala fizică, găsi un alt loc de muncă pe care reuşi să-l păstreze. Când plecă pentru ultima oară din cabinetul lui Sigmund, îi spuse liniştit:

— Vă mulţumesc, Herr Doktor, pentru ajutorul pe care mi l-aţi acordat. Acum o să mă pot bucura de viaţă. Am să-mi găsesc, de asemenea, un soţ permanent. Pentru că, vedeţi dumneavoastră, acum înţeleg cum şi când am devenit homosexual, dar nu văd nimic rău în asta. N-aş putea să iubesc o femeie, pentru că sunt, în fond, femeie. Şi nu aş face decât să înlocuiesc homosexualitatea cu lesbianismul. Dar, datorită dumneavoastră, acum am devenit un cetăţean responsabil, capabil să se întreţină şi mă pot bucura de tot ce are viaţa mai bun de oferit. M-aţi vindecat, deşi nu sunt sigur că acesta este genul de vindecare pe care l-aţi avut în vedere.

Nici Sigmund nu ştia ce să creadă. Dacă terapia lui putea să înlăture bolile provocate de homosexualitate, de ce nu putea eradica şi deviaţia sexuală ca atare? În mintea lui simţea că reuşise pe jumătate. Dar nu aceasta era şi părerea unchiului băiatului, care veni la cabinetul lui Sigmund a doua zi de dimineaţă, stacojiu de furie.

— Ce aţi făcut cu nepotul meu? I-aţi dat o justificare pentru actele lui scârboase. Era gata să se sinucidă când a venit la dumneavoastră. Mai bine mort decât să facă familia de ruşine.

Sigmund ripostă pe tonul său cel mai sec:

— Nu cred. Acum doi ani am avut un pacient homosexual care şi-a luat viaţa. A fost o experienţă foarte dureroasă pentru familie şi prietenii lui. Nepotul dumneavoastră este, în continuare, un deviat sexual, dar nu mai este bolnav nici fizic, nici psihic. Sunt sigur că va fi discret. Nu cred că s-a născut ca să moară de propria mână. Moartea vine şi aşa destul de devreme pentru noi toţi. Încercaţi să vă împăcaţi cu această situaţie şi lăsaţi-l să trăiască fără complexe. Va fi un act de generozitate din partea dumneavoastră.

Unchiul se ridică în picioare cu un aer nefericit.

— Herr Doktor, vă rog să mă scuzaţi. Nici nu vă daţi seama cât de amară este pilula asta pe care trebuie s-o înghiţim: familia noastră se numără printre cele mai vechi din Imperiul Austro-Ungar. Dar aveţi dreptate, şi sinuciderea este o nenorocire. Am să încerc să-l liniştesc pe fratele meu, care aproape că şi-a ieşit din minţi de durere. Singurul lui fiu. să devină un. un. un.

În preajma Paştelui, o mare parte din pacienţi îl părăsiră, dar în felul în care îi plăcea lui: cei mai mulţi dintre ei erau destul de refăcuţi ca să nu mai aibă nevoie de tratament. Dintre cei doi pacienţi importanţi din punct de vedere psihologic, materialul patogen punea în evidenţă la primul o fixaţie incestuoasă asupra unei surori, fixaţie îndelung reprimată. Cel de-al doilea dezvoltase o teamă profundă de castrare, inspirată de tatăl lui. Frica stârnită de tată se explica prin complexul lui Oedip şi ataşamentul exagerat faţă de mamă. Teama exagerată îi indusese un comportament sexual pasiv.

După eşecurile repetate, înregistrate ani de-a rândul în cazul domnişoarei Cessie, reuşi, în sfârşit, să stabilească o relaţie de lucru cu tânăra femeie şi descoperi că aceleaşi chei pe care le folosise pentru alte cazuri deschideau acum şi lacătul nevrozei ei. În şedinţa la care Sigmund descoperi firul conducător, Fräulein Cessie vorbea despre mama ei, despre mama ei şi iarăşi despre mama ei. În cele din urmă, Sigmund îi spuse:

— Uite ce este, afirmaţiile dumitale n-au nici o legătură cu situaţia pe care o discutăm de atâţia ani de zile. E vorba de faptul că vrei să fii iubită, doreşti să te vindeci ca să te poţi căsători şi să duci o viaţă sexuală normală cu soţul tău, să ai un cămin şi copii. Acum, toate acestea îşi pierd importanţa. Ceea ce doreşti cu adevărat este să fii un bebeluş de un an şi jumătate sau doi, să apuci sânul mamei tale şi să te întorci la perioada orală sub influenţa căreia ai trăit în toţi aceşti douăzeci şi doi de ani. Chipul Cessiei se lumină. Nu mai trebuia să ascundă nimic. Descoperiseră acest adevăr împreună, într-o străfulgerare. Aceasta însemna începutul maturizării ei. Sigmund reuşi s-o convingă că este capabilă să treacă de stadiul oral şi să ajungă în cel normal, genital, că îşi putea satisface o parte din necesităţile orale prin vagin, pe care i-l descrise ca pe o deplasare a gurii în josul corpului. Fusese o fecioară înapoiată, retardată. Acum era dornică să cunoască experienţa sexuală ca să-şi împlinească existenţa.

În aprilie, Sigmund îşi dădu seama că situaţia fetei se ameliorase considerabil, iar cei patru ani nu fuseseră irosiţi în van. În tot acest timp, ca îşi regenerase forţele, folosindu-le pentru a-şi păstra locul de muncă şi pentru a avea grijă de mama bătrână şi bolnavă. Aşteptase momentul când se va putea ridica la un plan analitic superior şi va şti să beneficieze de ajutorul acordat pentru a-şi crea un psihic care să funcţioneze normal. Dispăruseră şi claustrofobia şi agorafobia şi aforia, teama de a intra în contact cu alte persoane, în locuri şi în condiţii care îi creau stări de anxietate. Simptomele slăbiră în intensitate, apoi dispărură. Pe la mijlocul lui mai, Cessie îi mărturisi:

— Aţi făcut adevărate minuni cu mine.

În ziua următoare îi povesti lui Sigmund că se dusese direct la Josef Breuer şi îi spusese că acum se simte bine, că vindecarea venise, în ultimă instanţă, de la convingerea pe care i-o inoculase dr. Freud în legătură cu existenţa organelor genitale care aveau menirea să-i producă plăcere, s-o desăvârşească în plan fizic şi spiritual. Când Cessie terminase de povestit toate acestea, dr. Breuer îşi „lovise palmele una de alta şi exclamase de câteva ori: «Aşadar, are totuşi dreptate!»".

În acelaşi timp, un editor german pe nume Löwenfeld, care publica o serie mai mare intitulată Probleme de graniţă ale existenţei nervoase şi spirituale, îi ceru o formă condensată a Interpretării viselor, cu titlul Despre visuri, de aproximativ treizeci şi cinci de pagini. Sigmund era încântat de această primă recunoaştere din partea lumii medicale.

Anul medical se încheie destul de bine ca să poată închiria din nou vila de la Bellevue, unde analizase pentru prima oară, cu cinci ani în urmă, cazul Emmei Benn, cel care marcase un început pentru munca sa în domeniul interpretării viselor. Chiria pentru vilă nu era prea mare şi, în plus, făcea economie la transport, căci Bellevue se afla în Wienerwald, chiar la poala muntelui Kahlenberg, la o oră de drum din Berggasse. Sigmund îi scrise vesel lui Fliess: „Nu crezi că, într-o bună zi, pe casa aceasta se va instala o placă de marmură pe care vor fi înscrise următoarele cuvinte: În această casă, în ziua de 24 iulie 1895, doctorului Sigmund Freud i-a fost dezvăluit secretul viselor?"

La universitate exista obiceiul nescris de a se respecta dictonul Tresfaciunt collegium – „trei fac un colegiu". Cu un an înainte, în primăvara anului 1899, Sigmund anunţase un curs despre Psihologia viselor, dar se înscrisese un singur student şi exista posibilitatea să mai apară încă unul.

Acum, în vara anului 1900, la şase luni după ce fusese publicată Interpretarea viselor, se înscriseseră patru cursanţi, dintre care doi medici practicanţi. Doctorii Max Kahane şi Rudolf Reitler intraseră la Şcoala de Medicină a Facultăţii din Viena în 1883 şi primiseră amândoi diploma de medic în 1889, rămânând după aceea buni prieteni. Nici unul din ei nu-şi exprimase dorinţa de a intra în viaţa academică, nici unul din ei nu aspira la Dozentur. Amândoi se apucaseră să practice medicina; Kahane lucra ca electroterapeut într-un sanatoriu şi se pregătea să deschidă, împreună cu un radiolog excentric, un institut pentru terapia fizică ce urma să folosească pentru prima oară razele X şi şocurile electrice de înaltă frecvenţă; Reitler era generalist şi beneficiase de un start bun în carieră datorită faptului că tatăl său, director adjunct la K. K. (Căile ferate imperiale de nord) se învârtea într-un cerc de prieteni influenţi. Şi el intenţiona să deschidă un institut de terapie în Dorotheergasse, folosind jeturile de aer fierbinte şi rece. Kahane era evreu şi absolvise acelaşi gimnaziu ca şi Sigmund, la Leopoldstadt. Reitler se trăgea dintr-o familie catolică şi absolvise prestigiosul K. K. Akademisches Gymnasium.

Cei doi doctori căzuseră de acord să frecventeze cursul împreună. Sigmund era încântat, căci pentru prima dată de când devenise un paria avea medici practicieni printre cursanţi. Şi Reitler, şi Kahane ştiau de ostracizarea lui, dar lucrul acesta nu părea să-i deranjeze. Reitler nici măcar nu se ostenise să intre în Societatea Medicilor. Munca lui Sigmund îl intriga. Era o abordare nouă, un început de drum care se putea dovedi salutar. Sigmund nu-l mai cunoscuse pe Reitler, însă pe Kahane îl ştia de la Institutul Kassowitz, unde lucrase ca pediatru voluntar şi publicase mai multe lucrări despre pneumonie.

Cei doi studenţi nu manifestau un interes prea mare pentru curs. Reacţionau vizibil numai când le preda lecţii la obiect, despre aşa-numita „chimie silabică". Le povesti despre un tânăr pacient care visa că „un om lucrase toată ziua până seara târziu ca să-i repare lui telefonul de acasă. După plecarea depanatorului, telefonul continuase să sune, nu continuu, ci cu intermitenţe. Servitorul îl adusese pe om înapoi şi acesta remarcase: Este foarte ciudat că oameni care sunt, de regulă, tutelrein, nu reuşesc să se descurce cu un lucru ca acesta".

— Visul nu avu nici o semnificaţie până când pacientul nu-l legă de o experienţă mai veche. Pe când era copil şi locuia cu tatăl lui, vărsase un pahar cu apă pe podea în momentul în care adormise. Firul telefonului se udase şi aparatul începuse să sune cu intermitenţe, tulburându-i somnul tatălui său. Cuvântul tutelrein reprezenta trei direcţii diferite ale orientării visului: Tutel – de aici venea „tutelă" şi însemna prezenţa ocrotitoare a tatălui; Tütte era şi expresia vulgară care însemna „ţâţe" (fără nici o legătură cu mama); rein însemna „curat"; în combinaţie cu prima silabă din Zimmertelegraph „telefonul din casă", formează Zimmerrein, „ordonat, care ţine camera în ordine", ceea ce nu se putea spune despre fiul care udase podeaua şi tulburase somnul tatălui său.

După prelegere, unul dintre studenţi se opri lângă podium şi întrebă:

— Domnule Dozent Dr. Freud, pot să vă pun o întrebare?

— Desigur.

— De ce în visuri omul este atât de ingenios şi amuzant?

— Este la fel ca atunci când folosim diverse silabe în jocurile de cuvinte. Iată un exemplu: Care este calea cea mai simplă de a obţine argint? Să mergi de-a lungul unei alei cu plopi argintii şi să ceri să se facă linişte (Pappeln înseamnă în germană şi „plopi" şi „pălăvrăgeală"). Pălăvrăgeala va înceta şi îţi va rămâne argintul.

Studentul zâmbi şi recunoscu că nu mai auzise acel joc de cuvinte. Sigmund continuă:

— Visele devin ingenioase şi amuzante pentru că drumul direct şi cel mai uşor spre exprimarea gândurilor este barat. Starea de veghe înseamnă seriozitate. Însă dacă veţi citi Interpretarea viselor, veţi descoperi că o parte din visele mele sunt de-a dreptul caraghioase. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de un talent reprimat care se manifestă în somn, ci din cauza condiţiilor psihologice specifice în care se construiesc visele. Tocmai acesta este unul din aspectele abordate în ciclul meu de prelegeri: cât de frecvent sunt utilizate de subconştient jocurile de cuvinte şi anecdote pentru ca să poată trece de cenzor. Este o fiinţă foarte puternică, dar seamănă cu un câine prostănac, ce poate fi păcălit cu puţin umor.

Max Kahane, care se dovedi cel mai isteţ dintre cei doi medici, era mai puţin receptiv la psihologia subconştientului decât Reiter, care se duse imediat la librăria lui Deuticke ca să cumpere Studii de isterie şi Interpretarea viselor şi le citi pe nerăsuflate. Într-o după-amiază târziu, Sigmund îl invită pe Kahane acasă, la o cafea. Martha îl cunoscuse din perioada când lucraseră amândoi la Institutul Kassowitz. Mergând prin ploaia caldă de primăvară, cu umerii lipiţi sub umbrela lui Kahane, începură să discute despre ultimele realizări din neurologie, care nu erau deloc promiţătoare. Sigmund nu putu rezista tentaţiei de a câştiga un prozelit în persoana colegului cu zece ani mai tânăr.

— Max, îmi face impresia că ai anumite rezerve în ceea ce priveşte psihologia subconştientului.

— Să nu vă închipuiţi că n-aş fi de acord. Există foarte mult adevăr în afirmaţiile dumneavoastră şi sunt fascinat de felul în care priviţi lucrurile.

— Dar nimic din ceea ce am spus nu te-a făcut să renunţi la electricitate ca mijloc terapeutic?

— Nu.

— În absenţa sugestiei, maşina dumitale nu serveşte unui scop util, căci curentul electric nu poate ajunge în subconştient şi nu există o altă cale de vindecare.

— Sig, nu cred că modul tău de abordare trebuie să-l excludă pe al meu. Ştiu că pot să le fiu de folos pacienţilor prin terapie fizică. În sanatoriul meu îi ajutăm să-şi depăşească stările depresive şi anxietăţile minore. Le revine pofta de mâncare şi încep să se îngraşe. Le redăm interesul pentru viaţă. Sunt rezultate palpabile la care n-am de gând să renunţ.

Sigmund studie chipul lui Kahane, cu ridurile orizontale adânci de pe frunte şi cele corespunzătoare, verticale, de pe obraji.

— Nici nu trebuie. Dar cum procedezi atunci când ai de-a face cu pacienţi cu adevărat bolnavi?

— Chiar şi în astfel de cazuri terapia mea fizică serveşte ca un fel de tonic.

— Tonicul este definit ca un medicament înviorător. După ce dispare efectul acestuia, pacientul se trezeşte în acelaşi punct de unde a pornit. Psihanaliza vizează o posibilă vindecare.

Sigmund dădu din cap făcându-şi reproşuri în sinea lui, în clipa în care se opri în josul pantei abrupte spre Berggasse nr. 19.

— Te rog să mă ierţi, te-am asurzit de o ureche în timpul prelegerii mele timp de o oră şi acum ţi-o distrug şi pe cealaltă, profitând de plimbarea amicală spre casă.

Spre sfârşitul celei de-a doua luni de curs, Rudolf Reitler, un bărbat slab, blond, cu pielea albă, un om deosebit de rezervat, îmbrăţişă fără rezerve cauza lui Sigmund. După ce Sigmund vorbi o oră încheiată despre simbolistică în psihanaliză, Reitler aşteptă până plecară ceilalţi şi apoi spuse:

— Herr Doktor, sunt fascinat de subiectul simbolismului. Privind în urmă la câteva din cazurile mele cărora nu le-am putut alina suferinţele, îmi dau seama că unele din simptomele lor aveau la bază un anumit tip de simbol ca cele la care v-aţi referit în cazul doamnei Cäcilie. Abia noaptea trecută am terminat de citit materialele dumneavoastră din Studii despre isterie. Prelegerea de astăzi m-a edificat pe deplin. Cu permisiunea dumneavoastră, aş dori să aprofundez studiile în acest domeniu.

— Nici o problemă, Herr Doktor. Aveţi timp acum să veniţi cu mine acasă? Frau Doktor Freud ne va servi o băutură răcoritoare şi după aceea vom analiza împreună materialele.

Vara toridă îi alungă pe vienezi spre răcoarea munţilor şi a lacurilor din staţiunile de vară, răspândite în întreaga Austrie. Sigmund aranjă să se întâlnească cu Wilhelm Fliess la Achensee, un lac cu apă caldă din Tirol, pentru un „congres" de trei zile.

În prima dimineaţă după sosire, cei doi bărbaţi porniră la plimbare pe cărările care ajungeau până la câteva sute de metri deasupra lacului.

Străbăteau pădurile de pini înmiresmate, încălziţi de soarele din sud. Jos se vedeau culturile de porumb încă neculese, iar deasupra capetelor lor se profilau munţii Karwendel şi Sonnwend, care lăsau impresia că se înalţă din lacul lung de cinci kilometri, pe alocuri adânc de peste treizeci de metri.

Wilhelm se opri brusc în mijlocul cărării, îngustă pleoapele până când acestea rămaseră numai ca o linie subţire şi spuse cu o voce aspră:

— Ştii, Sig, te autoamăgeşti cu aşa-zisele tale cazuri vindecate. Sigmund amuţi. Ceea ce mai înainte i se păruse a fi liniştea pădurii, izbucni acum ca o multitudine de zgomote: un tăietor de lemne în depărtare, păsările care strigau din copaci, vitele mungind în vale, susurul molcom al pârâiaşului din vale care se vărsa în lac. Wilhelm, cu personalitatea lui atât de vioaie, nu-i mai apăruse niciodată în postura aceasta de om mohorât şi necomunicativ. Şi nici nu-l mai auzise vorbind pe tonul acesta. Se strădui din răsputeri să-şi păstreze calmul:

— Ce vrei să spui, mai exact, Wilhelm?

— Cel care citeşte gândurile altora nu face decât să şi le proiecteze pe ale sale.

Sigmund era uluit.

— Aşadar, consideri că tehnica mea n-are nici o valoare. Totuşi, ştii precis că psihanaliza dă rezultate. Ţi-am trimis sute de scrisori în care ţi-am descris pas cu pas cum am îndepărtat boala.

— Ceea ce vreau să spun este, pur şi simplu, că nu metoda ta le-a adus pacienţilor vindecarea.

— Atunci ce?

Acum era de-a dreptul furios şi, fără să vrea, ridică vocea.

— Nu atribui importanţa cuvenită caracterului ciclic al psihicului. Pacienţii tăi nu sunt independenţi faţă de ciclurile lor de douăzeci şi trei sau douăzeci şi opt de zile, aşa cum nu sunt nici ceilalţi oameni. Tehnicile tale sunt „ajutorul dat de mămica". Pe seama psihanalizei nu se pot pune nici ameliorări, nici înrăutăţiri ale stării bolnavilor. Acestea sunt numai rezultatul periodicităţii în fluctuaţiile de energie, în capacitatea individului de a face faţă solicitărilor sau, dimpotrivă, în nevoia de a fugi de ele. Aşa cum ai văzut în tabelele mele.

Sigmund se simţea jignit. Strânse pumnul drept, încercând să-şi alunge sentimentul că fusese trădat.