Miturile fundamentale ale

MITURILE FUNDAMENTALE ALE

SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI

MITURILE: MIORIŢA, MEŞTERUL MANOLE, SBURĂTORUL,

TRAIAN ŞI DOCHIA

Literatura română este destul de bogată, dar totuşi poeziei populare i se dă o mare importanţă. Însă, din dorinţa de a aduce completări, de a umple golurile, de a stabili o tradiţie, istoricul literar român, a deschis un mare capitol al folclorului. Fără îndoială că acest folclor, oricât ar cuprinde elemente de circulaţie universală, are individualitatea sa inefabilă şi conţine momente de mare poezie. E mai firesc însă, să se considerăm valoarea fondului tradiţional oral, motiv de inspiraţie şi de prelucrare în literatura cultă. „Poeziile populare” culese de Vasile Alecsandri şi basmele lui Ion Creangă sunt documentele de la care în mod firesc trebuie să pornim . Vasile Alecsandri a împărţit poezia în cântece bătrâneşti, doine şi hore. Această împărţire este cea mai potrivită deoarece determină trei ipostaze ale sufletului autohton. Prin cântecul bătrânesc, de structură epică, cântăreţul împărtăşeşte istorii aflate din bătrâni, în doine liricul îşi exprimă ,,dorul”, care e uneori dragoste, alteori nostalgie, ,,jalea” de a fi singur, înstrăinat, şi ,,voinicia”. Horele cu strigăturile şi chiuiturilelor, sunt preferate în timpul jocului şi conţin aluzii erotice şi mici inţepături.

Importanţa capitală a folclorului nostru, incontestabila lui valoare, în măsura în care e îmbogăţit de culegătorul artist,stă în aceea că literatura modernă, se sprijină pe el,şi mulţi scriitori sunt de origine rurală. Atenţia scriitorilor a fost îndreptată asupra temelor care constituie tradiţie autohtonă. S-au creat astfel nişte mituri, care constituie punctele de plecare mitologice ale oricărui scriitor naţional. Aceste mituri sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare,devenind pilonii unei tradiţii autohtone.

Cu ecoul cel mai larg este mitul Mioriţa, care are ca punct de plecare cîntecul bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri. Proporţiile mitului au crescut până într-atâta încât s-au făcut comparări cu ,,Divina Comedie” şi mulţi scriitori, istorici literari, îl consideră momentul iniţial al oricărei culturi autohtone. Acest mit simbolizează existenţa pastorală a poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de Munţii Carpaţi, exprimă viziunea franciscan- panteistică a morţii la individul român. Trei ciobani se coboară în vale cu turmele. Unul vrâncean, altul ungurean, altul moldovean, căruia Mioriţa, oaia năzdrăvană, îi destăinuie gândul ucigaş.În presimţirea morţii, moldoveanul îşi rânduieşte fără ură, înmormântarea, pregătindu-şi un eden terestru, ciobănesc:

Oiţă bârsană,

De eşti năzdrăvană

Şi de-a fii mor

În câmp de mohor,

Să spui lui vrâncean

Şi lui ungurean

Ca să mă îngroape

Aice aproape,

În strunga de oi

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să –mi aud câinii.

Aste să le spui,

Iar la cap să-mi pui

Fluieraş de fag,

Mult zice cu drag!

Fluieraş de os,

Mult zice duios!

Fluieraş de soc ,

Mult zice cu foc!

Vântul când va bate

Prin ele-a răzbate

Ş-oile s-or strange,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

După ce turmele s-au adunat la groapa păstorului, moartea devine,,miresa lunii”, ,, crăiasă” şi înhumarea luând înfăţişarea misterului nupţial:

Iar tu de omor Soarele şi luna

Să nu le spui lor, Mi-au ţinut cununa;

Să le spui curat Brazi şi păltinaşi

Că m-am însurat I-am avut nuntaşi,

Cu-o mândră crăiasă Preoţi, munţii mari,

A lumei mireasă; Paseri, lăutari

Că la nunta mea Păsprele mii

A căzut o stea; Şi stele făclii!

În versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit este o capodoperă.

Mitul Meşterul Manole (Mânăstirea Argeşului, din culegerea lui V. Alecsandri) are un efect puternic. Tema acestui mit,este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curte-de-Argeş, a lui Neagoe, devenind pentru literatura noastră un mic Notre -Dame-de-Paris.

Legenda vobeşte, de Negru- vodă, însă fără a insista asupra identităţii mânăstirii, dar tradiţia s-a oprit asupra celui mai strălucit monument al locului. Această legendă se regăseşte şi la popoarele vecine, dar cu greu se poate dovedi de unde a pornit. Ea n-a devenit mit decât la noi, şi prin mit se înţelege o ficţiune ermetică(greu de înţeles), un simbol al unei idei generale. Ridicarea la valoarea de mit este proprie literaturii române.

Meşterul Manole începe, din porunca domnului,ridicarea bisericii,însă tot ce lucrează ziua se surpă noaptea:

Meşterii grăbea, Dar orice lucra

Sfările-ntindea, Noaptea se surpa!

Locul măsura, A doua zi iar,

Şanţuri mari săpa A treia zi iar,

Şi mereu lucra A patra zi iar

Zidul ridica Lucra în zadar!

În vis însă, i se arată lui Manole cum să închege monumentul:

O şoaptă de sus Cea-ntâi soţioară,

Aievea mi-a spus Cea-ntâi sorioară

Că orice am lucra Care s-a ivi

Noaptea s-a surpa Mâni în zori de zi

Pân-om hotărî Aducând bucate

În zid de-a zidi La soţ ori la frate.

A doua zi, prima femeie care se zăreşte este chiar soţia lui Manole. Meşterul devine egoist,îngenunchează şi îl roagă pe Dumnezeu să dezlănţuie o furtună spre a o opri.

,,Dă, Doamne, pe lume Brazii să-i despoaie

O ploaie cu spume, Paltini să îndoaie,

Să facă pâraie, Munţii să răstoarne

Să curgă şiroaie, Mândra să-mi întoarne,

Apele să crească… Să mi-o-ntoarne-n cale,

Suflă, Doamne-un vânt, S-o ducă de vale.”

Suflă-l pe pământ,

Dar soţia lui, care avea o credinţă maritală de nezdruncinat, merge neşovăitoare spre locul lucrării. Manole o urcă pe schele şi glumind o zideşte repede, spre a nu fi înduioşat de plânsetele tinerei femei gravide:

,, Manoli, Manoli

Meştere Manoli!

Zidul rău mă strânge,

Viaţa mi se stinge!”

În continuare se mai adaugă că voievodul , gelos fiind, a ridicat schelele bisericii, ca zidarii să nu mai poată face o alta altcuiva. Ei au scăpat sărind cu aripi făcute din şindrilă. Manole însă a murit, prefăcându-se în fântână.

Acest mit este un mit estetic, care a fost dezvoltat şi simbolizează condiţiile creaţiei umane, încorporarea suferinţei individuale în opera de artă. În moarte Meşterului Manole şi în indiferenţa voievodului pentru fiinţa lui concretă se poate vedea un simbol al obiectivităţii absolute a creaţiei.

,, Sburătorul” este un mit erotic( care sub alte nume există şi la popoarele vecine). Sburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările şi tînjirile întâilor iubiri. Începând cu I. Eliade Rădulescu, nu este liric român care să nu fi reluat mitul în diferite chipuri .Nota romantică a acestui mit este întemeierea lui pe tradiţii populare. Nevând o literatură de analiză a dragostei, mulţi poeţi români au coborât la momentul primitiv, la personificarea invaziei instinctului erotic la fete. Caracteristică la toate aceste compuneri e totala iraţionalitate a crizei.

Un alt mit este ,,Traian şi Dochia”, mit care simbolizează geneza însăşi a poporului român. El i-a încântat pe romancierii noştri,începând cu Asachi (primul care a formulat acest mit). În colinde acest mit circulă sub numele de Traian, de Dochia, de Dochiţa.Asachi a răspândit poveste Dochiei, fata lui Decebal, urmărită de Traian şi prefăcută de Zamolxe, la rugămintea ei în stâncă, pentru a scăpa de urmăritor.Mitul pare apocrif,dar se afirmă că în anii 1877-1878, în Neamţ,un anume bătrân ştia de Dochiţa lui Dochiel, care a fugit pe Ceahlău ca păstoriţă şi care a fost prefăcută cu oile ei în stâncă de Maica Precista. ,, Pe înălţimile Cahlăului, aproape de vârf se află şi astăzi o stâncă ieşită în mijlocul unei mici pajişti şi având în jurul ei câteva mici bulbucături pietroase; pe acea stâncă o închipuieşte tradiţiunea de Dochia, iar prin bulbucături închipuieşte oiţele.” Această formă a legendei a avut răsunet şi mitul a luat consistenţă şi stăpâneşte conştiinţele.

Aceste patru mituri înfăţişează patru probleme fundamentale: situaţia cosmică a omului, problema creaţiei, a culturii, sexualitatea şi naşterea poporului român.

Bibliografie:

Călinescu, George-Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti,1986;

Călinescu, George- Istoria literaturii române,compendiu, Editura pentru literatură, 1963;