Irving Stone

Sigmund îl văzuse rareori pe Fliess aşa de agitat şi emoţionat. Ochii lui negri aruncau flăcări, făcea gesturi largi cu braţele şi cu mâinile.

Ambele jumătăţi ale corpului omenesc conţineau atât organe sexuale masculine, cât şi feminine. Unirea elementului femeiesc cu cel bărbătesc se făcea automat în acele jumătăţi ale trupului. În partea stângă a corpului bărbatul sălăşluia feminitatea, chiar dacă acolo se afla şi testiculul. Fiecare fiinţă umană parcurgea atât ciclul masculin de douăzeci şi trei de zile, cât şi pe cel feminin de douăzeci şi opt de zile. Ambele cicluri se desfăşurau paralel, producând tulburări de ordin psihic. Întrucât cele două jumătăţi ale corpului omenesc duceau existenţe separate şi independente, în anumite zile predomina ciclul jumătăţii stângi, în altele cel al jumătăţii drepte. De aceea, oamenii au uneori dureri în partea stângă a capului, alteori în dreapta. Dacă îşi calculează dinainte ciclurile, fiecare om poate să spună care parte a corpului va fi dominantă în fiecare zi din ciclul său.

Mai departe, continuă Fliess, cu vocea lui care răsuna puternic între pereţii camerei modeste de hotel, putea oferi o explicaţie plauzibilă în cazul stângacilor: aceştia erau dominaţi de ciclul femeiesc şi de organele de sex femeieşti din partea stângă a organismului lor.

Absorbit de schemele şi diagramele sale, Fliess nu remarcă privirea neîncrezătoare pe care i-o aruncă Sigmund. Într-o anumită privinţă, totuşi, Fliess avea dreptate. Senzaţia de jenă din zona stomacului îi dispăruse, fiind înlocuită de o durere surdă, apăsătoare, chiar în mijlocul craniului. Se ridică într-un cot şi studie trăsăturile lui Wilhelm, închipuindu-şi că, după toate probabilităţile, prietenul lui încerca să-l distreze ca să-l facă să uite de dureri, însă nu încăpea nici un dubiu: omul era cât se poate de serios.

Şi Sigmund Freud era speriat. pentru prima dată în relaţia lui cu Wilhelm Fliess. De ce simţea Wilhelm întotdeauna nevoia să-şi exagereze ideile în felul acesta? Nici un doctor serios nu ar proceda aşa. Dar nu putea să-i atragă atenţia. şi nici să-i pună întrebări, căci tonul vocii l-ar fi trădat imediat. Cel mai bine era să se abţină, aşa că tăcerea lui n-o să-i dea de bănuit. Şi apoi, anual avea la îndemână un răspuns perfect:

— Sig, m-ai contrazis când ţi-am prezentat teoria mea despre bisexualitate la Nürnberg, dar o săptămână mai târziu mi-ai spus că era cea mai mare descoperire pe care o făcusem până atunci, că va deveni una din pietrele de temelie ale psihanalizei.

S-ar putea întâmpla oare acelaşi lucru şi cu bilateralitatea? Nu, toată concepţia era aiurită. Mormăi ceva şi se frecă pe abdomen pe deasupra cuverturii. Fliess înţelese aluzia şi spuse:

— Dormi liniştit, Sig. Am să te aştept jos, în hol.

Când ajunse acasă, Sigmund îi scrise lui Wilhelm: „Ceea ce aş dori acum ar fi un material ilustrativ cât mai bogat cu privire la teoria stângacilor. Vreau s-o supun unui test deosebit de sever. Întâmplător, în chestiunea bilateralităţii e pentru prima oară când ideile şi înclinaţiile noastre nu merg în aceeaşi direcţie."

Fliess îi scrise o scrisoare tumultuoasă, din care reieşea că pusese foarte mult la inimă critica lui Sigmund, ba mai mult chiar, se simţise jignit de faptul că prietenul său îi respinsese teoria. Lăsa să se înţeleagă că singurul motiv pentru care îi respingea teoria îl constituia faptul că dr. Sigmund Freud era stângaci fără să ştie!

Sigmund îi răspunse cu blândeţe, fără să se simtă ofensat de aluzia lui Fliess la probabila lui stângăcie. Îi sugeră însă mai multe considerente care făceau ca teoria lui Fliess să nu fie suficient fundamentată biologic. Dar Wilhelm nu permitea ca nici unul din postulatele lui să fie pus sub semnul întrebării, deşi ştia că Sigmund studiase cu Brücke, Fleischl şi Exner, trei dintre cei mai renumiţi fiziologi ai lumii. Sigmund îşi dădu seama de propria greşeală; timp de zece ani îl ridicase în slăvi pe Wilhelm, declarându-l cel mai inteligent şi cel mai inventiv om de ştiinţă din domeniul medicinii europene. Acum elevul îşi repudia maestrul!

Deşi Sigmund îl îndemnase pe Wilhelm să studieze cu atenţie urzeala propriului raţionament, şi acesta se conformase prompt, Sigmund Freud era singurul om din lume de la care Fliess nu putea accepta critica. Nu ştia oare Sigmund deja de trei ani, de când avusese loc operaţia la nas a Emmei Benn, că Wilhelm era un geniu ratat, care comisese grave erori de raţionament? Făcuse o operaţie care nu era necesară, apoi lăsase faşa în nasul Emmei, provocându-i o infecţie care fusese pe punctul s-o ucidă. La o examinare a faptelor prin intermediul autoanalizei, Sigmund înţelese că, atunci când îi scrisese lui Fliess după operaţia aceea nefericită –„Bineînţeles că nimeni nu te învinuieşte pentru asta şi nici nu văd de ce ar face-o" – încercase să-şi apere un prieten care nu accepta critica şi pe care nu voia să-l piardă, fiindcă îl aprecia şi avea nevoie de el. Dar subconştientul său îl învinuise, evident, pe Fliess. Merita oare să rişte cea mai preţioasă prietenie?

Leopold Königstein dădu buzna în biroul lui într-o după-amiază târzie de februarie.

— Sig, felicitări, tocmai am aflat vestea cea mare. Figurezi pe lista Ministerului Educaţiei pentru postul de profesor asistent! Numirea îţi va fi înmânată chiar de Franz Josef la 2 decembrie, în ziua Jubileului lui de aur.

— Eşti sigur, Leopold?

— Da. Nu pot să-ţi divulg sursa, dar cineva a văzut numele tău printre numirile de la Facultatea de Medicină.

Sigmund îşi reprimă bucuria, amintindu-şi că Königstein fusese respins şase ani la rând.

— Dar cu tine ce se aude, Leopold?

Königstein fixă un punct în depărtare.

— Poate în 1948, la aniversarea a o sută de ani de la încoronarea lui Franz Josef. Fii atent, va trebui să ai redingotă şi pantaloni de dimineaţă pentru prezentarea la Curte.

Câteva zile mai târziu, demonstraţiile studenţeşti se soldaseră cu închiderea universităţii din cauza edictului prin care se proclama că limba germană trebuie să fie scrisă şi vorbită în întregul Imperiu Austro-Ungar. Asemenea manifestaţii de protest mai avuseseră loc şi anul trecut. Cei unsprezece cursanţi care participau la prelegerile lui despre nevroze erau foarte inteligenţi şi învăţau repede. Lui Sigmund îi displăcea gândul că va trebui să renunţe la prelegerile pe care le ţinea de două ori pe săptămână. Recurse la o formulă simplă: îi invită pe cursanţi să vină la cabinetul lui de la parter, miercuri şi sâmbătă la ora şapte.

Ideea se dovedi salutară. Sigmund se aşeză la birou, iar studenţii luară loc în faţa lui în semicerc. Se creă imediat o atmosferă de intimitate, întreţinută şi de cănile de bere şi trabucurile cu care îi trată Privatdozent Freud. La universitate, tonul prelegerilor era foarte oficial; studenţii nu aveau voie să pună întrebări sau să reacţioneze în vreun fel la expunerea profesorului.

Aici, la el acasă, Sigmund se putea adresa fiecăruia dintre cei unsprezece cursanţi, oprindu-se la un moment dat dacă vedea că cineva are de făcut vreun comentariu.

— E mai mult seminar decât curs, îi spuse el Marthei când se duse sus. Am făcut şi câteva schimburi de păreri foarte interesante. Mi-ar plăcea să mă înconjur de un asemenea grup de tineri care să vină seara să stăm de vorbă foarte serios, fiecare având libertatea să ia discuţia de unde doreşte, atâta timp cât se simte în stare să-şi susţină punctul de vedere. La universitate nu există aceeaşi căldură în relaţiile dintre profesor şi student.

Se vindecase de nevroza provocată de moartea tatălui său pătrunzând până în miezul propriului complex oedipian, ceea ce îi permitea acum să-şi trateze pacienţii cu mai multă înţelepciune şi competenţă. Reconsideră multe dintre cazurile care i se păruseră simple căderi nervoase. Şi nici autopsihanaliza lui nu se încheiase.

Îi vor trebui probabil câţiva ani ca să scoată la suprafaţă ultimele fantome ale subconştientului. Dar era încredinţat că sănătatea lui mentală şi emoţională nu va mai fi niciodată serios periclitată.

Pacientul lui de la amiază, un broker aflat în îngrijirea lui Sigmund de aproape un an, făcuse suficiente progrese în stoparea halucinaţiilor pentru a-şi putea relua slujba de la Bursă. Sigmund nu reuşi să-l vindece complet, pentru că nu ştia care este cauza halucinaţiilor. Acum, după ce rezolvase problema complexului oedipian, aceasta îi devenise clară. Spre surprinderea sa, însă, când îl conduse pe broker înapoi, în copilărie, determinându-l să scoată la iveală dragostea obsesivă pentru mama sa şi ura faţă de tată, omul puse capăt analizei.

Şi alţi pacienţi se revoltară împotriva acestui nou instrument. Cei care se prezentaseră iniţial ca nişte oameni civilizaţi şi bine crescuţi deveniseră vulgari, vicleni şi temători. Începeau să simuleze. până când Sigmund reuşea, cu infinită răbdare şi perseverenţă, să-i facă conştienţi de sursa îmbolnăvirii lor. Unii pacienţi se vindecară şi îşi reluară responsabilităţile ce le reveneau în familie şi la serviciu. Alţii, care abandonaseră tratamentul disperaţi, se întorceau ceva mai târziu şi progresau foarte încet.

— Există o ştiinţă a analizei, exulta el. Analiza psihicului. Dar întrebarea e cum va reacţiona lumea medicală vieneză când va afla de existenţa complexului lui Oedip!

Era deja un proscris pentru că împroşcase cu noroi pruncii nevinovaţi. Acum avea să pună paie peste foc când va lansa ideea originii incestuoase a acestei sexualităţi.

Foarte bine, o să-şi păstreze gândurile pentru el. foarte multă vreme de acum înainte. Nu spunea oare Virgiliu că nimeni nu trebuie să-şi publice scrierile decât după trecerea a nouă ani? Chiar şi cel mai viteaz războinic avea dreptul la un răgaz pentru a-şi vindeca rănile căpătate într-o bătălie înainte de a se arunca în alta. Îşi aprinse un trabuc şi începu să pufăie alene.

Durerile de stomac îi dispărură, pulsul îi reveni la normal, iar tratamentul pacienţilor săi îşi recăpătă importanţa dinainte. De asemenea, i se trezi interesul pentru dragoste, lectură şi dorinţa de a efectua explorări intelectuale. Călătoria în propria copilărie îi alungase sentimentele de vinovăţie şi anxietatea. Renunţă pe moment la autoanaliză în favoarea cărţii viselor, căutând materiale din antichitate referitoare la legenda lui Oedip. Scrise într-o izbucnire de energie primele capitole: Funcţia viselor, Metoda de interpretare a viselor, Analiza unui specimen de vis. O duse pe Martha la teatru să-l asculte pe Mark Twain şi-i traduse replicile mustind de un viguros umor american. Jucă cu copiii „O sută de călătorii prin Europa", le citi din Nordul îndepărtat al lui Nansen. Încercă să-l înveţe pe Martin să scrie poezii cu ritm şi rimă. Toată familia urmări cu atenţie procesele lui Dreyfus şi apoi al lui Emile Zola de la Paris. Citi noul roman al lui Arthur Schnitzler, minunându-se cât de profunde erau cunoştinţele scriitorului cu privire la motivaţia sexuală a omului.

Ajunse la concluzia că definise prea îngust conceptul de subconştient. Făcuse o greşeală atunci când transferase judecata morală asupra conţinutului său. Pentru că îşi extrăsese materialele de la pacienţi nevrotici şi din psihanaliza propriilor tulburări, văzuse subconştientul numai ca pe o forţă întunecoasă, rea, care stătea la pândă gata să-l înhaţe şi să-l sfâşie pe trecătorul lipsit de apărare.

Afirmase încă de la început că intenţiona să străbată drumul de la psihologia anormală la cea normală, de la fiinţa umană bolnavă la cea sănătoasă. Această modalitate de abordare îi permisese să-şi vadă greşeala. Nu luase în considerare şi celelalte faţete ale subconştientului, poate chiar o întreagă jumătate, reprezentată de instinctele dătătoare de viaţă care stimulau creativitatea. Din această porţiune a subconştientului derivau cele mai inspirate manifestări artistice. Îşi aşternu febril gândurile pe hârtie: „Scriitorii sunt aliaţi importanţi şi mărturiile lor au o valoare deosebită, pentru că ei sunt capabili să sesizeze o întreagă gamă de lucruri la care filosofia noastră nu ne-a lăsat să visăm. În privinţa cunoaşterii minţii omeneşti, ei ne-au devansat pe noi, oamenii de rând, se adapă de la izvoare la care, deocamdată, ştiinţa nu are acces."

Materialul furnizat de propriile vise era foarte bogat şi îi dădea posibilitatea să-şi argumenteze afirmaţiile. Într-o noapte visă că scrisese o monografie despre o anumită plantă. Cartea se afla în faţa lui „şi tocmai întorcea o planşă colorată împăturită. Fiecare exemplar cuprindea un specimen uscat al plantei, ca şi când ar fi fost luat dintr-un ierbar".

Utiliza criteriul cronologic, făcând asocieri în ordinea apariţiei elementelor în vis. În dimineaţa anterioară se oprise în faţa vitrinei unei librării ca să se uite la o monografie recent publicată, Genul Cyclamen. Ciclamele, reflectă el, erau florile preferate ale Marthei. Îşi făcu reproşuri. „Este o adevărată ruşine că nu-i mai aduc Marthei flori, aşa cum obişnuiam cândva."

Se ocupă apoi de cuvântul monografie. Deşi nu manifestase talente speciale pentru botanică la Sperlgymnasium, câţiva ani mai târziu publicase o monografie despre o plantă: Despre coca. Îi atrăsese atenţia lui Karl Koller asupra efectului ei anestezic asupra limbii, iar acesta încercase s-o aplice şi asupra ochiului şi să execute operaţii pe ochi inimaginabile până la acea dată. Koller şi Königstein îl operaseră apoi de glaucom pe Jakob.

cocaină. ar trebui să existe o legătură. dar, cu câteva zile în urmă văzuse un Festschrift, un număr omagial alcătuit de elevii dr. Stricker cu ocazia împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la numirea acestuia ca profesor plin. În lucrare se spunea că Koller descoperise virtuţile anestezice ale cocainei în laboratorul lui Stricker, fără să se menţioneze contribuţia lui Freud. Se simţise jignit şi apoi fusese furios pe el însuşi pentru că nu mai aşteptase puţin, ca să facă el comunicarea spre care îi condusese pe Koller şi Königstein. Dar pe atunci era prea îndrăgostit. Se împlinise un an de când nu o mai văzuse pe Martha. Se repezise imediat la Wandsbek, la iubita lui.

Königstein. În seara premergătoare visului, plecase împreună cu Königstein de la o conferinţă. Prietenul său era supărat:

— Sig, ai făcut din sexualitate copilul tău preferat, eşti aproape obsedat de ea. Doctorul trebuie să se ocupe de un ochi bolnav, de un plămân, de un os.

— Leopold, încearcă să gândeşti despre psihanaliză prin analogie cu cocaina. Datorită psihanalizei vom putea efectua operaţii pe creier care înainte nu erau posibile, exact aşa cum ai făcut tu operaţiile pe ochi.

Monografie. Încerc să termin monografia despre Interpretarea viselor. Cu o zi înainte primise o scrisoare de la Fliess în care acesta îi spunea: „Sunt foarte ocupat cu cartea ta despre vise. O văd în faţa mea pe birou şi mă văd şi pe mine cum îi întorc paginile."

Dorinţa lui Sigmund de a termina monografia era aşa de puternică, încât îl invidie pe Wilhelm pentru spiritul lui vizionar. „Numai de-aş vedea-o terminată, în faţa mea, pe birou!", îşi spuse în sinea sa.

Ultimul element al visului era planşa color pliată. Avu nevoie de mult timp ca să scotocească prin ungherele memoriei. În cele din urmă, imaginile care se succedau cu repeziciune se opriră în momentul în care el avea cinci ani şi sora lui, Anna, trei. Se jucau pe jos, într-unul din primele apartamente ale familiei Freud. Tatăl lor le dăduse o carte care cuprindea relatarea unei excursii prin Persia. Jakob îi îndemnase să scoată planşele colorate ca şi când ar fi fost nişte frunze de anghinare. Tatăl lor se amuza vizîndu-i cum smulgeau filele.

Ce ascundeau aceste elemente? Oare interpretarea lui ecrana alte amintiri mai vechi?

Insistă. În cele din urmă, amintirile din copilărie ieşiră la suprafaţă, dar erau de natură atât de intimă, încât nu fu în stare să transcrie materialul respectiv în capitolul corespunzător. Avea şi aşa destule necazuri la Viena. Era ca şi când s-ar fi plimbat duminică după-amiază prin Piaţa Operei în pielea goală! Recurse atunci la un subterfugiu: va include aceste materiale într-un articol intitulat Memorii ecranate şi va inventa un pacient cu cinci ani mai tânăr decât el. Va intra în dialog cu „pacientul", lăsând celălalt eu al său să scoată la iveală materialul autobiografic.

Prima scenă care îi apăru în faţa ochilor fu o porţiune de pajişte în pantă abruptă, de un verde intens, presărată cu păpădii galbene. În faţa uşii de la intrarea într-o casă aflată în partea de sus a pajiştii se afla o ţărancă cu basma pe cap şi o doică. El, Sigmund, care avea pe atunci trei ani, se juca cu fiul fratelui său vitreg, John, care era cu un an mai mare, şi cu fiica lui Emanuel, Pauline, de aceeaşi vârstă cu Sigmund. Culegeau păpădii galbene şi, în clipa în care el şi cu John constatară că Pauline are buchetul cel mai frumos, se năpustiseră asupra ei şi îi luaseră florile. Pauline alergase plângând spre ţărancă, iar aceasta îi dăduse o bucată de pâine neagră. Băieţii, invidioşi, aruncaseră păpădiile şi alergaseră şi ei spre ţărancă, ce le întinsese fiecăruia câte o felie de pâine. Pâinea era delicioasă, scena se întrerupse.

Cum de intrase în acest joc al lanternei magice? Care erau elementele care lăsaseră asemenea urme în memoria lui? Galbenul intens al florilor? Gustul delicios al pâinii negre? Faptul că se purtaseră urât cu micuţa Pauline? Păpădiile galbene îl duseră cu gândul înapoi la o vizită pe care o făcuse la Freiberg pe când avea şaisprezece ani şi se îndrăgostise de Gisela, fiica acelor prieteni vechi cu care îşi petrecea vacanţele. Cutreieraseră pădurile împreună în timpul vacanţei, iar fata purta o rochie de culoare galbenă ca păpădia. Nu-i mărturisise dragostea. După plecarea fetei, Sigmund se plimbase prin aceleaşi păduri, închipuindu-şi că Jakob nu dăduse faliment. Nu trebuiau să se mute la Viena. Sigmund crescuse şi preluase meseria tatălui său, prosperase, se căsătorise cu Gisela Fluss şi trăiseră fericiţi în această pădure.

Nepoata lui Pauline. Când o vizitase acasă, la Manchester, îşi dăduse seama că fratele lui vitreg se gândea că s-ar putea să se îndrăgostească de Pauline. Dar nu se întâmplase aşa. Sigmund rămăsese sclavul cărţilor sale şi nu mai avea nici un sentiment pentru Pauline. De ce nu? Să-i iei unei fete florile însemna s-o deflorezi, şi el trecuse prin experienţa asta. Nu-şi dăduse seama de acest lucru când avea trei ani, dar faptul ca atare îi rămăsese implantat în conştiinţă.

De ce îşi amintea cu atâta plăcere cum rupea planşele colorate din cartea despre Persia? Pentru că „tragerea în afară" echivalează cu masturbarea. Oare de aceea îi plăcea aşa de mult anghinarea, pentru că putea să-i smulgă foile una câte una? Şi de ce făcea asociaţia cu masturbarea când se vedea pe sine însuşi jucându-se pe podea cu frumoasa lui soră Anna?

Îl vizualiza pe Jakob care chicotea cu un aer complice în timp ce ei „trăgeau afară" planşele colorate pentru că mai târziu, el, Sigmund, se temuse de această descoperire, aşa cum fac toţi băieţii, şi ar fi vrut să capete aprobarea lui Jakob?

Întrucât avea vreo zece pacienţi care veneau zilnic la tratament, rămase în Viena pe tot parcursul lunii iulie, în timp ce Martha şi copiii se duseră la Aussee. Lua dejunul în casa părintească, împreună cu mama sa, Dolfi şi Alexander. Când asupra oraşului se pogorî o căldură insuportabilă, le trimise pe mama şi pe sora lui la Ischl pentru restul verii.

Pacienţii lui – cu excepţia domnişoarei Cessie, în cazul căreia îşi recunoscuse înfrângerea – făceau un progres aşa de evident, încât în momentul în care se pregătea să se ducă şi el să se reîntâlnească cu Martha avea moralul ridicat. În seara plecării îl invită pe Alexander la masă, apoi discută jovial cu chelnerul şi cu vizitiul trăsurii. Regreta puţin faptul că Alexander coborî mai devreme din trăsură ca să ia tramvaiul, în loc să meargă cu el până la Gara de Vest, unde mai exista o staţie. Ploua mărunt când ajunse la Gara de Vest şi era prea devreme ca să se urce în trenul de noapte. Îl rugă pe paznic să-l lase pe peron ca să-şi poată găsi un compartiment mai bun. În timp ce stătea acolo şi aştepta, îl văzu pe contele Franz Anton Thun, primul ministru, care sosi într-o trăsură deschisă. Paznicul îi ceru contelui Thun biletul, însă acesta îl dădu la o parte din calea lui cu un gest poruncitor şi ocupă cel mai bun compartiment din trenul care mergea spre Ischl, reşedinţa de vară a împăratului.

Sigmund se hotărî să pretindă aceleaşi drepturi ca şi contele Thun când va veni trenul lui. Între timp, îşi murmura încet o arie din Nunta lui Figaro de Mozart. Apropo de conţi, îşi aminti de fraza lui Beaumarchais despre gentlemanul care fusese atât de amabil încât îşi dăduse osteneala să se nască. Se gândi apoi la acel droit du seigneur, privilegiul primei nopţi de căsătorie, pe care contele Almaviva din Nunta lui Figaro încerca să-l obţină de la drăgălaşa cameristă a soţiei sale, Susana. Îşi aduse aminte şi de ziariştii care nu-l agreau pe Thun şi îl porecliseră „Contele Nichtsthun" „Contele care nu face nimic". În momentul acela trecu pe lângă el un bărbat pe care îl recunoscu ca fiind inspectorul guvernamental pentru examenele medicale. Inspectorul ceru să fie instalat într-un compartiment de clasa întâi, unde nu voia să fie deranjat de nimeni. Sigmund avea bilet de clasa întâi şi socotea că şi lui ar trebui să i se repartizeze un compartiment întreg. Când se urcă în tren, conductorul îl expedie într-un compartiment dintr-un vagon cu coridor, unde în timpul nopţii nu se putea merge la toaletă. Protestele lui Sigmund rămaseră fără rezultat. Mai în glumă, mai în serios, îi spuse conductorului:

— Ai putea să faci cel puţin o gaură în pardoseala compartimentului, ca să vii în întâmpinarea eventualelor necesităţi ale pasagerilor.

Noaptea avu un vis: se afla la o adunare studenţească în faţa căreia luase cuvântul contele Thun. Cineva din public îl provocă să facă un comentariu despre nemţi. Contele Thun spuse că floarea preferată a germanilor este podbalul, după care îşi puse la butonieră nişte resturi strivite de frunză. Sigmund se simţi deranjat de această afirmaţie şi fu surprins să constate că era atât de afectat. Acum se afla în Aula, sala de festivităţi a Universităţii. Întrucât toate uşile erau închise, fugi printr-un şir de încăperi elegant mobilate. Singura persoană pe care o întâlni fu o bătrână venerabilă care se oferi să-l însoţească cu o lampă. Dar el îi ceru să rămână pe scară.

„Am avut impresia că în felul acesta evitam inspecţia de la ieşire. Am coborât pe scări şi am găsit o cărare îngustă şi abruptă pe care am urcat."

Următoarea problemă care i se punea în vis o constituia evadarea din oraş. Dar toate gările erau închise. După ce se gândi încotro să se ducă, optă pentru oraşul Graz. Când ajunse în compartiment observă că avea la butonieră un obiect lung, împletit, în formă de frunză. Scena se schimbă din nou: se afla în faţa gării, în compania unui bărbat chior, ceva mai în vârstă. Întrucât era clar că Sigmund se afla acolo în calitate de infirmier-însoţitor, îi întinse omului o ploscă, şi atunci penisul omului care urina îi apăru în faţa ochilor.

În momentul acela, Sigmund se trezi, îşi scoase ceasul de aur din buzunar şi văzu că era ora trei dimineaţa. Nu se trezea aproape niciodată noaptea din cauza unei nevoi fiziologice. Îşi puse întrebarea: „Oare nevoia mea fiziologică a fost cea care a provocat visul, sau dorinţa de a urina a fost provocată de gândurile din vis?"

Conchise că visul fusese provocat de aerele aristocratice ale contelui Thun pe peron. Tocmai de aceea Sigmund, fără să-şi dea seama de legătură, cântase o arie din Nunta lui Figaro, piesă interzisă de Ludovic al XVI-lea pentru că ridiculiza regalitatea.

Rumegă visul tot restul nopţii. Apoi, în zilele următoare puse pe hârtie asociaţiile de idei, în încercarea de a trece dincolo de aspectul exterior, pentru a înţelege semnificaţiile latente. Aristocraticul conte Thun îi evocă o scenă de pe vremea când avea cincisprezece ani şi organizase împreună cu colegii săi o conspiraţie împotriva antipaticului profesor de germană. Singurul tânăr aristocrat din şcoală, pe care băieţii îl porecliseră „Girafa", era nedreptăţit de profesorul lui, dar asta nu-l împiedica să poarte întotdeauna o floare la butonieră. Această floare reprezenta începutul Războiului dintre Rozele Albe şi cele Roşii. Asociaţia îl conduse la garoafele roşii şi albe purtate în Viena – cele roşii de către social-democraţi, cele albe de partidul antisemit. Politica îi aminti de Viktor Adler, care locuise cândva în apartamentul familiei Freud, iar gândul la Alder îl aduse înapoi, în Berggasse. De acolo, gândurile i se îndreptară spre mama lui. În vis fusese în Aula şi scăpase de acolo parcurgând o serie de camere frumos mobilate. Îşi dăduse seama de multă vreme că încăperile însemnau femei, Fauenzimmer, adesea dame de consumaţie. Ştia că dacă cineva visa diversele modalităţi prin care intra şi ieşea din aceste camere, interpretarea era clară. Aşadar, ce semnificaţie avea visul său: că poseda o serie de femei?