Irving Stone

Îşi simţea trupul încins pe sub hainele groase. Cafeneaua, pe care o binecuvântase cu câteva clipe în urmă pentru căldura şi fumul de ţigară ce-i dădeau un aer intim, devenise acum apăsătoare. Îşi trecu degetele peste fruntea transpirată. Dacă tulburarea lui ţinea de subconştient şi nu exista nici o persoană care să-l ajute să cojească anii unul după altul ca foile de ceapă pentru a ajunge la nucleu, cum avea să străbată dramul de la isterie la nefericirea obişnuită care era soarta fiecăruia? Ştia că e vorba de ceva serios. Se văzu nevoit să recunoască faptul că, în ultimele luni, în afara orelor când atenţia îi fusese captată de problemele pacienţilor, suferise de o paralizie intelectuală incompatibilă cu un neuropatolog care înţelegea mecanismele de funcţionare a psihicului uman.

„Mintea mea conştientă nu-şi poate explica ciudăţenia stării prin care trec. Ce să fac?"

Se cufundă în viaţa exterioară de zi cu zi. O duse pe Martha să vadă ceremonia prilejuită de acordarea diplomei de absolvire a Facultăţii de Medicină din Viena celei dintâi femei, citea nenumărate relatări din presă în legătură cu alegerile parlamentare din 1897 care marcau o creştere considerabilă a antisemitismului în platformele partidelor, se duse să asculte prelegerea domnului Stanley despre starea în care îl găsise pe dr. Livingstone în Africa, plecă împreună cu copiii mai mari să vadă parada miliară anuală şi pe împăraţii austriac şi german în veşminte de gală. Într-o după-amiază târziu se simţi suficient de refăcut ca să emită o nouă idee: greşise atunci când împărţise mintea omenească în două zone rigide, conştientul şi subconştientul. Între ele exista a treia zonă, mai puţin clar delimitată, preconştientul, în care anumite fragmente ale amintirilor reprimate ce reuşiseră să treacă de cenzură rămâneau în formă fluidă, nespecifică până când se ivea o ocazie prielnică şi un efort de voinţă le aducea în planul conştiinţei.

Comitetul celor Şase care analiza nominalizarea lui pentru postul de profesor examină temeinic lucrările şi publicaţiile lui Sigmund. Raportul prezentat de ei Facultăţii de Medicină era laudativ şi recomanda ca numele lui să fie trimis la Ministerul Educaţiei. La început fuseseră unele opoziţii şi votul întârziase, însă Sigmund se bucurase să afle că vechii lui prieteni luptaseră pentru el şi îi impuseseră candidatura: nu numai Nothnagel şi Krafft-Ebing, dar şi Wagner-Jauregg şi Exner, care devenise şef al Institutului de Fiziologie.

Făcea excursii prin munţii din jurul Semmeringului împreună cu Alexander, o duse pe Martha la Aussee, adună mai multe bancuri evreieşti care, prin umorul şi filosofia lor scoteau în evidenţă capacitatea poporului de a renaşte din propria cenuşa. Sora lui, Rosa, acum însărcinată în cîteva luni, se mutase în apartamentul vecin cu acela al familiei Freud, recent eliberat. Era ceva mai mic decât locuinţa lor, însă foarte confortabil. Bucătăria, sufrageria şi salonul dădeau spre grădina din spate, în mijlocul căreia se afla o mică fântână arteziană.

În iunie, douăzeci şi doi din cei treizeci şi doi de membri ai Facultăţii de Medicină votară în favoarea recomandării domnului Privatdozent Dr. Sigmund Freud ca profesor Extraordinarius. Nu mai rămânea altceva de făcut decât ca ministrul educaţiei să scrie numirea şi s-o prezinte împăratului Franz Josef la semnat. Dar Sigmund ştia că numai puţini erau numiţi imediat după ce primeau recomandarea Facultăţii de Medicină. Mai exista şi un alt dezavantaj. În decursul timpului, mulţi evrei capabili fuseseră respinşi. Königstein se dusese chiar în audienţă la ministrul învăţământului şi îl întrebase deschis dacă se tergiversa numirea lui din considerente religioase. Ministrul îi răspunsese sincer:

— Da, ţinând seama de curentul actual de opinie şi de toate aceste manifestări de antisemitism, nu ar fi prea înţelept şi nici politic să.

Un anumit aspect al muncii lui îl fascina în mod deosebit şi părea să meargă înainte aproape automat: diagnosticul şi organizarea materialelor furnizate de subconştient care îi erau revelate prin interpretarea viselor. Cel mai timpuriu vis de care îşi amintea data de la vârsta de şapte-opt ani.

„Vedeam chipul blajin al mamei în vreme ce era dusă într-o cameră de doi (sau trei) oameni cu ciocuri de pasăre şi aşezată pe pat."

Se trezea plângând înspăimântat şi alerga în camera părinţilor lui. Numai atunci când vedea chipul mamei sale şi se convingea că nu murise, se liniştea. În cei treizeci de ani care trecuseră de atunci nu încercase niciodată să analizeze visul pentru că nu ştiuse cum. Acum porni de la o imagine clară: oamenii îmbrăcaţi ciudat, cu chipuri de pasăre, care o purtau pe mama lui pe o litieră. De unde veneau? Se duse spre o masă din salon unde se afla un exemplar ilustrat al „Vechiului Testament", oferit în dar de tatăl său care scrisese în ebraică pe prima pagină: „În al şaptelea an al vieţii tale Spiritul Domnului a început să vibreze în tine şi ţi-a adresat aceste cuvinte: du-te şi apleacă-te asupra cărţii scrise de mine şi se vor deschide pentru tine uşile înţelegerii, ale cunoaşterii şi ale raţiunii".

Die Israelitische Bibel cuprindea un comentariu al rabinului Philippson din Prusia şi era ilustrată cu sculpturi în lemn aparţinând tuturor religiilor şi culturilor. Cu ajutorul acestei cărţi îl învăţase Jakob pe Sigmund să citească. Răsfoind-o acum, dădu peste mai multe ilustraţii care îi înfăţişau pe zeii egipteni cu capete de păsări. Găsi o ilustraţie intitulată „Catafalc. După un basorelief din Teba", în care trupul unui bărbat sau al unei femei cu o „expresie de împăcare" aşternută pe chip era dus pe un catafalc păzit de oameni înalţi, cu îmbrăcăminte ciudată, în vreme ce mai multe păsări planau deasupra catafalcului.

Se simţi cuprins de nostalgie când se revăzu copil, dând paginile cărţii ilustrate. Un zâmbet îi ridică uşor colţurile gurii când îşi aminti că studiase Biblia nu numai pentru textul ei religios, ci şi pentru informaţiile de ordin sexual pe care alţi băieţi le căutau în dicţionare. Era fascinat de povestea Regelui David şi a fiului acestuia, Absalom. Îşi aminti cum fugise David din Ierusalim când Absalom conspirase ca să devină rege şi îşi lăsase acolo concubinele ca să aibă grijă de averile lui. Apoi, spunea Biblia, „Absalom intră la concubinele tatălui său în văzul întregului Israel". Îşi aminti că îşi dorise să fi fost şi el de faţă la scena aceea.

Acum, după ce identificase conţinutul exterior al visului, se întrebă care era sensul lui latent. Ciocurile mari de pasăre reprezentau simboluri falice; în germană, termenul vulgar pentru actul sexual era vögeln, de la Vogel, pasăre. În aceeaşi clipă revăzu imaginea fiului unei portărese cu care obişnuia să se joace pe iarbă în faţa casei lor. De la acest băiat învăţase pentru prima dată cuvântul vögeln. Mai înainte ştiuse doar termenul originar din latină, a copula.

Se întoarse cu gândurile la mama sa. Aceasta să fi fost cauza adevărată a anxietăţii lui, visul că Amalie a murit? Probabil că nu. Anxietatea existase mai înainte, din alt motiv. Subconştientul o transformase într-o situaţie mai respectabilă sau mai prezentabilă: în vis era deja anxios. De ce oare?

Îşi aminti de un vis amuzant pe care i-l povestise cu ani în urmă un nepot al lui Josef Breuer, de asemenea medic. Tânărul, căruia îi plăcea să doarmă până târziu dimineaţa, o punea pe cărbunăreasă să-l trezească. Într-o dimineaţă, aceasta bătuse de mai multe ori, apoi strigase:

— Herr Rudi!

În acel moment avusese viziunea unei foi de observaţie agăţată de un pat din spitalul unde lucra, pe care era scris numele lui, Rudolf Kaufmann. Îşi spusese prin vis:

— Ei bine, Rudolf Kaufmann este oricum la spital, aşa că nu mai e nevoie să mă scol.

Un pacient nou îl luă prin surprindere pe Sigmund, exclamând:

— O să spuneţi probabil că acesta este un vis-dorinţă. Am visat că tocmai mă pregăteam să conduc o doamnă la mine acasă când am fost arestat de un poliţist care mi-a ordonat să mă sui într-o trăsură. Le-am cerut să-mi lase răgazul necesar ca să-mi pun afacerile în ordine. Am avut visul acesta dimineaţa, după ce îmi petrecusem noaptea cu doamna.

— Ştii cumva ce acuzaţie ţi se aducea?

— Da. Că omorâsem un copil.

— Avea legătură cu vreun fapt real?

— Am fost cândva răspunzător de avortul unei fete cu care întreţinusem relaţii sexuale.

— În dimineaţa aceea nu s-a întâmplat nimic înainte de acel vis?

— Ba da. M-am trezit şi am făcut dragoste.

— Ai luat vreo măsură de precauţie?

— M-am retras.

— Asta înseamnă că ţi-a fost frică să nu fi conceput totuşi un copil, iar visul ţi-a împlinit dorinţa. de a omorî copilul încă nezămislit. Ai folosit apoi anxietatea care rezultă din astfel de acte sexuale ca material pentru visul dumitale.

Îşi aminti propriul vis pe care îl avusese cu câteva săptămâni mai înainte când se supărase pe Fliess pentru că plecase la Veneţia fără să-i lase adresa unde să-i scrie. Visase că primise o telegramă de la Fliess în care acesta îi dădea adresa:

— Via –

(Veneţia) Casa Secerno

— Villa –

Reacţia lui imediată fusese de ciudă pentru că Wilhelm nu se dusese la pensiunea pe care i-o recomandase el, Casa Kirsch. Dar care era motivaţia visului? Regretul că nu avea veşti de la Fliess? Sau nemulţumirea pentru că ar fi vrut să-i scrie lui Fliess despre ultimele sale cazuri, însă nu avea unde să trimită scrisorile? Adresa era o dorinţă-vis. Aceasta reprezenta faţa exterioară a visului. Exista oare şi un conţinut latent? Cum pătrunseseră tocmai aceste cuvinte în telegrama din vis? Via venea din lecturile zilnice referitoare la denumirile străzilor din Pompei, oraşul recent dezgropat de sub lavă. Villa venea din pictura lui Böcklin, Villa romana pe care o văzuse cu o zi înainte. Secerno avea o rezonanţă siciliană, era un cuvânt fabricat ad-hoc. Descoperise deja că visele pot să construiască orice din frânturi şi bucăţele – cuvinte, clădiri, oraşe, oameni. Dar activitatea aceasta avea întotdeauna un scop anumit, nu era niciodată accidentală sau lipsită de semnificaţie. Aşadar, Secerno trebuia să fie îndeplinirea promisiunii lui Fliess că vor ţine curând un „congres" undeva mai la sud de Veneţia. La Roma? În Cetatea Eternă, ţinta călătoriilor, aventurilor şi dorinţelor lui Sigmund. Cât de mult îşi dorise să petreacă o dată Paştele la Roma!

Roma. Avu patru vise scurte, la distanţă de câteva zile unul de altul. În primul vis se uita pe fereastra unui vagon de tren la Tibru şi la Ponte Sant Angelo. În vreme ce trenul se punea în mişcare, îşi dădu seama că nici măcar nu călcase prin oraş. În al doilea vis, cineva îl conducea spre vârful unui deal şi îi arăta Roma pe jumătate cufundată în ceaţă. Oraşul se afla la mare distanţă, dar, în mod surprinzător, imaginea acestuia îi apărea foarte clar. Tema „pământului făgăduinţei văzut de departe" era evidentă. În al treilea vis, stătea în apropierea unui pârâiaş cu apă întunecată. De o parte a pârâului erau stânci negre, de cealaltă pajişti cu flori mari, albe. Acolo se mai afla şi un anume Herr Zucker, pe care îl rugă să-i arate drumul spre oraş. Ultimul vis fusese şi cel mai scurt – o singură scenă ce înfăţişa un colţ de stradă din Roma. Spre surprinderea sa, văzu o mulţime de afişe în germană lipite pe pereţii chioşcurilor.

Se hotărî să examineze visele ca elemente ale unei serii, să le desfacă în părţile lor componente, aşa cum procedase şi cu visul despre Emma Benn. Era convins că există o explicaţie raţională pentru fiecare imagine şi pentru fiecare fragment dintr-un vis. Observă că: „Fiecare element al unui vis poate fi identificat. Fiecare acţiune, cuvânt şi imagine prezintă o anumită semnificaţie dacă vom fi obiectivi şi nu vom economisi timpul afectat dezvăluirii conţinutului său latent. Aspectul exterior al visului este analog cu înfăţişarea exterioară a unui individ. Conţinutul latent corespunde caracterului acestuia."

Recunoscu în scena de la fereastra vagonului când privea spre Tibru imaginea din gravura pe care o văzuse în ziua precedentă în salonul unuia dintre bolnavii săi. Oraşul învăluit de ceaţă era Lübeck, locul unde îşi petrecuseră luna de miere, el şi Martha. Când se concentră asupra celui de-al treilea vis în care se străduia să vizualizeze un oraş pe care nu-l văzuse niciodată în realitate, recunoscu florile albe de pe pajişte ca fiind nuferii pe care îi admiraseră el şi cu Alexander prin mlaştinile negre din împrejurimile Ravennei în timpul vacanţei lor din anul precedent. Stânca întunecoasă de la marginea apei îi amintea foarte clar de valea Tepl de lângă Karlsbad. „Cât de plină de resurse este capacitatea noastră de a visa, îşi spuse el. Facem un amalgam nemaipomenit din locuri şi scene separate prin timp şi spaţiu!"

Dar de ce Karlsbad? Karlsbad era oraşul la care încerca să ajungă fără bilet evreul din anecdotă. dacă o să reziste la bătăile pe care le va primi pe drum. Zucker? Era un om pe care Sigmund abia dacă îl cunoştea. Avu nevoie de ceva timp până să sesizeze legătura.: Zucker însemna zahăr, iar dr. Freud trimisese la Karlsbad mai mulţi pacienţi care sufereau de Zuckerkrankheit, boala zahărului, diabet. În ultimul vis văzuse afişe germane la Roma. Se duse cu gândul la scrisoarea pe care i-o scrisese lui Wilhelm Fliess şi în care răspundea la propunerea acestuia de a se întâlni pentru un „congres" la Praga. Sigmund îi răspunsese că Praga nu era un loc prea agreabil, căci chiar în acea perioadă guvernul îi obliga pe cehi să folosească limba germană. În visul lui îşi îndeplinise dorinţa de a transfera întâlnirea la Roma-dar apăruseră afişele în germană pe pereţii chioşcurilor!

„Foarte bine, îşi spuse, acum recunosc toate formele exterioare prin care s-a manifestat visul. Dar ce încearcă să realizeze el? Toate cele patru vise sunt legate de împlinirea unei singure dorinţe: să mă duc la Roma. Totuşi, analiza dezvăluie faptul că actuala dorinţă care a instigat visul derivă din copilărie. Copilul şi impulsurile lui continuă să trăiască în vise. Trebuie să existe o legătură între prezent şi trecut. Aceste vise trebuie să mă conducă în subconştientul meu. Am o fobie în legătură cu Roma, doresc să merg acolo, dar mi-e frică. Într-un fel, seamănă cu fobia trenului."

Parcurgând anevoie drumul sinuos înapoi, spre tinereţe, ajunse la punctul de plecare: în ultimii ani de la Sperlgymnasium, atitudinea antisemită devenise manifestă şi unii dintre băieţii mai mari îi dăduseră de înţeles că aparţine unei rase străine. În felul acesta se simţise obligat să-şi găsească identitatea, „să ia o poziţie fermă", aşa cum îşi spunea el. Personajul istoric pe care îl admira cel mai mult, generalul semit Hannibal, le jurase ură eternă romanilor şi îi promisese tatălui său că va cuceri Roma. Traversase Alpii în anul 218 î. de Hr., învinsese forţele romane la Lacul Trasimeno, trecuse prin foc şi sabie coasta Adriatică până în călcâiul cizmei italiene, apoi cotise spre Neapole şi ajunsese cu armata la câţiva kilometri de Roma, gata pentru asaltul final.

Dar nu-l lansase. Hannibal rămăsese în Italia cincisprezece ani, după care se retrăsese împreună cu armata sa cartagineză. În mintea tânărului Sigmund, Hannibal şi Roma simbolizau conflictul între tenacitatea evreiască şi coruptibilitatea Bisericii Catolice. Intuia vag că Roma devenise un surogat al propriilor sale ambiţii, precum şi al nevoii lui de a-şi răzbuna tatăl pentru că îi fusese aruncată căciula în noroi. La rândul său, nici Hannibal nu reuşise să-şi răzbune tatăl, pe Hamilcar. În timpul unei vacanţe, Sigmund se dusese şi el la Lacul Trasimeno, aflat la numai şaptezeci şi cinci de kilometri de Roma. Dar nu reuşise să se mobilizeze ca să parcurgă acei kilometri care îl separau de Roma, după cum nu putuse nici Hannibal. Oare se va opri de fiecare dată înainte să-şi realizeze ambiţiile de o viaţă?

De îndată ce-şi reluă practica particulară, reuşi să analizeze mai bine visele pacienţilor şi să folosească conţinutul latent al acestora în terapie. Un homosexual îi povesti un vis: pe când era bolnav şi stătea în pat, se dezvelise din întâmplare. Un prieten venit în vizită care şedea lângă pat se descheiase şi el la şliţ, apoi îl apucase de penis. Pacientul fusese uimit şi indignat. Celălalt bărbat, foarte stânjenit, îi dăduse drumul şi se acoperise.

— În legătură cu acest vis, sunt mai multe lucruri care pot să ne vină în minte, Gottfried, spuse dr. Freud. Mai întâi, faptul că te-ai dezvelit s-ar putea să nu fi fost deloc întâmplător; în al doilea rând, ai dorit ca prietenul tău să te apuce de penis; în al treilea rând, ai fi vrut să simţi repulsie faţă de gestul respectiv. Aceasta a fost dihotomia ta. Totuşi, mă îndoiesc că visul acesta este de dată recentă. Hai să mergem înapoi în timp şi să vedem dacă putem descoperi punctul lui de pornire în copilăria ta. Pe acesta trebuie să-l scoatem la iveală.

Gottfried îşi frângea mâinile şi era gata-gata să izbucnească în plâns.

—. nu chiar de tot. O parte din el pluteşte în mintea mea ca un cadavru care se răsuceşte în derivă în apa unui fluviu. Când aveam doisprezece ani. m-am dus în vizită la un prieten bolnav. el s-a descoperit. l-am apucat de penis. prietenul m-a respins.

— În visul tău, spuse calm Sigmund, ai inversat rolurile. Ţi-ai împlinit astfel dorinţa de a fi băiatul pasiv, nu agresorul. Din visul tău reiese că ai vrea să rearanjezi trecutul, adică să fii iertat. Este un important pas înainte în tratamentul tău.

Începu să scrie despre inhibiţia manifestată în timpul viselor, senzaţia de neputinţă, de incapacitate de mişcare, situaţii care sunt strâns înrudite cu sentimentul de anxietate. După masa de seară se întoarse în biroul său de la parter ca să lucreze. La miezul nopţii, când se duse la culcare, urcă treptele câte trei odată, ceea ce-i dădea senzaţia plăcută de zbor. În acelaşi timp, asta îi demonstra că nu avea vreo boală de inimă congenitală, deşi în momentele de deprimare îşi amintea teoria lui Fliess potrivit căreia el, Sigmund Freud, avea să moară în cel de-al cincizeci şi unulea an de viaţă, pentru că reprezenta o combinaţie imposibilă de cicluri controlabile de douăzeci şi trei şi douăzeci şi opt de ani.

La jumătatea drumului spre apartament se opri brusc, gândindu-se cât de şocaţi ar fi oamenii dacă l-ar vedea cum se întoarce la locuinţă fără manşete şi guler. Mai băură câte un păhărel împreună, el şi cu Martha, apoi verificară dacă au adormit copiii. Noaptea avu un vis: „Eram îmbrăcat sumar şi urcam de la un apartament aflat la parter spre un etaj superior. Mergeam sărind treptele câte trei deodată şi eram foarte încântat de agilitatea mea. Dintr-o dată am văzut o servitoare care cobora scările, îndreptându-se spre mine. Ruşinat, am vrut să măresc pasul, dar în acel moment a intervenit inhibiţia: am avut senzaţia că picioarele mi se lipiseră de scări."

Principala deosebire între vis şi realitate era că în vis îmbrăcămintea lui era mult mai sumară. Nu se vedea prea bine, însă avea senzaţia că are foarte puţine haine pe el, dacă nu chiar deloc. În plus, scara nu semăna cu aceea care ducea de la parter la apartamentul de locuit, iar servitoarea nu se număra printre slujnicele Marthei care veneau jos să-l cheme sau să-i transmită vreun mesaj. Era mai curând scara din casa bătrânei căreia îi făcea injecţii de doua ori pe zi de vreo cinci ani şi mai bine. Asociaţiile îi veniră în minte rapid: odată, pe când urca scările după ce fumase foarte mult, îşi curăţase gâtul şi, întrucât în clădire nu erau scuipători, expectorase în colţul scărilor. Fusese prins asupra faptului de mai multe ori de portăreasă, care mormăise dezaprobator de fiecare dată. Cu două zile înainte, în apartamentul bătrânei îşi făcuse apariţia o servitoare nouă, de aceeaşi vârstă cu portăreasa, care îl admonestase chiar în aceeaşi zi:

— Aţi fi putut să vă ştergeţi pe picioare, Herr Doktor, înainte să intraţi în cameră. Aţi murdărit tot covorul roşu.

Din aceste materiale fusese confecţionat visul exterior. Dar care era semnificaţia lui latentă? Descoperise că majoritatea manifestărilor de exhibiţionism îşi au originea în copilărie – este singura perioadă când poţi sta în pielea goală înconjurat de străini sau de membrii familiei fără să te simţi ruşinat. Goliciunea din visul lui constituia probabil împlinirea unei dorinţe de exhibiţionism. Ştia ce provoacă inhibiţia în starea de veghe. Motivul trebuia să fie, fără îndoială, similar şi în visuri: un conflict de voinţă, un act puternic de voinţă derivat din natura instinctuală a omului căruia educaţia îi opune un NU categoric. Notă următoarea observaţie: „Natura cea mai profundă şi eternă a omului. se află în aceste impulsuri ale minţii care îşi au rădăcinile în copilărie, într-o copilărie devenită între timp preistorie".

Îşi transcrisese amănunţit visele, făcând diverse deducţii în legătură cu capacitatea visului de a face uz de o întâmplare, o imagine sau un incident, petrecut, de regulă, cu o zi înainte, ca de o cheie cu care să deschidă subconştientul pentru a dezvălui, uneori sub formă criptică, adesea condensată, conţinutul depozitat acolo de mai multă vreme.

Îi scrise lui Fliess, care se întorsese la Berlin: „Mă simt ispitit să mă ocup de vise, căci este un teren pe care mă mişc în siguranţă. am cercetat bibliografia de specialitate pe această temă şi simt că plutesc în al noulea cer: «Ce bucuros sunt că nici un ochi omenesc/ Nu a străpuns deghizarea lui Puck!». Lumea nici măcar nu bănuieşte că visele nu sunt aiureli, ci împlinirea unor dorinţe".

Avea pe rafturile lui mai multe cărţi despre vise: Hartmann în germană, Delboeuf în franceză, Galton în engleză. Întrucât eforturile creierului uman se îndreaptă de foarte multe ori în direcţia formulării dorinţelor în încercarea de a le transpune în realitate, visele puteau să-l ajute să înţeleagă nu numai structura isteriilor pacienţilor săi, ci şi modul de funcţionare a unei minţi sănătoase. În felul acesta, interpretarea viselor s-ar transforma într-o adevărată magistrală spre psihanaliză şi spre îndelung aşteptata psihologie a omului sănătos.

Nu exista decât un singur mod în care putea fi realizat acest lucru: prin colectarea şi analiza tuturor viselor şi a materialelor legate de ele încă un an sau doi; după ce va completa lista cu visele pacienţilor şi ale membrilor familiei sale, va putea scrie o carte intitulată Interpretarea viselor.

La începutul verii, Minna se oferi să meargă cu copiii pentru două săptămâni la Obertressen, unde familia Freud închiriase o vilă în mijlocul pădurii pline de ferigi şi de ciuperci. La rândul său, şi doamna Bernays ar fi putut să vină în vizită şi să stea cu cei şase nepoţi ai ei. În ce-o priveşte pe Tante Minna, avea şi ea ocazia să-şi schimbe rolul de mătuşă cu cel de fiică.

Soţii Freud se bucurară de timpul petrecut împreună, deşi aşa cum spunea Martha, „uneori apartamentul ni se părea enorm şi ciudat de liniştit. Până şi bucătăreasa părea descumpănită, căci fusese obişnuită să gătească pentru douăsprezece persoane, nu pentru două."

Alexander îi duse să vadă Die Fledermaus, „Liliacul". Îi dădură bucătăresei o săptămână de vacanţă ca să-şi viziteze rudele şi mâncară în restaurantele rustice unde se cânta Heurigenmusik şi se bea vin nou.

Când ajunseră şi ei la Obertressen, descoperiră că băierile cerului se rupseseră şi câteva zile în şir a plouat neîntrerupt. Toată regiunea era inundată, porţiuni din case fuseseră smulse de viituri. Doamna Bernays se refugie la prietenii săi din Reichenhall, Sigmund o duse pe Martha la Veneţia, iar Tante Minna rămase cu copiii. La Veneţia, Martha se rezumă la plimbările de dimineaţă, iar după-amiezele şi le petrecea pe balconul Casei Kirsch, cufundată în lectură. În acest răstimp, Sigmund cutreieră palatele şi bisericile ca să vadă picturile lui Giorgione, Tizian, Carpaccio. Când se întoarseră la Obertressen, Tante Minna îşi exprimă dorinţa de a pleca şi ea într-o mică vacanţă. Martha îi propuse lui Sigmund s-o ducă câteva zile la Untersberg şi Heilbrunn şi să încheie plimbarea cu o vizită la doamna Bernays. După ce o lăsă acolo pe Minna, Sigmund se întoarse la Viena ca să comande o piatră funerară pentru tatăl său. În timp ce alegea modelul, bombănea în sinea lui: „Părinţii refuză să rămână morţi. Trăiesc alături de noi până în ziua morţii noastre. Mă întreb dacă asta a fost în mintea celui care a inventat piatra funerară: să-i ţină acolo, jos, pe mama şi pe tata!"