Irving Stone

— Bravo! Ai o uşurinţă de exprimare demnă de invidiat. Acum explică-mi cum ghiceşti atât de multe dintre bolile pacienţilor dumitale.

— Terapia mea este mai mult activă decât receptivă, răspunse Jung, coborând panta de pe Berggasse. Mă interesează acţiunea care se poate declanşa în interiorul pacientului, acţiunea care îl va face să elimine problemele. Nici chiar la azil nu obişnuiesc să analizez prea detaliat fanteziile diurne ale pacienţilor cu dementia praecox, pentru a nu le da ocazia să le combată, să riposteze împotriva lor. Un tânăr care se căsătorise şi avea serioase neînţelegeri cu soţia avea următoarea fantezie: se aflau într-o zonă rece, lacul era îngheţat, dar el nu ştia să patineze, spre deosebire de logodnica sa. Băiatul stătea pe mal şi se uita la ea, însă la un moment dat gheaţa s-a rupt şi fata a căzut în apă. Aici se încheia imaginea. L-am admonestat imediat pe tânărul acela: „Ei bine, şi ce ai făcut? Nu te-ai dus s-o salvezi? Ai stat acolo cu braţele încrucişate şi ai lăsat-o să se înece?". În felul acesta trebuie să reacţionăm la asemenea fantezii, după câte mi se pare mie. Nu e de-ajuns să te opreşti la vis şi să forţezi în interiorul lui. Îi ceri minţii să facă pasul următor. Îţi impui să intri în lac şi s-o salvezi. În finalul fanteziei acţionezi asupra ei. Asta este terapia!

Se instalaseră în biroul de la parter, în camera din fund. Când discuţia se înfierbânta şi devenea prea agitată, se mutau în cabinetul de consultaţii, pentru că aveau nevoie de mai mult spaţiu pentru o mişcare fizică în concordanţă cu clocotul minţii lor.

— Indiferent de dimensiunea efortului intelectual pe care şi-l impun oamenii, eu sunt gata să le recunosc meritul şi să-mi pun şi eu mintea la contribuţie ca să văd dacă nu există vreun element de adevăr. Ştiu că nu vă interesează spiritismul şi parapsihologia, dar aş vrea să comunic cu lumea întreagă, nu numai cu un colţişor al ei. Când îmi tratez pacienţii, îi las să-şi exprime conţinutul particular al gândirii pictând, scriind, desenând. În felul acesta îşi descoperă simbolistica şi îşi înfăţişează clar propria patologie. La urma urmelor, ştiinţa este arta de a crea iluzii acceptabile. Îi ajutăm pe pacienţii noştri să-şi alunge din minte nevrozele distructive şi punem în locul lor iluziile cu care pot să trăiască.

Sigmund se duse cu gândul înapoi, la Wilhelm Fliess, la puterea lui de persuasiune aproape hipnotică, însă faţă de Carl Jung avea alte sentimente. Fliess nu suporta critica, dar lui Jung trebuia să-i vorbeşti cu toată onestitatea. Sigmund se simţea liber să aibă altă opinie, să poarte o dispută cu el, să-şi exprime păreri divergente.

— Iartă-mă, Herr Doktor, nu vreau să discutăm prea mult despre religie, spuse Sigmund. Este însă importantă în măsura în care a contribuit la modelarea credinţelor şi a fanteziilor noastre. Istoria religiei este istoria unor oameni înspăimântaţi, care au încercat să-şi pună un acoperiş deasupra capului ca să se apere de întuneric, de spaimele şi primejdiile necunoscutului. De aceea l-a inventat omul pe Dumnezeu. Şi câţi dumnezei au fost plăsmuiţi de-a lungul mileniilor: sute? poate chiar mii? Fiecare cu alt nume, cu altă formă, cu altă fire şi alte puteri. Trebuie să recunoaştem că religia ar putea să ne spună foarte multe lucruri despre condiţia actuală a psihicului uman, dar n-am găsit nici o modalitate de a utiliza religia ca terapie, abstracţie făcând de cazul bătrânei care a vrut să citească Sfânta Scriptură împreună cu dumneata!

Carl Jung digeră această informaţie în tăcere, dar la sfârşit clătină din cap şi spuse:

— Omul sălăşluieşte în propriul său vis, în timpul căruia este executat în repetate rânduri prin spânzurare. După fiecare moarte, vocea strigă: „Acalmia creşte". Ce folosim ca protecţie? În ce mă priveşte, există în mine un nebun mistic care s-a dovedit mai puternic decât toată ştiinţa mea. Am adeseori un vis care îmi produce multă fericire: sunt singurul om care a mai rămas pe pământ, în jurul meu domneşte o linişte cosmică, iar eu râd asemenea unui erou homeric.

Sigmund zâmbi cu indulgenţă, apoi spuse:

— Îmi amintesc de câteva rânduri dintr-una din scrisorile dumitale: „Nimeni nu poate scăpa de suferinţă. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să evităm să suferim orbeşte." Dar nu există nici o modalitate de a înţelege anormalul şi de a trata cum se cuvine un pacient până când nu reuşim să înţelegem foarte bine care sunt limitele normalului în natura umană, cât de adânc sunt îngropate instinctele noastre, care din ele sunt constructive şi care distructive şi de ce anume are nevoie o fiinţă omenească pentru a-şi menţine echilibrul într-o lume dominată de lăcomie, invidie, gelozie, ură, amărăciune, deziluzii, josnicie şi de dorinţa de a distruge. Cum îl ajutăm pe om să se împace cu nefericirea normală, omenească? Explicându-i în mod ştiinţific ce transformări a suferit mintea omenească, care au fost forţele care au modelat-o, cum putem controla aceste forţe din interiorul nostru şi la nivelul societăţii în care trăim. Pe scurt, trebuie să ştim şi despre mintea omenească ceea ce am aflat despre trupul omenesc: ce face sângele să curgă, ce întreţine bătăile inimii, cum se oxigenează creierul, ce antidoturi pot ucide virusurile, infecţiile, tumorile maligne.

La ora opt, servitoarea le aduse o cină frugală. Mâncară cu poftă, căci consumaseră o uriaşă energie emoţională şi fizică. După masă, Sigmund îl luă pe Carl Jung la plimbare de-a lungul Ringului. Jung privea fascinat arhitectura oraşului, Parlamentul, muzeele, Burgtheater-ul, cu liniile lor îndulcite de lumina blândă a stelelor. Seara era pentru Jung timpul nostalgiei. Dorea să-i împărtăşească noului prieten amintiri din tinereţea îndepărtată.

— Am dormit mai mulţi ani în camera tatălui meu. Mama mea avusese o criză şi se internase la spital. După ce s-a întors, a început să doarmă în camera ei cu uşa încuiată. De acolo auzeam câteodată sunete înfricoşătoare. Ştiam, bineînţeles, că în relaţiile dintre părinţii mei existau anumite tensiuni, accentuate de tulburările emoţionale şi mentale ale mamei mele. Credeţi că acesta a fost motivul pentru care, atunci când am citit cartea lui Krafft-Ebing, Psihiatria, m-am simţit totalmente copleşit? Pe atunci n-aş fi fost în stare să formulez clar o asemenea idee, însă simţeam că am atins un punct sensibil, un focar. Momentul acela a stat la baza carierei mele ca om de ştiinţă în domeniul medicinii. Aş fi fost oare la fel de receptiv dacă n-aş fi văzut rezultatele devastatoare ale unei asemenea boli psihice?

— Bineînţeles că te-a influenţat. Dacă mă gândesc la cei care vin la şedinţele de miercuri şi încep să practice psihanaliza, aş putea să spun că toţi am avut nevroze cu care a trebuit să ne luptăm la un moment dat.

Trecură pe lângă o biserică, numărară zece bătăi de orologiu şi se întoarseră în apartamentul familiei Freud, unde Martha îi aştepta cu o ceaşcă de cacao fierbinte.

La ora unu noaptea, Sigmund îl conduse pe Jung la hotel. Stătuseră de vorbă timp de treisprezece ore încheiate, în afară de timpul necesar pentru a mânca. Jung spuse încet:

— Stimate domnule profesor, n-am mai cunoscut un bărbat la fel de important ca dumneavoastră. Am constatat că sunteţi deosebit de inteligent, perspicace şi, într-un cuvânt, remarcabil. Şi totuşi, primele mele impresii despre dumneavoastră sunt oarecum nebuloase. Nu ştiu unde să vă aşez.

Sigmund întinse mâna, îşi puse vârfurile degetelor pe umărul lui Carl Jung şi spuse:

— Dragul meu, vei reuşi şi asta. Să rămânem în relaţii cât mai strânse. Avem nevoie unul de altul şi putem să ne ajutăm reciproc pentru a ne împlini menirea.

Când Sigmund intră în dormitor, Martha se întoarse spre el cu un zâmbet timid.

— Nu te-am văzut niciodată aşa de fascinat de cineva. Este la fel de minunat cum pare?

Sigmund o sărută şi îşi ţinu apoi o clipă obrazul lipit de al ei.

— Da, cred că este cel mai mare om din câţi am cunoscut. Dar, atenţie, mare atenţie, toate acestea sunt mult prea importante pentru mine. S-ar putea să fie omul pe care îl caut de ani de zile pentru ca să conducă mişcarea noastră.

Bărbaţii continuau să vină la Sigmund, de parcă ar fi fost mânaţi de o forţă centripetă. Prietenii lui Alfred Adler de la Cafe Central voiau să afle dacă ar putea folosi psihanaliza pentru revoluţia lor socială; medicii care lucrau singuri în orăşele izolate, cum era cazul lui Guido Brecher din Meran, îi cereau permisiunea să participe la reuniunile de miercuri. Bineînţeles, nu lipseau prietenii şi rudele membrilor vechi, cum era dr. Fritz Witteis, un nepot al lui Sadger, în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, autorul mai multor romane de succes printre care se număra şi Bijutierul din Bagdad. Acum se pregătea să publice un studiu îndrăzneţ, intitulat Nevoia sexuală. Lucrase la clinica de psihiatrie a lui Wagner-Jauregg şi dorea să citească în faţa grupului ultima sa lucrare despre Motivaţia femeilor asasine, în care susţinea că la baza acestor crime se afla erotismul refulat.

Fritz Witteis îşi găsea în mod firesc locul în acest grup, totuşi Sigmund ezita. Unchiul lui, Isidor Sadger, semăna cu un tufiş de spini africani. Oricât de uşoară ar fi fost întâlnirea cuiva cu el, interlocutorul pleca cu o cicatrice urâtă. Era un om nefericit, care se apăra provocând nefericire celor din preajma lui. Sigmund considera că problema lui Sadger o constituia o homosexualitate sever reprimată care ieşea la iveală numai în lucrările sale foarte reuşite şi subtile despre deviaţiile sexuale.

Să rişte cu Fritz Witteis? Tânărul avea o atitudine arogantă, se considera superior celorlalţi doctori pentru că era şi scriitor şi îşi câştigase deja o reputaţie de enfant terrible în alte grupuri. Dar, la fel ca şi Wilhelm Stekel, avea simţul umorului şi era un foarte bun medic. Mintea lui iscoditoare ar fi putut constitui un câştig pentru grup. Şi, la fel ca Wilhelm Stekel, era un corespondent prolific al ziarelor vieneze, care aveau un public în general greu accesibil pentru Sigmund Freud. Sigmund decise că va reuşi să-l ţină sub control pe tânărul „pirotehnician".

O privire retrospectivă în timp seamănă cu mersul înapoi: cu spatele vezi mai bine lucrurile pe lângă care ai trecut, însă rişti să te loveşti de ceva. Sigmund îşi petrecuse ani îndelungaţi privind înapoi în timp, spre copilăria lui Homo sapiens, deducând ceea ce se petrecuse la vârsta de doi, trei, patru sau cinci ani din comportamentul şi asocierile libere de idei pe care le făceau adulţii întinşi pe canapeaua lui. Nu avusese niciodată posibilitatea să studieze comportamentul sugarilor sau al copiilor foarte mici, în nici un caz la el acasă, căci Martha îi spusese foarte clar că trebuie să fie un tată normal pentru cei şase copii ai săi, pe care nu accepta să-i ţină sub observaţie. La rândul său, Sigmund nu credea că nişte copii aşa de mici pot fi psihanalizaţi. De fapt, se îndoia chiar că un observator, oricât ar fi de bine pregătit, ar putea afla ce se petrece în mintea lor.

Dar acum toate aceste concepţii îi fuseseră infirmate în mod dramatic. Unul dintre prietenii lui din cercul de miercuri era dr. Max Graf, în vârstă de treizeci şi trei de ani, o ciudată combinaţie între jurist şi muzicolog. Fiu al unui editor şi proprietar al unei tipografii, era şi editorul publicaţiei Neues Wiener Journal, scria mult în toate ziarele austriece despre subiecte legate de muzică, era profesor de muzicologie la Conservator şi îi invitase de mai multe ori pe Sigmund şi pe Martha la el acasă să asculte cvartete.

Soţia lui Max Graf era o femeie încântătoare, care venea uneori cu soţul ei la o cafea la familia Freud. Aveau un fiu pe nume Hans, în vârstă de patru ani şi jumătate, un copil foarte isteţ care era însă anxios şi dezvoltase o fobie stranie: se temea să iasă pe stradă, în Viena, ca să nu fie muşcat de cai. Frica lui de cai devenise atât de mare, încât nu mai voia să iasă după-amiezele cu bona în Stadtpark şi nici să se joace duminica cu tatăl lui la Schönbrunn. Întrucât Hans Graf nu fusese niciodată muşcat de un cal, nici lovit sau speriat de vreunul – abstracţie făcând de momentul când văzuse calul de la tramvai prăbuşit la pământ şi zvâcnind din picioare ca şi când ar fi fost pe moarte – nu încăpea nici o îndoială că tulburarea copilului era de natură nervoasă. De asemenea, Hans trăia cu obsesia că orice fiinţă vie are un loc pe unde face puişori. Când era dus la grădina zoologică, căuta întotdeauna organele genitale ale animalelor. O întreba mereu pe mama lui dacă ea are penis sau vulvă. Descria ugerul vacilor ca pe un penis şi nu putea să înţeleagă cum de iese lapte din el. Când avea trei ani şi se născuse sora lui, Hannah, stătea şi se uita la ea când i se făcea baie, ca să-i poată vedea vulva.

Sigmund îi spuse lui Max Graf că Hans se lupta cu enigma legată de modul în care vin pe lume copiii, probabil prima problemă care frământă mintea copilului; se pare că enigma sfinxului din Teba reprezintă doar o versiune distorsionată a acesteia. Hans refuzase versiunea cu barza care ar fi adus-o pe Hannah, căci observase că burta mamei sale devenise din ce în ce mai mare înainte de naşterea fetiţei, apoi mama se urcase în pat şi când se dăduse jos era din nou zveltă. Dedusese de aici că Hannah fusese în burta mamei lui şi ieşise cumva de acolo. Îşi imagina aducerea pe lume a unui copil ca pe un moment de plăcută uşurare, aşa cum simţea el de fiecare dată în timpul defecaţiei. Şi astfel avea un motiv întemeiat să-şi dorească să aibă şi el copii.

Hans plângea foarte des când era luat de lângă mama sa, pentru că tânjea după mângâierea maternă. Uneori, seara, sau dimineaţa devreme, intra în dormitorul mamei sale şi îi mărturisea cât de tare se temuse să n-o piardă. Iar mama reacţiona emoţional şi îl strângea la piept. Ambii părinţi se luptau din răsputeri să-l dezveţe de obiceiul de a se juca cu penisul său. Când mama îl surprinsese prima oară asupra faptului, făcuse o mare greşeală, după părerea lui Sigmund: îl ameninţase că dacă o să se mai joace cu penisul, acesta o să-i fie tăiat. De aici rezultase o puternică anxietate a castrării, care se manifesta şi în vise, şi în stare de veghe. Cel care propusese ca Hans să fie psihanalizat fusese însă Max Graf, şi nu Sigmund. Graf îi mărturisise lui Sigmund în momentul în care nevroza băiatului atinsese apogeul:

— Cred că problema lui o constituie spaima provocată de un penis foarte mare, şi singurul loc unde cred că ar fi putut vedea aşa ceva sunt străzile din Viena, pline de cai. E un punct de plecare, domnule profesor?

— Da, Max, însă cred că ar trebui să folosim o metodă specială când avem de-a face cu un copil. Îţi sugerez să-i spui că teama lui de a nu fi muşcat de un cal n-are nici o noimă, că o foloseşte ca pe un substitut. Ceea ce îşi doreşte cu adevărat este să fie luat în braţe, în pat, de mama lui şi mângâiat. Şi cred că ar trebui să-i sugerezi, de asemenea, foarte delicat, că dorinţa de a se urca în patul mamei sale este legată şi de refuzul de a pune capăt jocului cu penisul.

Tatăl lui Hans îi dăduse copilului câteva explicaţii rudimentare despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi îi spusese de ce femeile nu au penis. O vreme, acestea părură să alunge anxietatea lui Hans, dar acum era de-a dreptul îngrozit ori de câte ori trebuia să iasă din casă. Graf îl imploră pe Sigmund să preia acest caz. Erau înspăimântaţi la gândul că această fobie va pune în primejdie atât sănătatea fizică, cât şi pe cea mentală a fiului lor.

Sigmund făcu un pas îndrăzneţ, al cărui deznodământ nu-l putea prevedea. Nici nu s-ar fi încumetat la aşa ceva dacă n-ar fi fost vorba de părinţi familiarizaţi cu psihanaliza. Îi îndemnă atât pe Graf, cât şi pe soţia acestuia să-i explice cu multă blândeţe câte ceva din complexul lui Oedip, să-i dea de înţeles că dorinţa lui Hans de a fi mângâiat de mama lui era ceva firesc, ca şi aceea de a-şi înlocui tatăl. Asta reieşea din povestirea lui Hans, despre calul prăbuşit la pământ. În mintea lui, calul luase locul tatălui său, care se zvârcolea şi era în pragul morţii.

Hans ascultă cu atenţie, păru să reţină mult din ceea ce i se spusese. Deşi avea numai cinci ani, în mintea lui făcu o tranziţie, imaginându-şi că putea s-o posede pe mama lui fără să-l distrugă pe tată. Soluţia îi fusese dezvăluită de Max Graf, care ţinea un jurnal al dialogurilor cu fiul său.

„30 aprilie. Hans se joacă din nou cu copiii lui imaginari.

— Bună, îi zic eu. Copiii tăi mai trăiesc? Dar ştii prea bine că băieţii nu pot avea copii.

— Ştiu, a spus Hans. Înainte eram mama lor, acum sunt tata.

— Da? Şi cine e mama copiilor? am întrebat eu.

— Păi, cum cine, mama, şi tu eşti bunicul.

— Deci ai vrea să fii tot aşa de mare ca mine, să fii însurat cu mama şi după aceea să ai copii cu ea.

— Da, asta aş vrea."

După aceea, teama lui Hans de cai dispăru. Nu mai pomeni de cai care voiau să-l muşte şi nu mai puse nici un fel de întrebări în legătură cu locul pe unde veneau copiii pe lume. Nu se mai temea să iasă afară. Tatăl băiatului îi spuse lui Sigmund că acesta doarme şi mănâncă bine, că toate simptomele fobiei dispăruseră. Sigmund răspunse cu un zâmbet slab, care exprima deopotrivă uimire şi mândrie.

— Micul nostru Oedip a găsit o rezolvare fericită a problemei. În loc să te dea la o parte din drum, ţi-a oferit aceeaşi fericire pe care o vrea şi pentru el. Te-a transformat în bunicul lui şi a fost atât de mărinimos încât ţi-a dat voie să te căsătoreşti cu propria dumitale mamă. În mintea lui, aceasta este soluţia ideală.

Când arşiţa verii se abătu asupra lor, Sigmund se simţea stors de vlagă de lunile de muncă intensă, de scris şi de publicat. Deciseră ca, în loc să închirieze o vilă pentru perioada de vară, să hoinărească prin Carinthia şi prin Alpii Dolomiţi, oprindu-se acolo unde găseau câte un hotel plăcut. Descoperiră un loc încântător la Sf. Christina, înotară în lac şi făcură mai multe excursii în munţi. La începutul lui septembrie se mutară pe malul lacului Ossiacher. Sigmund se gândise să se ducă până în Sicilia ca să vadă ruinele romane acolo, dar până la urmă decise să nu-şi pericliteze sănătatea înfruntând vântul uscat, sirocco, care sufla acum la Palermo şi la Siracuza. Singura sa activitate agreabilă era scrierea scrisorilor către Carl Jung, care îşi petrecea cea mai mare parte a timpului în bătaia focului, apărându-l pe Sigmund şi munca acestuia. Pentru propria sa linişte sufletească, Sigmund îşi spuse că Jung era un propagandist mult mai bun, întrucât oamenii manifestau o reacţie de respingere faţă de profesorul Sigmund Freud şi ideile sale. Îi scrise lui Jung: „Dumitale îţi sunt deschise toate inimile. Pur şi simplu, oamenii nu doresc să fie iluminaţi. De aceea, în momentul de faţă nu sunt în stare să înţeleagă nici cel mai mic lucru. Când vor fi pregătiţi pentru asta, vei vedea că vor asimila idei mult mai complicate. Până atunci nu este nimic de făcut decât să ne continuăm munca şi să evităm pe cât posibil discuţiile în contradictoriu cu ei. Orice minte tânără şi proaspătă va fi în mod obligatoriu de partea noastră."

Pe la mijlocul lui septembrie, energia începu să-i revină. Hotărî că avea nevoie să petreacă o săptămână sau două la Roma, de unul singur, ca să se gândească pe îndelete la unele probleme cărora va trebui să le facă faţă în anul următor. Martha va pleca cu copiii la Thalhof, unde va rămâne până la sfârşitul lui septembrie. Tante Minna fusese şi ea bolnavă şi stătuse o vreme la Meran, unde primise îngrijiri medicale. Familia era de părere că, dacă va petrece câteva săptămâni la Florenţa, buna dispoziţie îi va reveni curând. După ce făcură un schimb de telegrame, Tante Minna se întâlni cu Sigmund în tren, la Franzenfeste. La Florenţa, Sigmund o duse să vadă frescele Benozzo Gozzoli din capela familiei Medici, iar în ziua următoare luară o trăsură şi se duseră la Fiescole de unde se deschidea o frumoasă privelişte asupra Florenţei. După masa de prânz, pe care o luară pe o terasă deschisă cu vedere spre fluviul Arno, vizitară sculpturile etrusce şi zidurile pe care armatele invadatoare romane nu reuşiseră niciodată să le distrugă. Porniră apoi pe la poalele dealurilor spre Settignano, locul unde crescuse Michelangelo.

Minna se întoarse la Meran, iar Sigmund luă trenul spre Orvieto unde avu posibilitatea să revadă frescele monumentale ale lui Signorelli de la Duomo, picturile de care, cu câtva timp în urmă, îşi amintea atât de bine fără să le poată asocia numele autorului; apoi schiţase diagrama modului în care se produc lapsusurile sau greşelile involuntare de pronunţie.

Hotelul Milano din Roma, unde locuise şi prima dată, când fusese cu Alexander, îi rezervase aceeaşi cameră. Petrecu o zi întreagă la Villa Borghese, vizită castelul şi muzeul, unde văzu tabloul lui Tizian Dragostea sacră şi profană. Parcul îi amintea de Schönbrunn, cu gazelele şi fazanii lui care se plimbau nestingheriţi. Ziua următoare şi-o petrecu la Băile lui Diocletian pe care Michelangelo le transformase în biserică, Santa Maria degli Angeli şi la Muzeul Naţional. Hoinări prin magazinele de antichităţi şi cumpără boluri de marmură, un războinic toscan şi un Buddha. Îi făcea plăcere să se plimbe de unul singur prin mulţime; observă că toate femeile romane erau frumoase, chiar şi cele aparent mai puţin atrăgătoare. Pe la ora opt, se aşeză pe un scaun împletit din faţa unei cofetării ca să ia o prăjitură şi o băutură răcoritoare. Îi scrise Marthei: „Ce păcat că nu ne putem stabili aici!"

Vizită catacombele creştine şi evreieşti, rămase încuiat într-una din ele când ghidul îşi dădu seama că uitase cheile. Dar aceasta fu singura lui aventură neplăcută. Mintea începu să-i lucreze din ce în ce mai febril şi luă câteva decizii pe care le amânase de luni de zile. Acum, când Carl Jung întemeiase la Zürich un grup oficial cu numele de Asociaţia Freudiană, venise momentul să-şi restructureze şi el grupul de miercuri seara şi să-i clarifice mai bine scopurile. În cei cinci ani de activitate, servise ca centru de răspândire a cunoştinţelor lor în continuă dezvoltare. Cu toate acestea, cei peste douăzeci de membri publicaseră prea puţin până atunci, fiindcă revistele ştiinţifice din Europa centrală erau ostile psihanalizei. Chiar atunci când manifestau o atitudine neutră, nu dispuneau de spaţiu tipografic pentru o ştiinţă atât de tânără şi de controversată. Venise vremea, hotărâse el în timp ce traversa Piazza Venezia, să aibă un Jahrbuch al lor, un anuar în care oamenii să-şi poată publica lucrările şi rezultatele studiilor experimentale. Îi scrise o scrisoare lui Jung în care îi sugera să înceapă imediat pregătirea acestui anuar. Şi apoi, grupul de miercuri seara trebuia transformat într-o organizaţie oficială, numită Societatea de psihanaliză din Viena. Vor plăti taxe, vor finanţa publicarea anuarului şi a altor cărţi semnate de membrii societăţii. Nu peste mult timp vor fi în stare să-şi înfiinţeze o bibliotecă proprie de referinţă, să închirieze săli pentru prelegerile publice şi să devină astfel o parte integrantă a lumii ştiinţifice germanofone. Întrucât neurologii şi psihologii nu scăpau nici un prilej de a ataca teoria freudiană în cadrul diverselor lor întruniri, de ce nu şi-ar ţine şi freudienii congresele lor, unde ar putea să se citească multe lucrări interesante şi bine scrise, inspirate de cazurile specifice care veneau astfel în sprijinul teoriilor lor?

De ce să nu-şi facă simţită prezenţa?

DRUMUL PARCURS ÎMPREUNĂ.

Pentru Sigmund Freud, noul an medical începu la 1 octombrie sub cele mai bune auspicii, căci marcă întâlnirea lui cu un strălucit avocat pe nume Lertzing, în vârstă de aproape treizeci de ani, care cumpărase din întâmplare un exemplar din Psihopatologia vieţii cotidiene. După şase ani de tulburări emoţionale profunde, Lertzing ajunse la concluzia că găsise, în sfârşit, un doctor care înţelegea cum funcţionează mintea omenească. Suferea de nevroze obsesive şi, deşi avea o înaltă calificare în domeniul legislaţiei comerciale, reuşise abia de curând să-şi dea examenul de licenţă în drept penal, pentru că ani de zile aceste obsesii îl împiedicaseră să lucreze.

Lertzing se remarca printr-o inteligenţă ieşită din comun şi o temeinică pregătire academică. Putea oare mintea lui disciplinată să depăşească fanteziile şi amăgirile? Ar fi reuşit oare, printr-un uriaş efort de voinţă, să învingă obsesiile care îi sfredeliseră subconştientul, transformându-i existenţa într-un calvar?