Irving Stone

Cea mai mare parte a nevrozelor din Europa fură absorbite de fervoarea războiului. Pacienţii lui Sigmund dispărură. Întrucât numai cei cu adevărat bolnavi primeau certificate medicale care îi scuteau de recrutare, era vizitat în acest scop de tot soiul de străini. Sigmund profită de timpul pe care îl avea la dispoziţie ca să scrie povestea Omului cu lupii.

Scrisorile care treceau clandestin prin ţările neutre îl nedumereau în cel mai înalt grad. Ernest Jones îi scrise de la Londra că Anglia şi Franţa vor câştiga războiul. Sigmund se întreba dacă nu cumva Jones îşi pierduse minţile. Dr. Trigant Burrow, care participase la întâlnirile Societăţii de psihanaliză din Zürich, îi scrise de la Baltimore ca să-i ofere refugiu, ţinând seama de nenorocirea din Austria. Sigmund îi înţelese miopia – dr. Burrow se afla la şase mii de kilometri depărtare!

Euforia lui Sigmund începu să se stingă când armata imperială a lui Franz Josef suferi primele înfrângeri din partea sârbilor. Mai primi o lovitură atunci când nemţii nu reuşiră să ocupe Parisul. Era profund tulburat de o glumă care circula prin cafenele: „Retragerea noastră din Galiţia a fost ordonată intenţionat, ca să-l derutăm pe inamic."

Tot mai credea că vor câştiga războiul, dar nu mai întrevedea aşa de curând victoria. Poate de Crăciunul următor?

Nu-şi veni în fire când primul fiu al prietenilor şi colegilor lui fu ucis în acţiune. Martin scrise că gloanţele îi trecuseră prin beretă şi prin mânecă. Sigmund se duse prin spitale şi văzu o mulţime de tineri mutilaţi. Abia atunci îşi dădu seama ce prost fusese, ce orb, ce nebun periculos. Să te laşi cuprins de exaltare în faţa războiului, de acea izbucnire absurdă de patriotism că ţara ta va cuceri lumea! Ce prostie! Singura învingătoare avea să fie moartea. Cât de mulţi vor muri? Câte mii? Zece, o sută de mii? Şi câţi alţii vor rămâne schilodiţi pe viaţă?

Se simţi de-a dreptul umilit că el, profesorul Sigmund Freud, care îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii limpezind gândirea omenească în legătură cu motivaţiile instinctuale şi subconştiente, căzuse victimă celei mai primitive dintre nevoile omului – de a se bate, de a ucide, de a cuceri! Nu ar fi avut cum să împiedice războiul, dar ar fi putut să-şi folosească pregătirea ca să separe adevărul de minciunile cu care fuseseră păcăliţi cu toţii. Era la fel de vinovat ca orice ţăran ignorant care se simţise încântat de aventura acestui război fără sens înainte de a muri în noroiul din curtea altui ţăran.

În străfundul minţii lui îşi dădea seama că ar fi trebuit să sufere pentru propria prostie. Pe măsură ce treceau lunile, simţea şi el epuizarea care îşi pusese pecetea asupra vienezilor.

Pacienţii care îi mai rămăseseră nu-l ajutau să-şi acopere nici măcar jumătate din cheltuieli. Martha făcea economii. Ceea ce avuseseră pus deoparte se dusese. Guvernul nu-i oferi nici un post de neurolog.

Suferi o nouă depresie după o altă bătălie sângeroasă, şi întreaga oroare a brutalităţii războiului i se revelă o dată în plus. Îşi spuse: „Este o lungă noapte polară. Trebuie să aşteptăm până când va răsări din nou soarele."

Alimentele deveniră tot mai greu de procurat, chiar şi pentru cei care dispuneau de banii necesari. Multe sortimente dispărură din magazine. Curând nu se mai găsi carne de cumpărat, slăbi la fel ca şi Martha, Minna, Anna.

Apoi apărură lipsurile la lemne şi cărbuni. Preţurile crescură de două sau de trei ori în comparaţie cu cele de dinainte de război. Apoi nu se mai găsiră deloc cărbuni, iar sobele lor verzi şi galbene rămaseră reci. Seara şedea la el în birou împreună cu Hans Sachs, care fusese demobilizat din cauza insuficienţei acuităţii vizuale, înfăşurat într-un palton gros, cu un fular de lână în jurul gâtului, cu pălăria pe cap şi încerca să scrie cu degetele pe jumătate îngheţate. Oliver termină tunelul şi se înrolă în armată. Max Halberstadt fu rănit în timpul unei acţiuni.

Anuarul îşi încetă apariţia. Zeitschrift apărea sporadic. Societatea internaţională de psihanaliză exista numai pe o foaie de hârtie din biroul lui Sigmund.

În 1917, Revoluţia rusă îl răsturnă pe ţar, Statele Unite intrară în război de partea Angliei şi a Franţei, iar greutăţile familiei crescură şi mai mult. Inflaţia submina valoarea puţinelor krönen care le mai rămăseseră. Nepotul lor, Hermann Graf, fiul Rosei, fu ucis pe frontul italian.

Cei trei fii ai lor luptau adesea în linia întâi. Uneori, când la Viena ajungeau ştiri cu privire la numărul morţilor austrieci, Martha îşi pierdea cumpătul.

Eli Bernays, care bănuia că soţii Freud au dificultăţi financiare, transferase o sumă importantă la Viena înainte ca Statele Unite să intre în război. Prietenii din Olanda îi trimiteau lui Sigmund cutii de trabucuri, ştiind că la debitul lui de tutun aşa ceva nu mai exista de mult. Ferenczi profita de poziţia lui de ofiţer ca să trimită lăzi cu mâncare din Ungaria. Dr. Robert Baranyi de la Uppsala îl nominaliză pe dr. Freud pentru Premiul Nobel. Un vechi pacient de-al lui muri şi îi lăsă prin testament 2026 de dolari, pe care Sigmund îi împărţi cu copiii şi cu cele două surori văduve.

Îşi reluă cursurile de Dozent la universitate, unde avea nouă studenţi. Se hotărî să-şi scrie prelegerile dinainte, pentru a le putea publica ulterior sub titlul de Prelegeri introductive de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene era la cea de-a cincea ediţie, deşi hârtia devenise o raritate. Brill continua să-i traducă lucrările în America; Ernest Jones îi trimitea scrisori prin Olanda sau prin Elveţia şi se plângea de calitatea traducerilor lui Brill, care riscau să compromită cauza psihanalizei.

Spre sfârşitul lui 1917, clientela lui Sigmund cunoscu o oarecare revigorare. Ştia de ce. Deşi în Germania mai domnea o atmosferă relativ optimistă, austriecii se împăcaseră cu gândul înfrângerii urmate de încheierea iminentă a războiului. Pacienţii lui Sigmund, cam nouă pe zi, hotărâseră că, din moment ce soarta războiului era pecetluită, nu le mai rămânea decât să-şi vindece măcar nevrozele. Emoţia războiului accentua tulburările de care sufereau.

În vara anului 1918, Ferenczi aranjă ca familia Freud să-şi petreacă vacanţa în Munţii Tatra. Ernst se afla într-un sanatoriu din apropiere. Ferenczi organiză şi un congres internaţional de psihanaliză care urma să se ţină la Budapesta, în septembrie. Martha şi Ernst participară şi ei împreună cu Sigmund la congres, alături de alţi patruzeci şi doi de psihanalişti, plus câţiva invitaţi din Olanda, Germania, Austria şi Ungaria. Primarul îi întâmpină în mod oficial pe delegaţi, în onoarea cărora organiză o recepţie.

Printre participanţi se numărau şi persoane oficiale din Germania, Austria şi Ungaria, în căutare de ajutor pentru soldaţii lor cu nevroze provocate de război. La Budapesta se inaugură un centru pentru tratament. Lui Ferenczi i se promise un post de profesor la universitate, în cadrul căreia urma să ţină un curs de psihanaliză. Obţinuse rezultate bune cu bolnavii de nevroze postbelice de la Budapesta, la fel ca şi Eitingon la Berlin şi Abraham la spitalul militar din Allenstein.

— Realmente au nevoie de noi! exclamă Sigmund în faţa comitetului, format din Ferenczi, Abraham, Sachs şi Otto Rank. Este pentru prima oară când am fost trataţi ca o societate ştiinţifică de sine stătătoare.

—. care are ceva important de spus, îl întrerupse entuziasmat Ferenczi. Domnule profesor Freud, într-adevăr e nevoie de noi. Ah, să fii indispensabil! La asta am visat ani în şir!

Războiul se încheie la 11 noiembrie 1918. Succesorul lui Franz Josef, împăratul Karl, fu detronat în urma unei minirevoluţii: Ungaria îşi proclamă independenţa. Imperiul habsburgic dispăruse de pe scena istoriei. În ultimele săptămâni ale războiului se pierduse urma lui Martin. Sigmund şi Martha erau bolnavi de îngrijorare: ce se întâmplase cu băiatul lor? Cum să-l găsească? După câteva săptămâni, Martin le trimise o carte poştală în care le spunea că se află într-un spital din Italia. Fusese luat prizonier şi se îmbolnăvise de tifos.

Viena era în stare de colaps. Săptămânile fără carne fură înlocuite de luni fără carne. Moneda austriacă se depreciase atât de mult, încât aveai nevoie de o valiză cu bani ca să cumperi o bucată de pâine. Soţii Freud pierdură totul, inclusiv economiile şi asigurarea pe viaţă pe numele Marthei.

Pacienţii nu mai veneau, tot din lipsă de fonduri.

Ernest Jones îl îndemna să vină la Londra, unde putea să-i garanteze o clientelă. Jones avea nouă pacienţi şi alţi optzeci pe lista de aşteptare. Martha întrebă:

— N-ai vrea să plecăm, Sigi? Viitorul pare atât de sumbru aici.

După atâta amar de vreme, se punea din nou întrebarea care-i frământase la scurt timp după căsătorie. Sigmund îşi permise să ofteze uşor.

— Nu, Viena este câmpul meu de luptă. Trebuie să rămân la post.

Îşi canaliză întreaga energie spre scris, nu numai ca să-şi aştearnă pe hârtie ideile care germinaseră în ultimii ani, dar şi ca o decompensare pentru nebuniile lui şovine. În timpul războiului, Deuticke publicase Amintirea, repetarea şi parcurgerea, care analizau nevoia de repetiţie resimţită de nevropat. Sigmund continuă cercetarea cu un nou studiu asupra refulării, apoi cu o monografie despre Instincte şi vicisitudinile lor şi Observaţii asupra iubirii de transferanţă, evidenţiind procesul străbătut de anumite femei ce se îndrăgostesc de medicii lor, ca înlocuitori ai tatălui pe care îl iubiseră în copilărie. Doliul şi melancolia apăruseră în 1917 şi acum, în 1918, Heller publicase cazul Omului cu lupii sub titlul De la istorie la nevroza infantilă. Lucrarea se întindea pe o sută de pagini şi era cea mai clară şi mai convingătoare pledoarie în sprijinul originii infantile a nevrozelor şi al tehnicilor psihanalitice capabile să le rezolve. Începu apoi o serie de douăsprezece eseuri de metapsihologie, o încercare de teoretizare a modului în care funcţionează mintea: originea, structura şi fiziologia acesteia. Heller publică Prelegerile introductive de psihanaliză în trei volume.

Noaptea polară se încheiase. Dar zorile erau cenuşii, cerul acoperit şi prognoza sumbră.

Nou-născuta republică a Austriei avea puţine şanse de supravieţuire. Războiul secătuise toate resursele. Viena arăta dezolant, moneda ei nu avea nici o valoare, magazinele erau goale, spitalele arhipline. Lipseau alimentele, cărbunii, locurile de muncă. Mulţi oameni mureau literalmente de foame. Nici unul din cei trei fii ai lui Sigmund Freud nu reuşi să găsească de lucru. Deşi câştiga foarte puţin, Sigmund era singurul susţinător al mamei sale şi al lui Dolfi, al familiei celor două surori văduve, Rosa şi Pauli, al lui Martin, Oliver şi Ernst, al Marthei, Minnei şi Annei. Încerca, de asemenea, să-l ajute pe Alexander, căci trenurile nu mai circulau prin Europa Centrală.

Era o situaţia disperată.

Martha pornea dimineaţa de acasă cu coşul de cumpărături, cutreiera pieţele şi, în cele din urmă, reuşea să găsească câteva verdeţuri amărâte aici, un ciolan de supă dincolo, uneori şi câte un peşte sau, în câte o zi mai norocoasă, linte, mazăre, fasole ori ovăz. Castronul de supă era la fel de mare ca de obicei, însă conţinutul lui se subţiase considerabil. Aproape tot timpul aveau senzaţia de foame, dar nu se plângea nimeni.

Sigmund îi scrise lui Ernest Jones: „Trăim vremuri grele, dar ştiinţa este o putere importantă şi nici unul dintre noi n-o să-şi frângă gâtul".

În timpul ultimei veri le luase pe Martha şi pe Anna şi le dusese în Munţii Tatra. Sigmund se împrietenise cu un tânăr şi prosper fabricant de bere, Anton von Freund. Multe din rudele lui beneficiară de tratamentul psihanalitic al lui Ferenczi. Toni, cum îl rugase el pe Sigmund să-i spună, era doctor în filosofie şi un bărbat cu talente excepţionale.

Anton von Freund avea o problemă foarte serioasă: făcuse un carcinom pe testicul. În timpul operaţiei pe care o suferise cu câteva luni în urmă, chirurgul fusese nevoit să-i extirpe un testicul. Deşi medicul îl asigurase pe Anton că îndepărtase orice pericol şi că n-avea nici un motiv fiziologic să nu-şi poată relua viaţa sexuală normală, Von Freund, care era de regulă un om plin de viaţă şi bine dispus, îşi pierduse buna dispoziţie şi nu se mai simţea în stare să facă dragoste cu tânăra şi frumoasa lui soţie, Rozsi.

Von Freund şi Sandor Ferenczi erau prieteni apropiaţi de foarte multă vreme.

— În curând, profesorul Freud o să vină în Ungaria, spuse Ferenczi. Maestrul s-ar putea să găsească un remediu.

Toni von Freund îl întrebă pe Sigmund dacă vrea să se ocupe de cazul lui şi profesorul acceptă imediat. Căzură de acord ca în cursul după-amiezelor să facă excursii în Munţii Tatra şi să folosească aceste plimbări în scopuri terapeutice.

— Toni, nu cred că e cazul să apelăm la parcurgerea drumului împreună în accepţie psihanalitică; acesta este un proces anevoios şi de durată, care determină transformarea caracterelor. Dumneata ai dobândit o oarecare pregătire în domeniul psihanalizei prin intermediul lui Ferenczi, aşa că vom lucra împreună ca să atenuăm simptomul. Vom trece direct la catharsis, în speranţa că vom obţine o dezvăluire bruscă, aproape explozivă a originii anxietăţii dumitale.

— Şi cum o să realizaţi acest lucru, Herr Professor?

— Eu nu realizez nimic, dumitale îţi revine sarcina asta. Îţi voi pune la dispoziţie o forţă cu ajutorul căreia vei reuşi să-ţi învingi frica, divizând-o în elemente inteligibile. Dumneata pui pe seama operaţiei impotenţa temporară de care suferi. Dar acesta a fost numai stimulul imediat. Trebuie să-l corelăm cu spaimele şi anxietăţile din copilăria dumitale îndepărtată pentru a declanşa forţa psihică de care îţi vorbeam mai devreme.

— Înţeleg, domnule profesor.

— Vom recurge la o rapidă asociaţie de idei, cu accent pe aspectele sexuale ale copilăriei dumitale, excluzând aproape în totalitate ceilalţi factori.

Toni îşi aminti că pe la patru-cinci ani o văzuse pe bucătăreasă cum tăia găini şi cârnaţi şi se temuse ca nu cumva cuţitul acela ascuţit să-l mutileze în vreun fel. Era fascinat şi în acelaşi timp înspăimântat de tocilarii care cutreierau străzile. Tot atunci îşi aminti că auzise o glumă: că fetele se deosebeau de băieţi prin faptul că în primii ani de viaţă li se tăiase cocoşelul. Se simţea îngrozit ori de câte ori se afla în apropierea cuiva cu un cuţit ascuţit sau cu o foarfecă.

În zilele următoare, Anton von Freund îi vorbi cu francheţe despre primele sale încercări de a se masturba când, prins de tatăl lui asupra faptului, fusese avertizat, mai în glumă mai în serios, că, dacă nu încetează să se joace cu organele lui, le va pierde. Toni nu se putea stăpâni să nu se joace cu penisul, însă de fiecare dată când îl lua în mână avea un sentiment de vinovăţie, iar teama de castrare i se accentua. În halucinaţiile sale, penisul nu mai era acolo sau era deja mort. Îndepărtarea testiculului prin operaţie adusese la suprafaţă, din subconştient, toate spaimele copilăriei. Sigmund îl puse apoi pe Anton în situaţia de a adopta o atitudine pozitivă faţă de propriile fapte.

— Toţi bărbaţii se tem de castrare. Şi eu am trecut prin asta. Toţi bărbaţii se tem să nu descopere partea femeiască a naturii lor bisexuale. De asemenea, nu există bărbat ale cărui probleme cotidiene să nu se reflecte asupra funcţiei sale genitale. Lucrul acesta e valabil şi pentru mine.

În ochii albaştri ai lui Toni sclipi o luminiţă. Zâmbi pentru prima oară în ultimele zile.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi: disfuncţia genitală nu presupune o afecţiune la nivelul aparatului genital, ci este expresia unei dificultăţi în altă zonă.

— Exact! Acum ar trebui să extindem îngrijorarea dumitale de mai înainte în legătură cu zona genitala la alte aspecte ale vieţii de zi cu zi.

Pe măsură ce Anton îşi recăpăta încrederea în sine, simţea tot mai mult nevoia să alunge impotenţa spre zona cea mai vulnerabilă.

Cei doi bărbaţi se aflau pe malul lacului Csorba, la o înălţime de o mie cinci sute de metri, în mijlocul unei păduri frumoase. Plouase, fusese furtună şi destul de frig, însă ziua aceea era limpede, scăldată de razele calde ale soarelui.

— Domnule profesor Freud, am un plan. Am discutat despre el cu ai mei, mai ales cu mama şi cu sora mea, Katá. Am fost cu toţii de acord: să creez pentru dumneavoastră un fond de un milion de coroane (un sfert de milion de dolari) pentru a fi folosit în vederea dezvoltării psihanalizei.

Sigmund rămase cu gura căscată.

— Un milion de coroane! Nu-mi vine să cred. Mişcarea noastră a fost întotdeauna săracă. Aproape nici una din publicaţiile noastre nu şi-a acoperit cheltuielile. Vom putea relua publicarea Anuarului şi a Zeitschrift-ului ca revistă trimestrială. Este o adevărată mană cerească.

Anton se aşeză pe o stivă de buşteni cu o expresie de satisfacţie întipărită pe chipul său frumos.

— Nu există nici un fel de clauze, domnule profesor. Voi vira banii în cont când mă întorc la Budapesta. Când veţi avea nevoie de bani pentru munca dumneavoastră, va fi suficient să-mi daţi de ştire şi veţi primi imediat fondurile necesare.

Sigmund era profund mişcat.

— Toni, dumneata eşti genul de persoană care ar fi trebuit inventată în cazul că nu ar fi existat.

În seara aceea, Sigmund îşi depănă visurile în faţa Marthei. Furtuna izbea cu putere în acoperişul de deasupra dormitorului lor. Vocea lui Sigmund răsuna însă puternic, acoperind vuietul vijeliei.

— Nevoia noastră cea mai stringentă este, bineînţeles, înfiinţarea unei edituri proprii. Nu numai pentru Anuar, pentru Zeitschrift şi pentru Imago, ci şi pentru cărţi. Nu va mai trebui să ne milogim pe la diverse case editoriale ca să ne vedem lucrările tipărite. Am putea să comandăm scrierea anumitor cărţi care altfel n-ar vedea lumina tiparului, pentru că nici o editură nu şi-ar asuma riscul de a le scoate în pierdere.

Martha şedea rezemată de pernele pe care Sigmund le îngrămădise la capul patului. Anii de război îşi puseseră pecetea pe chipul ei – la colţurile gurii se desenau linii semicirculare, iar părul i se rărise, dar ochii îşi păstraseră calmul filosofic de odinioară. Asculta atentă planurile lui Sigmund.

— Da, Sigi, îmi dau seama de avantaje. Nu va mai veni alt Wilhelm Stekel să ia Zentralblatt pentru că el a găsit editura dispusă să-l publice. Dar n-o să fie nevoie de oameni cu pregătire specială în acest domeniu?

— Cu siguranţă. Dar vor veni imediat dacă vom avea banii necesari să cumpărăm o tipografie.

Luă cu el cincizeci de mii de coroane din fondul lui Anton von Freund şi închirie la Viena un spaţiu pentru editura pe care voia s-o numească Internationaler Psychoanalitischer Verlag, Editura internaţională de psihanaliză sau, pe scurt, Verlag, editura. Otto Rank, care suferise mai multe căderi psihice la Cracovia – unde fusese mobilizat în timpul războiului – din cauza despărţirii de profesorul Freud şi de psihanaliză, preluă imediat conducerea Verlag-ului, cu tot entuziasmul refulat atâţia ani de zile. Anunţă că intenţionează să scoată operele complete ale lui Sigmund Freud, legate în piele, astfel încât toată lumea să-şi dea seama de valoarea lor.

Cele cincizeci de mii de coroane (zece mii de dolari) fură cheltuite imediat pe mobilarea biroului şi a depozitului, pe hârtia care dispărea rapid din Viena şi trebuia cumpărată în stocuri mari, pe instalaţii şi pe încheierea primelor contracte. Sigmund nu-şi făcea probleme căci în fondul de la Budapesta mai erau încă nouăzeci de mii de coroane.

Membrii Societăţii de psihanaliză din Viena se întorceau acasă unul după altul şi îşi reluau activitatea. Se restabiliră şi comunicaţiile între membrii comitetului. Sandor Ferenczi îşi începu în mod strălucit cariera postbelică la Budapesta. O mie de studenţi de la universitate semnară o petiţie pentru a se înscrie la cursul lui. Regimul comunist al lui Béla Kun care preluă puterea după proclamarea independenţei Ungariei faţă de Austria înlesni numirea lui Ferenczi pe postul de profesor al universităţii şi îl sprijini în înfiinţarea unui institut de psihanaliză, unde urmau să se specializeze viitori medici psihanalişti. Întrucât la Budapesta psihanaliza era recunoscută oficial şi fondul lui Von Freund se afla tot acolo, Sigmund se gândi că ar fi mai bine să-l trimită pe Otto Rank la Budapesta, să înfiinţeze acolo editura. Practic, aceasta devenise centrul psihanalizei europene.

Şedinţele de miercuri seara se reluară şi ele la începutul lui 1919. Fiecare dintre membrii grupului avusese de suferit în timpul războiului. Şi la toate acestea avea să se adauge o nouă lovitură.

Viktor Tausk îşi văzuse zădărnicite încercările de a practica psihanaliza, căci fusese recrutat imediat după absolvirea Şcolii de Medicină. Anii de război pe care şi-i petrecuse la Lublin şi Belgrad îi accentuaseră şi mai mult nevrozele sale de o viaţă. Lou Andreas-Salomé se întorsese la ea acasă, la Göttingen, în Germania, ca să practice psihanaliza. Tausk avea mare nevoie de Sigmund, ca de un substitut al tatălui. Voia să fie admirat, lăudat. Dar în acelaşi timp visa să devină independent faţă de profesorul său, aşa că începu să-i atace teoriile la întâlnirile de miercuri seara. Sigmund îi înţelegea instabilitatea afectivă, însă asta nu-l împiedica să se indispună de fiecare dată când trebuia să-i suporte ieşirile.

În cele din urmă, la vârsta de patruzeci de ani, Viktor Tausk reuşi să-şi deschidă un cabinet particular ca să practice psihanaliza. Se îndrăgosti apoi de o tânără muziciană, Hilde Loewi, pe care o descria drept „cea mai scumpă femeie care a intrat vreodată în viaţa mea. nobilă, pură şi blândă". Sigmund spera că de-acum încolo Tausk va avea parte de o viaţă afectivă stabilă şi îşi va putea exercita profesiunea mult visată.

Dar n-a fost să fie aşa. În ziua în care ar fi trebuit să solicite autorizaţia de căsătorie, Viktor Tausk scrise scrisori de adio logodnicei şi profesorului Sigmund Freud, îşi făcu inventarul obiectelor, îşi legă un şnur de la perdea în jurul gâtului, îşi fixă pistolul la tâmplă, îşi zbură o parte din cap şi se strangulă în cădere.

Când primi scrisoarea de adio, Sigmund resimţi un şoc puternic, un amestec de milă şi furie. De ce făcuse Viktor Tausk acest lucru fără noimă tocmai în momentul în care viaţa lui căpătase sens atât plan profesional, cât şi personal. După ce întregul grup investise atâta energie, afecţiune şi bani în dezvoltarea lui, ajutându-l să-şi ia diploma de medic? Scrisoarea nu spunea mare lucru: „Dragă profesore. Vă mulţumesc pentru tot binele pe care mi l-aţi făcut. E singurul lucru care a dat un sens vieţii mele în ultimii zece ani. Îmi iau rămas-bun de la această viaţă conştient de faptul că am fost martor la triumful uneia dintre cele mai măreţe idei a umanităţii.

Vă salut cu căldură, al dumneavoastră, Tausk"

Înmormântarea de la Cimitirul Central a fost cumplită. Deşi erau de faţă numeroşi membri ai familiei, nimeni nu făcuse aranjamentele necesare pentru oficierea unui serviciu religios. Sigmund venise împreună cu grupul lui, dar nici unul nu se pregătise să rostească o cuvântare. Sicriul lui Tausk fu coborât în pământ într-o tăcere mormântală. Sigmund se întoarse acasă cu inima zdrobită. Se învinuia că nu simţea în acel moment nici un fel de dragoste pentru Viktor, numai milă. şi o oarecare frustrare. Avea nevoie de Tausk!

Îşi reaminti ceea ce îi spusese cândva Wilhelm Stekel: „Se sinucid numai cei care au vrut cândva să ucidă pe altcineva sau cel puţin au dorit moartea altcuiva."

Sinuciderea era un act de agresiune? De răzbunare? Sau semnifica fuga de o soartă mai rea, crimă sau nebunie? Psihanaliza trebuia să lămurească o sumedenie de aspecte legate de sinucidere.

Sigmund scrise necrologul lui Viktor Tausk în Zeitschrift. Mai târziu, avea să consemneze în alt context: „Probabil că nimeni nu găseşte energia mentală necesară pentru a se sinucide decât dacă, în primul rând, ucide un obiect cu care s-a identificat şi, în al doilea rând, transferă asupra sa dorinţa de moarte inspirată de altcineva".

În noiembrie 1919, guvernul maghiar al lui Béla Kun fu răsturnat de la putere de forţele contrarevoluţionare şi de armata română. Amiralul Horthy, care condusese contrarevoluţia, deveni prim-ministru al guvernului şi, la începutul lui 1920, regent. Era un dictator de dreapta, cu vederi antisemite. Una din primele sale măsuri fu concedierea lui Sandor Ferenczi de la universitate, închiderea clinicii de nevroze postbelice şi excluderea lui Ferenczi din Societatea medicală ungară. Amiralul Horthy dispuse apoi îngheţarea tuturor fondurilor bancare. Nici o sumă de bani nu putea fi trimisă în afara ţării fără aprobarea guvernului.