Irving Stone

După înlăturarea disensiunilor din sânul grupului, începură să-şi concentreze eforturile asupra cercetărilor ştiinţifice. Fiecare din ei pregătea o comunicare pentru Congresul internaţional de la Weimar, care urma să aibă loc în septembrie. Hotărâră să înfiinţeze o revistă de psihanaliză nemedicală intitulată Imago, avându-i ca editori pe Otto Rank şi pe prietenul lui apropiat, Hans Sachs. În paginile acesteia puteau să-şi publice rezultatele studiilor lor de antropologie, economie politică, artă, literatură şi alte ştiinţe umaniste. Sigmund avu destule dificultăţi până să găsească un editor dispus să-şi asume riscul publicării unei reviste cu o audienţă atât de restrânsă. În cele din urmă, Hugo Heller acceptă comanda, mai mult din loialitate faţă de societate decât cu gândul de a scoate vreun profit de aici. Îi spuse lui Sigmund:

— Cel puţin am o librărie în vitrinele căreia pot să expun Imago. În condiţiile acestea, cred că vom reuşi să vindem câteva exemplare.

Familia îşi petrecu vara în Tirol, unde Sigmund începu să scrie patru articole lungi pe care intenţiona să le publice în câteva numere succesive ale proiectatei reviste şi apoi să le editeze sub formă de carte.

La 14 septembrie 1911, Martha şi Sigmund îşi serbară nunta de argint. Întrucât ziua respectivă cădea într-o joi, Sigmund îşi invită rudele şi prietenii să petreacă împreună week-end-ul.

Martha angajase câteva fete din împrejurimi ca s-o ajute să gătească şi să servească la masă. Fu o masă jubiliară, veselă şi zgomotoasă. În final, după ce se rostiseră toate toasturile şi se admiraseră toate cadourile – cărţi, figurine antice, bijuterii – toată lumea se duse să danseze în acordurile orchestrei tiroleze.

La lăsarea întunericului, Sigmund le propuse să le vorbească despre ultima sa lucrare, Totem şi tabu. Se duseră cu toţii pe verandă şi se aşezară în semicerc în jurul lui Sigmund. Apoi, fără să aprindă lămpile sau lumânările, acesta începu să vorbească cu o voce blândă, luminând parcă, noaptea la fel ca şi stelele de deasupra capului său.

Cartea îşi propunea să arunce o punte peste prăpastia care îi despărţea pe cercetătorii din domeniul antropologiei sociale, filologiei şi folclorului, pe de o parte, şi psihanaliză, pe de altă parte. Toate culturile au evoluat prin reprimarea instinctelor. În societatea contemporană exista un mare număr de tabuuri, însă totemismul fusese abandonat de mult şi înlocuit cu alte forme. Cea mai bună cale de a se ajunge la semnificaţia originară a totemismului o constituia studierea vestigiilor lui conservate la vârsta copilăriei.

Ce anume mai supravieţuia în mintea omului modern din ceea ce fusese în preistorie, înainte de apariţia istoriei scrise? Într-un studiu efectuat asupra aborigenilor din Australia, consideraţi „cei mai înapoiaţi şi mai nefericiţi dintre sălbatici", care nu idolatrizau nici o fiinţă superioară, scrisese: „descoperim totuşi că evită cu multă stricteţe raporturile sexuale incestuoase. Lasă chiar impresia că întreaga lor organizare socială nu serveşte decât acestui scop. "

Fiecare trib îşi are propriul său totem, de regulă un animal, şi îşi ia numele de la acesta. Totemul devine astfel strămoşul comun al fiecărui trib, afirma Sigmund. Era, în acelaşi timp, spiritul protector al acelui grup. Fiecare individ din cadrul comunităţii manifestă o fidelitate absolută faţă de totem.

Dar de ce era totemul atât de atotputernic şi omniprezent în triburile de aborigeni australieni? Şi ce legătură are sistemul totemurilor cu psihanaliza?

Aduse o lampă, îşi luă manuscrisul şi începu să citească:

— Aproape în toate locurile unde există totemuri se regăseşte şi legea care interzice persoanelor cu acelaşi totem să aibă raporturi sexuale între ele. Este vorba, aşadar, de exogamie. Scopul tribului totemic îl constituie reglementarea căsătoriei în vederea prevenirii incestului, căsătoria fiind interzisă chiar şi între rude îndepărtate din cadrul aceluiaşi trib. Invariabil, orice nevropat prezintă un anumit grad de infantilism psihic. Aşadar, nu este lipsită de importanţă constatarea că aceleaşi dorinţe incestuoase, menite să ajungă ulterior în subconştient sunt considerate de sălbatici pericole imediate, împotriva cărora trebuie luate cele mai severe măsuri de apărare.

Scrisese cu atâta plăcere acest prim eseu, încât trecuse imediat la faza următoare, Tabuul şi ambivalenţa emoţională. Aici făcu o distincţie între restricţiile de tabu şi constrângerile de natură religioasă şi morală, arătând că, adesea, originile tabuului se pierdeau în negura vremii; deseori păreau ininteligibile, dar nu erau niciodată nesocotite de omul primitiv, pentru că o astfel de sfidare ar fi avut drept urmare o pedeapsă imediată şi extrem de severă. Această conduită semăna foarte mult cu aceea a pacienţilor suferinzi de obsesii: aveau o „boală a tabuului". La nevropaţi, la fel ca şi la oamenii primitivi, aparent nu exista nici un fel de motivaţie, iar originea rămânea necunoscută. De îndată ce o obsesie punea stăpânire pe un individ, aceasta era menţinută de teama de pedeapsă.

Lui Sigmund i se părea firesc ca interdicţiile derivând din tabuuri să se refere la „activităţi spre care individul manifesta înclinaţie foarte puternică".

— Aşadar aborigenii australieni trebuie să adopte o atitudine ambivalentă faţă de tabuurile lor. În subconştientul lor nu există nici o altă dorinţă mai puternică decât aceea de a încălca tabuul, dar se tem s-o facă, iar frica este mai puternică decât dorinţa. Dorinţa persistă în subconştientul fiecărui membru al tribului, la fel ca şi la nevropaţi. Avem de-a face, aşadar, cu un fenomen similar cu obsesiile nevroticilor, în care impulsul reprimat şi cel care reprimă îşi caută şi obţin simultan satisfacţia. Actul obsesiv reprezintă un mijloc de protecţie împotriva celui interzis, dar, de fapt, noi îl considerăm o repetare a acestuia.

Cel de-al treilea eseu, pe care avea de gând să-l intituleze Animism, magie şi omnipotenţa gândurilor, urma să stabilească originile religiei formale, inclusiv tehnicile magice şi vrăjitoria. Gândirea animistă şi cea a nevropatului aveau ca numitor comun „atotputernicia gândului". Prin analogie cu oamenii care practică magia şi vrăjitoria, şi nevropaţii trăiesc într-o lume aparte, în care numai „valuta nevrotică" este considerată monedă curentă.

— Actele obsesive primare ale acestor nevropaţi au prin excelenţă un caracter magic. Acestea sunt fie farmece, fie acţiuni îndreptate împotriva farmecelor, menite să îndepărteze pericolul unui dezastru care precede, de regulă, instalarea nevrozei. De câte ori am reuşit să străpung acest mister, am descoperit că dezastrul aşteptat era moartea.

Prietenii care stăteau adunaţi în jurul lui respirară adânc.

Cel de-al patrulea eseu, intitulat Întoarcerea la totemism în copilărie, făcea referiri la omul primitiv care îşi direcţiona frica spre totemul animal. În viaţa contemporană a tuturor micilor masculi, animalul-totem era înlocuit de tată.

— Dacă animalul-totem este tatăl, cele două legi principale ale totemismului, cele două interdicţii care constituie esenţa lui, şi anume să nu omori totemul şi să nu ai relaţii sexuale cu o femeie care poartă acelaşi totem, coincid în conţinutul lor cu cele două crime ale lui Oedip, care şi-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa. Dezvoltând această ecuaţie, ar trebui să fim în stare să aruncăm o lumină asupra originilor totemismului din timpurile cele mai îndepărtate. După toate probabilităţile, vom ajunge la concluzia că sistemul totemului, la fel ca şi fobia de animale a micuţului Hans, a derivat din condiţiile care au favorizat formarea complexului lui Oedip.

Dorinţele sexuale nu-i unesc pe oameni, ci îi despart, sapă o prăpastie între fiu şi tată. Religia totemică s-a născut din acest sentiment de vinovăţie filială şi a încercat să-l îmbuneze pe tată printr-o obedienţă respectuoasă faţă de el. Toate religiile ulterioare par să încerce rezolvarea aceleiaşi probleme.

Aceasta ne conduce la una dintre cele mai vechi practici totemice, sacrificarea rituală, într-o anumită perioadă a anului, a animalului-totem, a cărui carne este mâncată apoi de toţi membrii tribului. Sacrificarea rituală a animalului-simbol al tribului reprezintă, în realitate, simbolul victoriei asupra figurii tatălui. Acest lucru e valabil şi în religia modernă. Religia totemică dă expresie remuşcării şi încercării de îmblânzire a tatălui, reîmprospătând în acelaşi timp amintirea triumfului împotriva tatălui. Întrucât uciderea tatălui era dorinţa subconştientului fiecărui copil de sex masculin, omul primitiv a elaborat acest sistem de comitere a paricidului la o anumită dată, prin sacrificarea animalului-totem şi consumarea cărnii acestuia. În ceea ce priveşte religiile moderne, psihanaliza a demonstrat că Dumnezeul fiecărui bărbat seamănă cu tatăl acestuia.

Câteva clipe domni tăcerea. Apoi se auziră murmure. De emoţie? De stupoare? Sigmund nu era sigur nici de una, nici de alta. Se ridică în picioare. Martha veni alături de el. Toţi îi înconjurară şi le mulţumiră pentru acea zi minunată.

— La mulţi ani! Şi pe viitor, Alles în Butter, să vă meargă tot mai bine!

Sigmund plecă la Zürich să-l viziteze pe Carl Jung, la Küsnacht, cu patru zile înaintea Congresului de la Weimar. Jung îl aştepta în gara din Zürich. Erau amândoi firi prea rezervate ca să se îmbrăţişeze în public, însă bucuria din privirile lor reflecta în mod indubitabil admiraţia şi dragostea pe care o simţeau unul pentru altul.

Merseră cu trenul până la micul sat Küsnacht. Casa familiei Jung se deosebea de toate celelalte reşedinţe de pe malul lacului prin senzaţia de confort pe care i-o dădea privitorului.

Sigmund fu întâmpinat cu multă căldură de Emma Jung şi condus apoi în sus, pe scări, spre o cameră de oaspeţi cu vedere spre lac. Jung îl luă apoi să-i arate casa, inclusiv spaţiile pentru cabinetul lui de consultaţii şi pentru atelier. La început nu avusese prea mulţi pacienţi, drept care Jung îşi concentrase eforturile în direcţia cercetărilor şi a scrisului. Dar curând oamenii începuseră să vină cu trenul şi cu vaporaşul. Se răspândi zvonul că era înzestrat cu un neîntrecut talent tămăduitor.

În pofida faptului că Jung dorise iniţial să devină arheolog şi călătorise mult, casa lui adăpostea prea puţine obiecte de interes arheologic. Interesul lui de colecţionar se îndrepta exclusiv asupra ideilor şi imaginilor pe care le sculpta apoi în lemn, uneori chiar şi în piatră. Nu simţea nici un fel de atracţie pentru figurinele antice pe care Sigmund le îndrăgea atât de mult. Sigmund îşi spuse admirativ: „Este un om complet, în adevăratul înţeles al cuvântului, artistul mulţumit de el însuşi". Când rămâneau singuri, cei doi bărbaţi discutau despre psihanaliză. Între ei existau divergenţe minore, ţinând de tehnică, de modul de abordare a pacientului pentru a se obţine un material cât mai bogat. Jung acceptase cu plăcere desemnarea sa drept succesorul lui Sigmund la tronul acestui imperiu şi muncea din răsputeri pentru a asigura Anuarului o înaltă ţinută ştiinţifică.

În timp ce îl urmărea pe Carl Jung cum sculptează în lemn sau cum adună pietre pentru un alt zid, Sigmund sesiză contrastul puternic între felul în care trăia Jung aici, la Küsnacht, şi stilul său de viaţă la Viena. El şi cu Martha nu aveau nici un fel de avere, în afară de mobilă şi celelalte lucruri din casă, în marea lor majoritate cumpărate atunci când se căsătoriseră. Apartamentul pentru care plăteau chirie nu le dădea dreptul să se numească proprietari, decât în accepţia vienezilor care puneau semnul egalităţii între domiciliul unei persoane şi reşedinţa sa pentru toată viaţa. Soţii Jung aveau o casă a lor, mai multe hectare de pământ, o grădină de legume şi una de flori şi o pădurice proprie de-a lungul malului. „Stăpânesc o părticică din lume, îşi spuse el. Ce sentiment plăcut trebuie să fie! Locuiesc într-o casă pe care şi-au proiectat-o singuri, aşezată pe malul lacului, exact aşa cum au dorit ei să fie, cu ferestrele mari de la dormitor orientate spre peisajul montan, cu frumuseţea sa tulburătoare. Aici se naşte, fără îndoială, o filosofie de viaţă cu totul aparte: nu este vorba neaparat de o relaxare, deşi e implicită, ci mai ales de longevitate, de continuitate. Ei bine, îşi mai spuse el, mă bucur pentru Carl, Emma şi pentru copiii lor. Au găsit cu adevărat un loc binecuvântat. Carl va face lucruri frumoase aici, încet, cu grijă şi îşi va câştiga o faimă binemeritată."

Nu simţea nici cea mai mică urmă de invidie, întrucât el n-ar fi putut avea niciodată aşa ceva şi, oricum, contravenea tradiţiei vieneze. Dar contrastul între cele două stiluri de viaţă i se părea uimitor.

Două zile mai târziu sosi de la Boston şi dr. James Putnam. Era un bărbat cu purtări alese, bine pregătit şi în psihologie, şi în filosofie. Putnam le dădu veşti încurajatoare despre răspândirea psihanalizei în America. În numeroasele vizite pe care le făcea ori de câte ori venea din Canada, Ernest Jones formase un nucleu în Noua Anglie. A. A. Brill reunise deja vreo douăzeci de membri în cadrul Societăţii de psihanaliză de la New York. Jung îl tachină pe Sigmund:

— Cum vă puteţi închipui că o ţară care este atât de receptivă la psihanaliză ar fi fost în stare să provoace o colită?

Sigmund, Carl Jung, James Putnam, Franz Riklin şi Ludwig Binswanger călătoriră împreună spre Weimar. Acesta era un oraş al secolului al XIX-lea, cu un aspect medieval conferit de străduţele sale înguste şi şerpuitoare din cartierul vechi şi de piaţa multicoloră, înconjurată de case cu acoperişuri ţuguiate. Înainte să se instaleze la hotel, cei cinci bărbaţi îşi lăsară valizele şi se duseră la vechiul palat, a cărui construcţie fusese supravegheată de însuşi Goethe.

Spre deosebire de Congresul de la Nürnberg, din anul precedent, cel de la Weimar decurse într-o atmosferă cordială. Erau prezenţi vreo cincizeci şi cinci de adepţi ai psihanalizei, inclusiv câteva doctoriţe care începuseră să se specializeze în acest domeniu. De astă dată veniseră şi patru americani. Dr. James Putnam deschise lucrările congresului cu o comunicare despre Importanţa filosofiei pentru dezvoltarea psihanalizei. Toată lumea îi aprecie intervenţia, ştiind ce luptă înverşunată duce în America pentru promovarea psihanalizei freudiene. Carl Jung era într-o formă excelentă. Prezida lucrările cu umor şi cu multă pricepere şi prezentă o comunicare despre Simbolism în psihoze şi nevroze. Sigmund fu fericit să-l vadă pe Eugen Bleuler în grupul de la Zürich. Bleuler se purtă cordial cu toată lumea şi prezentă o lucrare excelentă despre Autism. Reverendul Oskar Pfister aduse cu el un coleg, cleric elveţian, pe reverendul Adolf Keller. De la Leyda veni dr. Jan van Emden, de la Amsterdam dr. A. W. van Renterghem, iar din Germania Magnus Hirschfeld, o autoritate în materie de homosexualitate. Karl Abraham captă interesul congresului cu studiul său despre Sindromul maniaco-depresiv. Hans Sachs citi o lucrare despre Legătura dintre psihanaliză şi ştiinţele psihice. Contribuţia lui Ferenczi la înţelegerea homosexualităţii fu apreciată la justa sa valoare de dr. Hirschfeld. Lucrarea lui Otto Rank, Motivul nudităţii în poezie şi legendă, fu ascultată cu mult interes. A doua zi, la micul dejun, membrii congresului se amuzară copios. Ziarul local anunţa că „s-au prezentat lucrări interesante despre nudism şi alte aspecte ale vieţii de zi cu zi".

Deşi se ştia că Alfred Adler şi grupul lui se despărţiseră de Societatea de psihanaliză din Viena şi că Adler îşi întemeiase propria Societate de psihanaliză liberă, nimeni nu-i pomeni numele.

Unul dintre cei mai interesanţi participanţi la congres era o femeie pe care Sigmund o ştia de multă vreme, Lou Andreas-Salomé; aceasta urmase un curs intensiv de psihanaliză cu un psihoterapeut suedez, pe atunci iubitul ei, dr. Poul Bjerre, care o adusese la congres în calitate de invitată. Lou Andreas-Salomé provenea dintr-o familie cultivată şi prosperă din Rusia. Se căsătorise cu Andreas pentru că acesta o ameninţase cu sinuciderea dacă nu consimte să-l ia de bărbat. Singura condiţie pusă de Lou şi acceptată de Andreas fusese libertatea de a nu întreţine relaţii sexuale cu el. Angajaseră în acest scop o tânără servitoare care îi dăruise deja doi copii. Lou avea astfel posibilitatea să cutreiere lumea. Publicase romane, poezii, eseuri, se împrietenise cu literaţi din multe ţări. Fusese amanta lui Rainer Maria Rilke în anii când acesta scrisese cele mai bune poezii ale sale şi îi inspirase lui Nietzsche ultima şi cea mai profundă iubire. Acesta obişnuia să spună despre Lou: „Era pregătită ca nimeni altul pentru acea parte a filosofiei mele care abia prindea viaţă. "

Dr. Bjerre îi spuse lui Sigmund:

— Lou manifestă o înţelegere instantanee şi profundă pentru domeniul psihanalizei.

Lou Andreas-Salomé avea acum cincizeci de ani. Nu fusese niciodată o femeie frumoasă, dar era extrem de atrăgătoare, inteligentă şi spontană, cu un farmec aparte, care îi cucerea deopotrivă pe bărbaţi şi pe femei. Singura excepţie o constituise sora lui Nietzsche, care spunea despre ea, plină de gelozie, că este „duşmanul ei de moarte", deşi Lou Andreas-Salomé refuzase în repetate rânduri cererile în căsătorie ale lui Nietzsche. Respingea cu dispreţ ideea că ar fi o femme fatale. Se considera o femeie independentă, care dispune de suficienţi bani pentru a călători oriunde dorea. De regulă, nu se îndrăgostea decât de bărbaţi talentaţi, chiar foarte talentaţi, şi nu se dăruia cu totul iubirilor sale. Când focul dragostei se stingea şi cunoştea alt bărbat interesant, punea capăt primei relaţii şi începea alta. Nu se ştia câte asemenea legături avusese în ultimii treizeci de ani, dar nimeni nu o considera depravată. Îşi păstra sufletul numai pentru ea şi se apropia de bărbatul următor pentru a atinge un stadiu mai înalt al propriei evoluţii intelectuale şi artistice. Sigmund fu uimit de claritatea şi perspicacitatea gândirii ei. Comportamentul ei nu avea nimic ascuns sau dubios. Îl întrebă dacă poate să-i scrie şi să vină în vizită la Viena. Sigmund fu de acord.

Congresul se încheie, dar Sigmund mai rămase vreo câteva zile ca să discute pe îndelete cu Abraham, Brill şi Jones despre cazurile lor mai interesante, despre problemele pe care le întâmpinau şi despre tehnicile terapeutice. Se întorsese la Viena foarte mulţumit, cu o stare de spirit de care avea să-şi amintească după aceea ani şi ani de zile.

Atacurile din presa elveţiană se intensificară. Autorii articolelor comentau nu atât validitatea psihanalizei, cât moralitatea acesteia. Era denumită o ştiinţă neagră, răul în natură, o emanaţie a Satanei pentru a corupe lumea. Toate aceste atacuri erau concertate. Sigmund ajunse la concluzia că articolele incriminatoare nu îşi aveau sorgintea în birourile ziarelor sau ale revistelor. Sesiza de fiecare dată o profundă implicaţie teologică, demonstrând că Biserica inspira materialul în cea mai mare parte. Şi se pare că nu erau străine nici câteva personalităţi publice de primă mărime. Se declara că practicarea psihanalizei în Elveţia contravine intereselor naţionale ale elveţienilor. Psihiatrilor li se interzicea categoric să mai lucreze în acest domeniu, iar publicul elveţian era avertizat să nu se adreseze medicilor receptivi la psihanaliza freudiană.

Prietenii lui Sigmund de la Zürich, în special membrii Societăţii elveţiene de psihanaliză care fusese întemeiată cu un an în urmă, simţiră imediat efectele acestei campanii. Riklin îi scrise lui Sigmund şi îl întrebă dacă n-ar putea să le trimită pacienţi din Austria sau din Germania, nu numai ca să-şi poată câştiga existenţa, dar ca să nu abandoneze domeniul psihanalizei şi să se întoarcă la medicina generală sau la diversele ramuri ale neurologiei pe care le practicaseră mai înainte.

Aproape în acelaşi timp, în New York Times fu inserată o acuzaţie formulată de dr. Allen Starr în faţa secţiei de neurologie a Academiei de Medicină din New York; acesta susţinea că lucrase împreună cu Sigmund Freud în laboratorul lui Meynert de la Viena, că Freud era un libertin vienez, a cărui „moralitate lăsa de dorit".

Singurul american pe care îl cunoscuse Sigmund la laboratorul lui Meynert era Bernard Sachs. Dacă reportajul din New York Times n-ar fi fost atât de dăunător pentru mişcarea recent iniţiată de A. A. Brill, l-ar fi putut considera amuzant. În anii studenţiei, Sigmund era un şoarece de bibliotecă fără o leţcaie, care nu-şi putea permite nici un pahar de bere şi nu avea nici o prietenă. După absolvire, când lucrase la clinica lui Meynert şi în laboratorul acestuia, fusese logodit cu Martha şi dusese o viaţă de anahoret. Sigmund verifică arhiva clinicii lui Meynert, precum şi pe cea de la Allgemeine Krankenhaus. Numele lui Allen Starr nu apărea nicăieri. S-ar putea să fi frecventat Şcoala de Medicină o scurtă vreme, ca vizitator. Articolul din New York Times, care relata comentariile dr. Starr, susţinea că teoriile lui Sigmund Freud se bazau pe viaţa lui imorală. Familia lui Sigmund refuză să ia lucrurile în serios. Minna îl tachină:

— Ca să vezi, am trăit în toţi anii aceştia cu un libertin vienez în mijlocul nostru şi n-am observat!

În aprilie, Sigmund primi o scrisoare din Elveţia, de la Ludwig Binswanger, în care acesta îi spunea că făcuse o operaţie de apendicită şi cu această ocazie se descoperise că are cancer. Speranţa lui de viaţă era de unu până la trei ani. Vestea căzu ca un trăsnet. Binswanger fusese întotdeauna un prieten credincios şi curajos.

Şi Amalie căzu la pat. Mama lui era o femeie încă plină de vitalitate la cei şaptezeci şi şase de ani ai ei. Sigmund chemă un internist care îi făcu un examen minuţios, în ciuda protestelor ei vehemente. Medicul îi prescrise repaus la pat şi doze mari de medicamente, pe care Dolfi promise că va face cumva să i le bage mamei sale pe gât. Când Amalie îşi reveni, Sigmund îi scrise lui Carl Jung că se duce la Kreuzlingen, pe lacul Constanţa ca să-l vadă pe Ludwig Binswanger. Deşi nu va rămâne decât două zile, i-ar face mare plăcere să se întâlnească şi să stea de vorbă cu el.

Binswanger se simţea destul de bine după extirparea tumorii. Făcură plimbări scurte pe malul lacului şi discutară despre modalităţile de contracarare a atacului concertat împotriva psihanaliştilor elveţieni. Duminică, Binswanger îl duse pe Sigmund la moşia familiei sale, unde invitase un grup de prieteni şi rude ca să-l cunoască pe profesor. Fu o zi plăcută, dar pe la mijlocul după-amiezei Sigmund începu să se neliniştească. De ce nu venise oare Carl Jung? De la Küsnacht până la lacul Constanţa era o distanţă de numai câteva zeci de kilometri. Exista cale ferată. Sigmund trebuia să se întoarcă la Viena în aceeaşi seară, ca să fie luni dimineaţă la dispoziţia pacienţilor săi. Cu siguranţă că Emma şi Carl Jung ar fi vrut să petreacă şi ei o zi cu Ludwig Binswanger, care le era prieten vechi.

Carl Jung nu veni şi nici nu trimise vreun mesaj. Sigmund era foarte dezamăgit. Ce se întâmplase oare?

Răspunsul veni câteva zile mai târziu sub forma unei scrisori pline de reproşuri. De ce venise Sigmund în Elveţia şi nu se întâlnise cu el? De ce îi scrisese aşa de târziu, încât practic nu-i lăsase răgazul necesar să poată veni la lacul Constanţa? Ce se întâmplase cu prietenia lor, dacă Sigmund făcea tot drumul de la Viena până în Elveţia şi evita Küsnacht, unde fusese aşa de bine primit cu un an în urmă?

Sigmund îi răspunse imediat, spunându-i că îi scrisese o scrisoare cu mai multe zile în urmă, suficiente pentru ca Jung s-o poată primi la timp şi să ştie că vrea să-şi petreacă week-end-ul cu Binswanger ca să-i adreseze câteva cuvinte de consolare.

La scurt timp după aceea, Jung îi scrise că fusese invitat să ţină o serie de prelegeri în septembrie la Universitatea Fordham din New York. Aceasta însemna că nu va putea participa la următorul congres şi nici n-avea cum să facă aranjamentele necesare pentru ţinerea lui. Lui Sigmund i se păru că citeşte printre rânduri ideea că, din moment ce preşedintele Carl Jung nu se afla în Europa în septembrie, congresul nu mai putea avea loc.

Sigmund n-ar fi vrut să prezideze el congresul. Dacă îl convoca în absenţa lui Carl Jung, se putea crea impresia că acesta acceptase să ţină acele prelegeri pentru a evita congresul. În acelaşi timp, dacă i-ar încredinţa altcuiva funcţia de preşedinte, Jung s-ar putea simţi ofensat şi s-ar îndepărta de mişcare. Se chinui câteva zile, dar până la urmă îşi călcă pe inimă şi se hotărî să amâne congresul pentru anul următor.