Irving Stone

— Doamnelor şi domnilor, sunt conştient de faptul că mă aflu în faţa unui public care aşteaptă mult de la mine. Fără îndoială că datorez această onoare asocierii numelui meu cu psihanaliza, aşadar, o să vă vorbesc despre psihanaliză. Voi încerca să fac o succintă trecere în revistă a principalelor etape care au marcat evoluţia acestei noi metode de examinare şi de tratament. Dacă există un merit în întemeierea psihanalizei, acesta nu-mi aparţine. Eram student şi mă pregăteam pentru examenele finale când un alt medic vienez, dr. Josef Breuer, a aplicat pentru prima oară acest procedeu în anii 1880-1882 unei fete isterice. Să ne oprim puţin asupra acestui caz, pe care îl veţi găsi expus amănunţit în Studii asupra isteriei, lucrare publicată ulterior de Breuer împreună cu mine.

Privi spre public şi îşi spuse în sinea sa: „Este ca şi când mi-aş vedea cu ochii visul vieţii: psihanaliza nu mai este un produs al iluziilor mele, a devenit o parte componentă a realităţii".

Vorbi aproape o oră şi fu ovaţionat la sfârşitul prelegerii.

— Mă aşteptam să aud şi obiecţii din partea adversarilor psihanalizei, zise Jung. Sunteţi în al nouălea cer şi mă bucur din toată inima să constat acest lucru.

— Îţi mulţumesc, Carl, spuse Sigmund, vădit emoţionat. În Europa, mă simt dispreţuit, dar iată că astăzi, aici, câţiva dintre cei mai de vază oameni ai Americii mă tratează de la egal la egal.

— Aşa şi trebuie! Cîştigăm teren aici şi discipolii noştri se înmulţesc.

Sigmund îl bătu părinteşte pe Jung pe umăr.

— Îmi place să te aud folosind cuvântul „ai noştri". Aşa este, sunt discipolii noştri, pentru că dumneata vei fi acela care vei prelua ştafeta atunci când eu nu voi mai putea conduce mişcarea.

Săptămâna de prelegeri se desfăşură neaşteptat de bine. La sfârşitul fiecărei ore, lumea aplauda călduros. Descrise în detaliu procesul prin care indivizii scăpaseră de neplăceri scoţându-şi din subconştient şi, în consecinţă, şi din memorie ideile care deveniseră intolerabile şi care, altfel, ar fi trebuit reprimate, ceea ce ar fi însemnat perpetuarea impulsurilor subconştientului. Descrise şi procesul prin care substitute ale ideilor refulate se strecurau în conştient şi erau legate de sentimentul de neplăcere care existase acolo iniţial, generând obsesii sau fobii.

Îi conduse cu grijă pe ascultători prin domeniul isteriei masculine, al asociaţiei libere de idei, al interpretării viselor, al conceptelor de refulare, regresiune, sexualitate infantilă.

Când abordă problema etiologiei sexuale a nevrozelor, pe care o rezervase pentru prelegerea a patra, recunoscu deschis că, în 1895, când publicase împreună cu Breuer Studiile asupra isteriei, încă nu ajunsese la această concluzie ştiinţifică. Le relată dificultăţile pe care le întâmpina din partea pacienţilor când erau solicitaţi să vorbească liber despre viaţa lor sexuală şi recunoscu cu un zâmbet strâmb că:

— În general, oamenii nu sunt sinceri în privinţa problemelor sexuale. Făcu apoi o declaraţie categorică: Cercetarea psihanalitică permite reconstituirea simptomelor pacientului, conducându-l cu o regularitate de-a dreptul impresionantă la impresii din viaţa sa erotică. Aceasta ne demonstrează că impulsurile patogene sunt coroborate cu instinctul erotic. Şi ne obligă să constatăm că, dintre influenţele care conduc la declanşarea bolii, tulburările erotice deţin ponderea cea mai importantă, afirmaţie valabilă în cazul ambelor sexe.

Sunt conştient de faptul că această aserţiune nu va fi acceptată cu uşurinţă. Chiar şi adepţii studiilor mele psihologice înclină să creadă că supraestimez rolul factorilor sexuali. Mă întreabă de ce alte excitaţii mentale nu generează fenomenele pe care le-am descris, respectiv reprimarea şi formarea unor substitute. Nu pot să le spun decât că nu cunosc răspunsul şi nu aş avea nici un fel de obiecţii dacă lucrurile ar sta altfel. Însă experienţa ne demonstrează că celelalte excitaţii sprijină eventual acţiunea factorilor sexuali, însă nu-i pot înlocui. La această întrunire participă câţiva dintre cei mai apropiaţi adepţi şi prieteni ai mei, care au venit împreună cu mine la Worcester. Întrebaţi-i pe ei şi veţi afla că toţi au contestat iniţial importanţa decisivă a etiologiei sexuale, dar în cele din urmă propriile lor experienţe analitice i-au obligat să-şi revizuiască atitudinea.

Ceea ce îl surprindea cel mai tare pe Sigmund era receptivitatea presei. Ziarul Telegram din Worcester, deşi se abţinu de la orice fel de referiri critice, făcu efortul să prezinte esenţa gândirii lui Sigmund. Transcript, publicaţia conservatoare din Boston, prezentă prelegerile în întregime şi trimise un reporter să-i ia un interviu lui Sigmund acasă la preşedintele Hall. Reporterul se dovedi extrem de inteligent şi dornic să-şi îmbogăţească cunoştinţele. Drept urmare, interviul publicat în Transcript fusese o reproducere exactă a psihanalizei şi a terapeuticii freudiene. Citind articolul, Ernest Jones îi spuse lui Sigmund:

— Ce ironie a soartei! Puritanismul american s-a născut la Boston. Dar iată că, tot aici, un ziar conservator prezintă extrem de favorabil psihanaliza freudiană. Poate că într-adevăr suntem în Lumea Nouă.

A. A. Brill, al cărui statut de cetăţean american recent obţinut îl făcea mai patriot decât cei născuţi în partea locului, adăugă:

— Nu au existat nici un fel de reacţii negative la ideile lui sau la invitaţia pe care i-a adresat-o Universitatea Clark. Am să fac o prorocire chiar acum, la început de drum: ţara aceasta va deveni cel mai fertil domeniu pentru practicarea şi dezvoltarea psihanalizei.

La sfârşitul săptămânii, Sigmund îşi îmbrăcă haina lungă, îşi puse pălăria neagră şi participă la ceremonia din sala de festivităţi de la Clark, alături de Jung, îmbrăcat şi el la fel. Avea sentimentul lucrului bine făcut. Îşi ocupă locul pe scenă. Preşedintele Hall îi puse la gât eşarfa colorată şi citi inscripţia de pe ea: „Sigmund Freud de la Universitatea din Viena, întemeietorul unei şcoli de pedagogie cu incontestabile realizări, lider al cercetărilor psihologiei sexului, al psihoterapiei şi psihanalizei, Doctor în Drept".

În timp ce publicul îl ovaţiona, Sigmund se gândea la drumul străbătut şi îşi făcea bilanţul: „Aceasta este prima recunoaştere oficială a strădaniilor mele. Perioada copilăriei psihanalizei a luat sfârşit".

Succesul de care se bucurase în Statele Unite nu stârni nici un ecou în Europa. Nu se făcu nici un comentariu în paginile presei pe marginea prelegerilor sau a distinsului auditoriu american. Din punctul de vedere al Vienei şi al lumii germanofone, profesorul Sigmund Freud nu plecase nici o clipă de acasă.

La insistenţele preşedintelui Hall, ale lui James Putnam, Ernest Jones şi A. A. Brill din Lumea Nouă, precum şi ale lui Otto Rank, Abraham şi Ferenczi în Europa, Sigmund puse pe hârtie cele cinci prelegeri, exact aşa cum le prezentase. Scrise timp de o lună şi jumătate. Când acestea fură traduse şi publicate în American Journal of Psychology, editat de Stanley Hall, Brill şi Jones fură încântaţi. Acum aveau la dispoziţie un manual în limba engleză.

Următorul eveniment pe care îl aştepta cu nerăbdare era cel deal doilea congres, ce urma să se desfăşoare la Nürnberg, la sfârşitul lui martie. Conta pe o participare de cel puţin o sută de delegaţi din vreo douăsprezece ţări, pentru a putea forma o Societate internaţională de psihologie, cu filiale la New York, Londra, Berlin, Zürich şi Budapesta. În felul acesta, psihanaliza ar fi acceptată oficial, ar exista un statut, s-ar percepe cotizaţii, ar avea loc congrese anuale, după modelul celor organizate de societăţile de neurologie şi de psihiatrie.

Între timp lucra cu spor la o carte despre Leonardo da Vinci şi la amintirile sale din copilărie, precum şi la comunicarea pe care intenţiona s-o prezinte la Congresul de la Nürnberg: Perspectivele terapiei psihanalitice. În sfârşit, Deuticke îi transmise vestea că intenţiona să tipărească o a doua ediţie, lărgită, a Interpretării viselor. Prima ediţie se epuizase după scurgerea unui deceniu. La Berlin, Karger scotea a treia ediţie, îmbunătăţită, Psihopatologiei vieţii cotidiene. Ambii editori erau încrezători acum, când Sigmund Freud nu mai putea fi ignorat, ci trebuia să fie citit, fie şi numai pentru a fi atacat, astfel că scoteau ediţii revăzute şi adăugite la fiecare câţiva ani.

Dacă pe plan internaţional se bucura de apreciere, acasă întâmpina dificultăţi cu grupul din Viena. Semănau cu membrii unei familii care se văd prea des, depind prea mult unul de altul, se luptă să ocupe un loc sub soare şi să-i capteze atenţia lui Sigmund; unul îi pretindea să-i acorde mai mult timp pentru a discuta o nouă idee sau un manuscris pe care voia să-l publice; altul dorea să primească mai mulţi pacienţi de la el decât ceilalţi şi toţi laolaltă se luptau pentru a obţine un spaţiu cât mai mare în Jahrbuch. Principalul măr al discordiei, ca şi în cazul altor organisme ştiinţifice, era elementul supremaţiei: cine a fost primul care a enunţat o anumită idee sau a dezvoltat una mai veche, înglobând-o într-un concept mai larg? Lucrau cu toţii în direcţii similare. Se întâmpla adesea ca doi dintre ei să susţină simultan aceeaşi idee în cadrul unei lucrări. Cine urma să culeagă meritele pe scena internaţională? Dacă unul enunţa un concept nou, dar altul efectua cercetările şi pregătea materialul în vederea publicării, cine avea prioritate? Când Sigmund era de acord să scrie introducerea pentru unele cărţi sau numai pentru un capitol din cuprinsul acestora, aşa cum se întâmplase în cazul lucrării lui Otto Rank, Mitul naşterii eroului, iar altcineva continua ideea ajungând la o concluzie logică, fie printr-un salt al imaginaţiei, fie pe baza testelor efectuate cu pacienţii, cui îi reveneau meritele?

Sigmund era foarte îngrijorat din cauza acestei probleme a priorităţilor, care trebuia ţinută bine în frâu, căci distrusese multe societăţi profesionale.

La întâlnirile de miercuri seara, fiecare membru al grupului trebuia să comenteze lucrarea prezentată, indiferent dacă voia sau nu. Se aduceau uneori şi laude timide, dar, de regulă, fiecare membru găsea câte un pretext ca să minimalizeze sau să respingă lucrarea colegului său, susţinând că propriile sale idei şi materiale erau mai relevante, iar tehnicile lui mai bine fundamentate. Sigmund trebuia să intervină adesea ca să domolească spiritele.

Când doi dintre oamenii lui se certau, îi invita pe amândoi la cină, apoi parcurgea împreună cu ei materialul cazurilor, îi asculta cu atenţie şi admira felul în care abordau subiectul, le întărea încrederea în propriile forţe, dar şi în capacitatea celuilalt, astfel încât cei doi plecau buni prieteni din Berggasse. Dacă intenţiona să rămână pater familias, pur şi simplu nu avea de ales: aceşti copii diferiţi locuiau cu toţii în casa lui ideologică. Trebuia să găsească modalităţi de a-i face fericiţi. Se întâmpla totuşi ca unii membri mai vechi să-l mâhnească cu luptele dintre ei.

Una din personalităţile cele mai dificile era dr. Isidor Sadger. După patru ani, continua să fie un străin. Nimeni nu ştia unde locuieşte sau dacă are familie, cu excepţia nepotului său în vârstă de treizeci şi doi de ani, dr. Fritz Witteis, pe care îl adusese în grup. Nu frecventa niciodată cafenelele unde se oprea Sigmund să facă puţină conversaţie. Deşi Sigmund intuise de mai multă vreme –judecând după monografiile admirabile ale lui Sadger, care reprezentau lucrări temeinice de cercetare şi documentare – că problema lui era aceea a unei homosexualităţi reprimate, nu avusese ocazia să-l elibereze de chinurile care-i sfâşiau sufletul. Toată lumea îl respecta şi în acelaşi timp îl compătimea, dar nimeni nu ştia cum să-i vină în ajutor.

Un alt element perturbator era Eduard Hitschmann care îi înţepa şi îi jignea pe toţi cei care nu se dovedeau la fel de inteligenţi sau de rapizi în gândire ca el. Hitschmann avea o clientelă numeroasă şi un grup de pacienţi pentru psihanaliză în continuă creştere. Era un om generos, dar dacă îi venea în minte o vorbă de duh, nu se putea abţine să n-o rostească, cu riscul de a-i jigni pe alţii. Aproape toţi membrii grupului avuseseră de suferit din cauza limbii lui ascuţite şi juraseră să se răzbune. Întrucât nu erau capabili să-i plătească cu aceeaşi monedă, oamenii se năpusteau asupra lucrărilor lui, pe care le desfiinţau fără milă, indiferent cât de bine ar fi fost pregătite şi documentate.

Sigmund constată că, ori de câte ori cineva citea o lucrare şi ceilalţi o criticau, chiar dacă era vorba despre nişte lucruri minore, observaţiile respective rămâneau săpate adânc în mintea autorului, care-i plătea poliţa adversarului său atunci când acesta îşi prezenta propria lucrare.

Wilhelm Steker îşi ofensa în cea mai mare măsură colegii prin încercările sale de a bagateliza orice abordare nouă. Când îi veni rândul să citească unele porţiuni din lucrarea sa aproape încheiată despre Oamenii nervoşi, victimele lui de mai înainte o desfiinţară fără milă. Deşi avea mulţi pacienţi şi un adevărat fler în materie de psihoterapie, lucrările lui nu se ridicau la aceeaşi valoare. Sigmund îi era recunoscător pentru articolele sale de popularizare a psihanalizei, dar în acelaşi timp se simţea vexat când îi citea scrierile ieftine şi suprasimplificate, pe care le încropea la repezeală la Cafe Central pentru ziarul de duminică. Când Sigmund îl dojeni pentru superficialitatea sa, Stekel răspunse:

— Eu am ideile originale. Să facă alţii cercetări ca să le demonstreze viabilitatea.

O parte din tinerii care fuseseră primiţi recent în grup aduseseră cu ei un imens portofoliu de probleme. Unul dintre aceştia era Viktor Tausk, un croat chinuit, frumos şi cu ochi albaştri, care îşi spunea în permanenţă: „Am sufletul bolnav de moarte. Întregul meu trecut mi se pare doar o pregătire pentru acest teribil colaps al personalităţii mele".

Viaţa emoţională a lui Tausk, care se compunea din zdrenţe şi petice, îi fusese modelată de părinţii săi. Îşi ura atât de cumplit tatăl, încât îi asmuţea împotriva lui pe ceilalţi copii din casă. Mama îl bătea din când în când, încercând să pună capăt acestei stări de lucruri. Învăţase bine la şcoală, dar intrase în conflict cu profesorul lui în legătură cu religia şi fusese exmatriculat înainte de Matura pentru că organizase o grevă împotriva conducerii liceului. Fără un ban şi suferind de plămâni, terminase totuşi Universitatea din Viena şi îşi luase licenţa în drept, pe care îl ura, căci îşi dorise întotdeauna să devină doctor.

La vârsta de douăzeci şi unu de ani se căsătorise cu fiica unui tipograf prosper din Viena, apoi plecase împreună cu soţia în Croaţia, în mare măsură şi din cauza relaţiilor încordate dintre el şi socrul său. Îşi găsi de lucru ca avocat, avu doi fii, apoi se despărţise de soţie. Tausk se dusese la Berlin, unde încercase să fie poet, muzician, artist, ziarist. Când împlini treizeci de ani, dădu din întâmplare peste o monografie a lui Sigmund Freud, prezentată într-o revistă de medicină, şi îi scrise, întrebându-l dacă poate să-i facă o vizită la Viena. Invitaţia pe care i-o făcu Sigmund îi salva viaţa, căci Tausk intenţionase să se sinucidă.

Dr. Freud petrecu mai multe ore cu Viktor Tausk într-o dimineaţă de duminică din primăvara anului 1909, apoi luă o sută cincizeci de krönen din sertarul biroului său şi îi strecură în buzunarul acestuia. Tânărul reprezenta o combinaţie de nenumărate răni psihice, dar acestea nu-i estompau remarcabilele calităţi intelectuale, Sigmund îl prezentă grupului de miercuri seara. Toată lumea îşi dădu seama de profunzimea crizei emoţionale a lui Tausk, dar spera că decizia lui de a se întoarce la Universitatea din Viena şi de a-şi lua diploma în medicină, pentru a deveni ulterior psihanalist, avea să-l orienteze pe calea cea bună. Hitschmann, Federn şi Steiner îi dădură patru mii de krönen. Sigmund mai adăugă suficient ca să-i ajungă pentru întreţinere în primii doi ani la Şcoala de Medicină. Tausk fu atât de copleşit de această generozitate, încât ieşi din încăpere cu ochii plini de lacrimi, nu înainte însă de a le jura credinţă pe viaţă.

Ca în orice familie, membrii grupului lăsau la o parte disensiunile dintre ei şi se prezentau ca un front unit în relaţii cu cei din afară. Îşi dădeau seama şi de faptul că uneori îşi făceau rău unul altuia şi atunci încercau să-şi repare greşeala trimiţându-şi pacienţi sau sprijinindu-se reciproc în publicarea lucrărilor. Sigmund era foarte atent cu oamenii lui şi avea grijă să nu le lipsească mijloacele materiale. Le dădea mici sume de bani când aveau mare nevoie sau, dacă acest lucru părea nedelicat, le oferea o sumă mai mare sub formă de „împrumut" pe care n-avea intenţia să-l primească vreodată înapoi.

Îşi ţinea discipolii laolaltă şi prin faptul că le trimitea bolnavi medicilor mai tineri atunci când duceau lipsă de pacienţi sau nu aveau material de studiu. Uneori era chiar bucuros să renunţe la câte un pacient cu un tip de nevroză banală, care nu-i mai putea dezvălui nimic nou.

Lucrul acesta era cât se poate de simplu atâta timp cât avea o medie de zece pacienţi care-i asigurau un câştig suficient pentru a-şi acoperi cheltuielile în continuă creştere legate de întreţinerea casei, de mesele la care îşi invita colegii aproape în fiecare zi şi de educaţia copiilor săi. La vârsta de cincizeci şi trei de ani avea o clientelă destul de stabilă, dar rareori reuşea să pună mai mult de câteva mii de krönen la bancă. Întrucât nu se pricepea la afaceri, nu făcu nici o încercare să investească banii pentru a-şi suplimenta veniturile. De fiecare dată, cele două luni şi jumătate de vacanţă din sezonul estival, călătoriile şi publicarea cărţilor îi epuizau aproape toate economiile din timpul anului.

Mult mai serioasă decât micile disensiuni din cadrul grupului i se părea sciziunea care survenise la un moment dat şi se accentuase apoi în ultimii doi ani. Era vorba de un grup de vreo nouă persoane care îl sprijineau pe Alfred Adler şi care se adunau la Stammtisch-ul lui de la Café Central: D. J. Bach, Stefan Maday, baronul Franz von Hye, Carl Furtmüller, Franz şi Gustav Grüner, Margarete Hilferding, medic, prima femeie primită în grup, Paul Klemperer, David Oppenheim. Deşi puţini dintre aceştia aveau pregătire medicală, Sigmund aprobase intrarea lor în grup pentru a câştiga cât mai mulţi adepţi ai psihanalizei. Acum însă, noua psihologie a lui Alfred Adler, teoriile lui cu privire la inferioritatea organică ca element de primă importanţă pentru promovarea caracterului şi nu etiologia sexuală, protestul masculin ca factor dominant în nevroze, toate acestea contribuiau la scindarea grupului. Nici unul din membrii loiali lui Freud nu lăuda comunicările lui Adler, indiferent cât de strălucite şi de bine documentate ar fi fost, deşi Sigmund însuşi afirmase că teoria inferiorităţii organice era foarte importantă în structurarea psihicului uman.

La rândul lor, discipolii lui Adler îi erau foarte loiali acestuia şi nu manifestau nici un fel de receptivitate faţă de comunicările celor din grupul lui Freud. Pe măsura trecerii timpului, devenea tot mai clar că Adler nu dorea să fie considerat psihanalist freudian. Şi de ce ar fi fost, din moment ce psihologia lui, psihologia adleriană se deosebea atât de mult de cea a lui Freud, iar el, personal, n-avea nimic comun cu teoriile acestuia?

Începuse, de asemenea, să facă aluzii şi la faptul că grupul n-ar mai trebui să se întâlnească acasă la profesorul Freud, pentru că se crea impresia că ar fi, de fapt, un salon al lui şi lucrul acesta se răsfrângea negativ asupra celorlalţi membri. N-ar fi mai bine să găsească o sală spaţioasă, unde ar putea invita din când în când şi publicul ca să asculte lucrările mai interesante? În felul acesta s-ar transforma într-o instituţie recunoscută, depăşind stadiul unui grup de familie care se întâlneşte în casa tatălui.

Wilhelm Stekel, cel care sprijinise atât de viguros formarea grupului în 1902, căzu victima charismei lui Alfred Adler şi se alătură şi el Stammtisch-ului de la Café Central. Sigmund se simţea rănit din cauza acestor dezertări. Văzându-l abătut, Martha îl întrebă:

— Sigi, serile de miercuri îţi aduceau cândva o mare bucurie. Acum se pare că lucrurile s-au schimbat. Ce s-a întâmplat?

Sigmund clătină încet din cap şi murmură:

— N-are rost să discutăm despre asta. Trebuie să găsesc o ieşire din impas.

*

Carl Jung fu invitat să ţină mai multe prelegeri la Chicago. Sigmund se temea ca lucrul acesta să nu pericliteze desfăşurarea Congresului de la Nürnberg, din Bavaria, programat pentru sfârşitul lui martie, însă neobositul Jung făcu toate aranjamentele necesare înainte de plecare şi îl asigură pe Sigmund că se va întoarce la timp ca să prezideze lucrările. Abraham, Eitingon, Hirschfeld, Heinrich Körber şi Löwenfeld vor reprezenta Germania. J. Honegger, Alphonse Maeder şi un american, Trigant Burrow, student al lui Jung, veneau din Elveţia. Din America nu sosea nici o delegaţie, întrucât Brill, Jones şi Putnam, de la Universitatea Harvard, aveau cursuri şi alte însărcinări didactice.

În timpul pregătirilor se produse un incident. Dr. Max Isserlin, un psihiatru din München, ceru permisiunea să citească o comunicare. Sigmund se declară de acord. Nu se ştie cum, grupul de la Viena află că lucrarea lui Isserlin, în loc să fie expunerea unui caz interesant de psihanaliză sau de teorie psihanalitică, era, de fapt, un atac violent împotriva conceptului de subconştient. Mai mulţi membri ai grupului se întâlniră într-o cafenea ca să discute ce e de făcut, apoi se duseră la Sigmund şi propuseră să respingă lucrarea lui Isserlin. Sigmund le ceru dovezi în sprijinul acuzaţiei lor. După câteva zile, avu la dispoziţie suficiente citate din lucrare ca să-şi dea seama că obiecţiile fuseseră întemeiate. Era vorba de o întâlnire de numai două zile. Numărul comunicărilor trebuia să fie limitat. Ce sens ar fi avut să i se dea lui Isserlin posibilitatea de a-şi expune lucrarea şi a o publica ulterior sub egida Congresului de Psihanaliză? Întrucât Jung era în America, Sigmund îi trimise lui Isserlin un mesaj semnat chiar de el, prin care îl anunţa că lucrarea lui fusese scoasă din program. Considera că evitase astfel un incident neplăcut, fără să bănuiască repercusiunile nefericite ale gestului său.

Cazul dr. Hans W. Maier, de la Burghölzli, membru al Societăţii de Psihanaliză, era de altă natură, dar ar fi putut provoca aceleaşi neplăceri. Maier, un medic foarte priceput care publica în numeroase reviste de psihiatrie, încerca să facă o sinteză între psihiatrie şi psihanaliză, aceasta din urmă fiind plasată pe locul al doilea. Lui Sigmund îi displăcu acest lucru, dar nu spuse nimic până în clipa în care Maier începu să golească de conţinut gândirea freudiană, discreditându-i teoriile. Cerea şi dreptul – în calitate de membru al societăţii – să-şi publice lucrările în Anuarul acesteia. În momentul în care comunicările ajunseră să fie nouăzeci la sută psihiatrie Kraepelin-Bleuler şi zece la sută psihanaliză freudiană, ca un fel de frişcă peste prăjitura amară de dedesubt, Sigmund decise că trebuia să ia atitudine. De fapt, Otto Rank fu cel care formulă problema, după ce termină de citit ultimul articol al lui Maier publicat de o revistă care le fusese întotdeauna ostilă.

— De ce aveam nevoie de un trădător în mijlocul nostru? Şi de ce doreşte dr. Maier să mai rămână membru al societăţii noastre? E clar că nu împărtăşeşte modul nostru de gândire. Mai mult chiar, asta îi va face pe oameni să strâmbe din nas şi să spună: „Până şi membrii societăţii îşi bat joc de aiurelile lor". Nu există o manieră delicată de a-i da de înţeles doctorului Maier că nu mai e cazul să plătească cotizaţia?

— Întrucât este elveţian, sugestia va trebui să vină din partea unuia de la Zürich, nu de la noi.

Rank era respectuos, însă insistent.

— Ştiţi foarte bine că nici un elveţian nu-i va cere unui compatriot să se retragă din organizaţie. Vor considera că este un act de trădare.

— Atunci va trebui să discutăm chestiunea miercuri seara cu grupul de la Viena.

Votul fu unanim în favoarea excluderii doctorului Maier. Sigmund îl invită să se retragă din societate, ceea ce stârni animozitate la Zürich.

În Elveţia crescuse adversitatea dintre Bleuler şi Jung, care părăsise Burghölzli şi îşi deschisese cabinet la el acasă, în Küsnacht. Spera să poată preda la Şcoala liberă de comerţ, care nu avea nici o legătură cu Universitatea din Zürich. Sigmund tot nu ştia care fusese motivul disensiunii, pentru că ambii bărbaţi erau respectaţi în toate ţările europene, unde aveau o mulţime de prieteni. Sigmund bănuia că trebuie să fie vorba de revolta lui Carl Jung împotriva atitudinii paterne a lui Bleuler. Îl auzise pe Jung vorbindu-l de rău pe Bleuler când fuseseră împreună, dar Bleuler nu rostise nici un cuvânt împotriva tânărului său asistent. Semăna cu situaţia care survenise mai demult între Abraham şi Jung.