Irving Stone

Când Sigmund îl întrebă despre clientela sa, Sachs răspunse:

— Am fost genul de avocat pe care trebuie să-l împingă clientul de la spate.

În pofida hainelor lui moderne, a aventurilor amoroase, a unei căsătorii timpurii care nu durase decât câţiva ani, a gusturilor sale epicureice, a călătoriilor nenumărate pe care le întreprindea, scrierile lui erau atât de pătrunzătoare, încât la numai câteva luni după ce intrase în societate fusese invitat să pregătească o comunicare pentru Congresul de la Weimar, care urma să se ţină în septembrie 1911.

Carl Jung nu-l forţase pe Eugen Bleuler să iasă din Societatea elveţiană de psihanaliză. Bleuler se retrăsese din proprie iniţiativă. Era o lovitură grea pentru Sigmund, care conta pe Bleuler ca să preia conducerea societăţii elveţiene. Unul dintre principalele lui motive de nemulţumire fusese respingerea lucrării dr. Max Isserlin. Sigmund şi grupul vienez crezuseră că, procedând astfel, nu fac decât să dezarmeze un duşman. Dar Bleuler înţelesese lucrurile altfel: Sigmund îi scrisese scrisori lungi, în care îi explicase situaţia, dar Bleuler, deşi îi răspunsese pe un ton prietenos, îşi menţinu hotărârea. În speranţa că vor putea aplana divergenţele, Sigmund îl rugă să-i fixeze o întrevedere. Bleuler fu de acord. Plănuiră să se întâlnească la München, care avea legături directe pe calea ferată cu ambele oraşe. Fixară data întrevederii pentru ziua de Crăciun, când amândoi erau liberi.

Cei doi bărbaţi îşi strânseră cordial mâna când se întâlniră la Bayerischer Hof. Rezervaseră un apartament la etajul de sus al unui hotel, ca să poată discuta în linişte.

— Domnule profesor Bleuler, daţi-mi voie să clarific un lucru pe care l-am repetat şi în scrisorile către dumneavoastră: societatea noastră nu înăbuşă opiniile divergente. A fost întemeiată din două motive principale, în primul rând pentru a prezenta publicului psihanaliza autentică, în al doilea rând, din cauza atacurilor îndreptate împotriva noastră. Eraţi de faţă când colegul dumneavoastră, Hoche, m-a numit sectar nebun şi ştiţi că Ziehen a declarat lumii întregi că scriu prostii. Suntem gata să răspundem adversarilor noştri, deşi nu putem lăsa lucrul acesta la latitudinea unui singur individ. Este în interesul cauzei noastre să îndrumăm polemicile spre un oficiu central.

— Domnule profesor Freud, nu vă temeţi să cădeţi în ortodoxie?

— De ce spuneţi asta? Nu sunteţi nişte oameni rigizi. Manifestăm receptivitate faţă de toate ipotezele.

— Pentru că principiile de felul „cine nu e cu noi e împotriva noastră, ori totul ori nimic" sunt bune pentru sectele religioase şi pentru partide. Pot să înţeleg o astfel de politică, dar în domeniul ştiinţei mi se pare dăunătoare. Nu există un adevăr definitiv şi ultim. Dintr-un complex de noţiuni, o persoană acceptă un amănunt, altă persoană un alt amănunt. În ştiinţă nu se admit nici uşi închise, nici deschise – e un domeniu unde nu trebuie să existe nici un fel de bariere.

— Aveţi dreptate, domnule profesor. Dar nu putem să învinuim Societatea internaţională de psihanaliză fiindcă acceptă numai membri care recunosc psihanaliza. Asociaţia nu merge însă până acolo încât să-i declare gangsteri sau idioţi pe toţi cei care nu i se alătură. De asemenea, nu interzice membrilor ei să facă parte şi din alte societăţi umanitare şi sociale, chiar şi din Asociaţia specialiştilor germani în boli nervoase, care ne tratează cu atâta „drăgălăşenie" la Berlin! Jung şi cu mine chiar facem parte din această societate.

Bleuler se ridică în picioare şi întrebă calm:

— Nu vreţi să facem o plimbare pe strada principală, să trecem pe lângă primărie? Oamenii probabil că tocmai se întorc de la biserică şi se îndreaptă spre casă, să ia masa de Crăciun.

Bleuler ştia să-şi exprime dezacordul fără să-şi piardă cumpătul.

— Cu cât atribuim o mai mare importanţă cauzei pe care o susţinem, cu atât mai tolerantă trebuie să fie atitudinea noastră în privinţa dezavantajelor. Ştiu din proprie experienţă că n-aş fi de nici un ajutor dacă aş acţiona în dezacord cu convingerile mele. Între noi este o diferenţă. În ce vă priveşte, scopul vieţii dumneavoastră este să vă impuneţi cu fermitate teoria şi să faceţi în aşa fel încât ea să fie acceptată. Refuz să cred că psihanaliza ar reprezenta singura credinţă valabilă. M-am ridicat în apărarea ei pornind de la premisa că sunt capabil să emit o judecată de valoare întrucât lucrez într-un domeniu înrudit. Dar pentru mine nu prezintă o importanţă majoră validarea acestor opinii cu câţiva ani mai devreme sau mai târziu. Aşadar, sunt mai puţin dispus decât dumneavoastră să mă sacrific pentru propăşirea cauzei.

Sigmund rămase tăcut mai mult timp. Apoi spuse pe un ton coborât:

— L-am numit pe Adler preşedinte al grupului din Viena, deşi în domeniul psihologiei se depărtează atât de mult de convingerile mele intime, încât, practic, mă scoate din sărite în fiecare săptămână. Dar nu am cerut să fie exclus. Mă simt totuşi îndreptăţit să rămân la părerile mele care au acum o vechime de cincisprezece ani. Nu trebuie să confundăm perseverenţa cu intoleranţa. Făcu o pauză şi trase adânc aer în piept. Ne acuzaţi de izolaţionism. Dar nu există grup care să dorească mai puţin decât noi lucrul ăsta. Vrem ca mişcarea noastră să fie internaţională în adevăratul sens al cuvântului. Am fost respinşi cu brutalitate de psihiatri şi neurologi. De aceea trebuie să ne strângem rândurile şi să fim un grup omogen. Îmi doresc din tot sufletul ca dumneavoastră să reprezentaţi legătura între psihanaliza teoretică şi psihiatria academică.

— Cred că îmi atribuiţi o influenţă disproporţionat de mare, domnule profesor Freud. Dar, de dragul discuţiei, nu s-ar putea lua atitudine împotriva intoleranţei care se ascunde dincolo de vorbe?

— Aş dori să vă fac o propunere concretă. Vă rog să-mi spuneţi ce schimbări sunt necesare pentru ca asociaţia să devină acceptabilă din punctul dumneavoastră de vedere şi ce modificări ale atitudinii noastre faţă de oponenţii din străinătate consideraţi că ar fi oportune. Voi acorda personal cea mai mare atenţie sugestiilor şi ideilor dumneavoastră şi voi face în aşa fel încât să le puteţi pune în aplicare.

Bleuler zâmbi şi îl luă de braţ pe Sigmund.

— Psihanaliza ca ştiinţă îşi va dovedi valoarea cu sau fără ajutorul meu întrucât conţine multe adevăruri mari şi este condusă de persoane ca dumneavoastră şi ca Jung. Politica „uşilor închise" i-a speriat pe mulţi simpatizanţi şi i-a transformat pe câţiva dintre ei în oponenţi emoţionali.

Întoarse spre Sigmund o privire sincer îngrijorată.

— Indiferent cât de mari sunt realizările dumneavoastră ştiinţifice, pe mine mă impresionaţi din punct de vedere psihologic, ca artist. E firesc să vă opuneţi oricărei tentative de distrugere a produsului artei dumneavoastră. În domeniul ştiinţei aţi făcut mari descoperiri care vor dăinui de-a pururi. N-are nici o importanţă cât de mult va supravieţui din ceea ce are o legătură mai slabă cu acestea. Dar pot să fac o prezicere: veţi descoperi, în perspectivă, că eu voi fi mai aproape de credinţele dumneavoastră decât cel pe care l-aţi desemnat drept succesor – Carl Jung.

La început de an nou survine uneori o întâmplare care îi determină pe oameni să facă schimbarea la care se gândeau de mult. În această situaţie se află şi dr. Alfred Adler în primele zile ale anului 1911. Ceea ce fusese mai înainte o depărtare lentă de etiologia sexuală a lui Freud cedă locul unei atitudini de respingere făţişă, izvorâtă din convingerea că teoriile lui erau incompatibile cu acelea ale lui Freud. Sigmund şi grupul de miercuri deciseră să-i ofere lui Adler ocazia să-şi expună clar convingerile, ca să ştie toată lumea cum stau lucrurile. Îi alocară trei zile de miercuri consecutive de la mijlocul lui ianuarie pentru o expunere ce urma să dureze toată seara, fără a fi întreruptă de nici un fel de discuţii sau critici. De asemenea, se interzicea accesul vizitatorilor din afară. Adler fu încântat de această sugestie şi îi strânse mâna lui Sigmund cu mai multă căldură ca oricând de la disputa de la Nürnberg. Când începu să prezinte prima comunicare cu vocea lui frumoasă, captivă întreaga asistenţă. Principalul lui punct de pornire îl constituia definiţia dată de Sigmund libidoului ca energie asociată cu instinctele sexuale. După părerea lui, libidoul reprezenta o energie psihică pură, nu neapărat legată de instincte.

— Nu ştiu dacă trebuie să-i dăm crezare nevroticului atunci când pune pe seama libidoului propriile manifestări. Prematuritatea sa sexuală este forţată. Nevoia lui de a se masturba reprezintă un mijloc de protecţie împotriva demonului-femeie. fanteziile lui perverse, chiar şi perversiunile propriu-zise îi servesc drept barieră în calea dragostei adevărate. Aşadar, cum se încadrează sexualitatea în nevroze şi ce rol joacă aici? Este trezită de timpuriu şi stimulată în condiţiile existenţei unei inferiorităţi şi a unui protest masculin puternic.

Acestea erau cuvintele-cheie, „inferioritate" şi „protest masculin", în jurul cărora Adler îşi construia noua psihologie. În cea de-a doua prelegere dezvoltă tezele formulate iniţial.

— Reprimarea organică nu este, aşadar, nimic altceva decât o supapă, o ieşire pentru cazuri de urgenţă, care indică posibilitatea efectuării unor modificări în modurile de operare. Nu are nici o tangenţă cu teoria nevrozelor. Dorinţele reprimate şi componentele acestora, complexele reprimate, fanteziile, evenimentele şi dorinţele refulate sunt corelate cu reprimarea organică. Freud spune: „Omul nu poate uita nici o plăcere pe care a trăit-o". Deşi metoda preconizată de el a reprezentat un important pas înainte, în clipa de faţă pledează în favoarea caracterului imuabil al psihicului care, în realitate, este în continuă activitate, contemplând evenimentele viitoare.

Când Adler termină de vorbit, Sigmund şi prietenii lui, care îşi făcuseră însemnări tot timpul, închiseră carnetele şi părăsiră sala fără să se salute. Când Adler îşi făcu apariţia pentru cea de-a treia prelegere, era îmbujorat la faţă de plăcere. Urcă podiumul cu pas vioi şi cu ochi strălucitori. Voia să arate cât se poate de clar, o dată pentru totdeauna, că el contestă originea sexuală a energiei libidoului, că nu acceptă ideea sexualităţii infantile, nici existenţa subconştientului care înmagazinează dorinţele şi instinctele refulate şi nici un aşa-zis complex al lui Oedip.

— Ceea ce trebuie luat în calcul este factorul cultural, în contextul societăţii şi al instituţiilor sale. Dorinţele noastre, a căror îndeplinire a fost considerată scopul final, acţionează numai ca mijloace de direcţionare a satisfacţiilor dintr-un viitor îndepărtat. Aici, tensiunile accelerate sunt la fel de acute ca şi refulările. Această relaţie evidenţiază necesitatea unui sistem extensiv de mijloace de protecţie, dintre care o mică parte pot fi recunoscute în nevroze. Dorinţa-satisfacţie, implicit calitatea şi intensitatea dorinţei sunt variabile şi, din acest motiv, incomensurabile. În discuţia asupra sexualităţii şi a nevrozelor am ajuns la concluzia că tendinţele comportamentale aparent libidinoase ale nevropatului, ca şi ale individului normal, nu ne permit să tragem concluzii cu privire la intensitatea şi componentele dorinţei lui sexuale. Dacă apreciem protestul masculin din cadrul complexului lui Oedip, nu mai putem vorbi de un complex de fantezii sau de dorinţe. Vom constata că aşa-zisul complex al lui Oedip reprezintă doar o mică parte dintr-o dinamică nevrotică exagerată, un stadiu al protestului masculin, un stadiu care, în sine, nu prezintă nici o importanţă, deşi este interesant în raport cu contextul general.

Pe Sigmund Freud îl trecură fiori reci. Alfred Adler se aşeză, convins că ideile sale erau imposibil de combătut. Judecând după expresia de pe chipul său, se aştepta să fie felicitat şi aplaudat. Era ca şi cum, în urmă cu opt ani, Sigmund Freud i-ar fi dăruit lui Alfred Adler un briceag cu mai multe lame şi mânere de fildeş. Alfred Adler pierduse lamele, le înlocuise cu altele, apoi mânerele de fildeş, arcurile care ţineau lamele şi tot aşa mereu până când absolut toate componentele briceagului fuseseră înlocuite. Acum încerca să-i demonstreze lui Sigmund Freud cu câtă grijă îi păstrase darul, exclamând: „Vedeţi, am exact acelaşi briceag pe care mi l-aţi dat acum opt ani! Iar lamele sunt ascuţite şi tăioase ca briciul!" „Nu, îşi spuse Sigmund, posomorât, acesta nu este briceagul meu. E un cuţit cu totul nou şi diferit. Nu i l-am dăruit eu; el mi l-a dat mie, piesă cu piesă. Şi n-are decât să şi-l păstreze!"

Niciodată nu se mâniase la vreuna din aceste întruniri, indiferent cât de obtuze sau iresponsabile deveneau uneori afirmaţiile membrilor grupului. Dar hotărî că, acum, numai o furie sănătoasă putea curăţa grajdurile lui Augias reprezentate de psihologia superficială a lui Adler. Îşi arogă dreptul de a vorbi primul. Se ridică în picioare şi, după ce afirmă că lucrarea lui Adler păcătuia prin lipsă de claritate, continuă:

— Personal, nu pot fi de acord cu autorul care vorbeşte despre aceleaşi lucruri fără a le denumi însă cu termenii consacraţi şi fără să încerce să pună de acord noua terminologie cu cea veche. În felul acesta se creează impresia că refularea există în protestul masculin. Fie că cele două concepte coincid, fie că este vorba de acelaşi fenomen privit dintr-un alt punct de vedere. Chiar şi ideea noastră mai veche de bisexualitate este numită hermafroditism, ca şi când asta ar însemna altceva. A eliminat ideea de subconştient, susţine asexualitatea infantilă şi subapreciază importanţa detaliului semnificativ din nevroze. Această orientare este lamentabilă din punct de vedere metodologic şi condamnă la sterilitate întreaga lui muncă.

Adler strigă:

— Protestul masculin al individului indică faptul că nu s-a refăcut pe deplin în urma dubiilor infantile cu privire la sexul său. Se străduieşte să ajungă la o masculinitate ideală, identificată în mod invariabil cu libertatea, dragostea şi puterea. cucerirea femeilor şi a prietenilor, depăşirea sau înlăturarea celor care-i stau în cale.

Sigmund replică prompt:

— Întreaga doctrină are un caracter reacţionar şi retrograd. În general, înlocuieşte psihologia cu biologia şi nu face referire la psihologia subconştientului, ocupându-se doar de fenomenele de suprafaţă.

Adepţii lui Freud începură să-şi consulte notiţele, unul după altul. Luară cuvântul ca să combată afirmaţiile lui Adler potrivit cărora subconştientul nu exista, copiii mici erau asexuaţi, teoria refulărilor n-avea un caracter ştiinţific, impulsului sexual nu-i revenea o importanţă primară. Obiecţiile erau atât de pertinente, încât Wilhelm Stekel sări în picioare, strigând:

— Acesta este un atac organizat împotriva psihologiei dr. Adler! Sigmund negă. Adler se făcuse pământiu la faţă.

— Vă rog să mă credeţi pe cuvânt, dr. Adler, nu este nimic organizat. N-am discutat prelegerile dumneavoastră cu nici unul din colegi. Ne-am luat fiecare notiţe, în mod separat. De aceea vedeţi aceste pagini scrise în faţa fiecăruia dintre noi. Aşa procedăm în mod obişnuit, ca să vă putem cita corect în cazul în care intenţionăm să vă contrazicem tezele.

Adler replică răguşit:

— N-am afirmat eu lucrul acesta. N-aş fi putut niciodată să vă imput o asemenea lipsă de corectitudine. Dar mi-aţi înţeles greşit motivaţia. Consideraţi că am încercat să înlocuiesc psihanaliza freudiană cu psihanaliza adleriană. Nu aceasta a fost intenţia mea. Am încercat să realizez o sinteză, luând ce e mai bun din ambele ştiinţe. Se pare că am dat greş.

— Domnule doctor Adler, dumneavoastră sunteţi biolog, jumătate din gândirea dumneavoastră se bazează pe inferioritatea organică. Sunteţi şi sociolog, aşa că cealaltă jumătate a psihologiei dumneavoastră porneşte de la influenţa societăţii, a lumii în care creşte şi se dezvoltă copilul. Deşi în ambele domenii există elemente de adevăr, acestea nu oferă o ipoteză de lucru care să permită fundamentarea unei ştiinţe psihanalitice.

Adler se ridică în picioare, îşi strânse hârtiile şi spuse cu răceală:

— Cu permisiunea dumneavoastră, o să-mi menţin părerea. Mătură apoi încăperea cu privirea şi adăugă: Sper că veţi fi de acord cu mine că nu mai am ce căuta aici. Renunţ la funcţia de preşedinte al Societăţii de psihanaliză din Viena şi la postul de co-editor al Revistei de psihanaliză. Bună seara, domnilor.

Porni spre uşă. Grupul lui de prieteni şi colegi se ridică în picioare, pregătindu-se să plece o dată cu el. Sigmund se duse repede spre Adler şi îi ceru o scurtă întrevedere între patru ochi. Adler rămase neclintit, cu chipul lipsit de expresie. Ceilalţi oameni părăsiră încăperea, atât susţinătorii lui Adler, cât şi cei ai lui Freud. Sigmund vorbi cu nostalgie, în pofida supărării pe care i-o provocase Adler:

— Mă copleşeşte tristeţea. Este pentru prima oară după nouă ani de când ne întâlnim în grupul nostru că pierd un discipol.

Adler răspunse pe un ton categoric:

— Nu sunt şi nu am fost niciodată discipolul dumneavoastră.

— Rectific, un coleg. Nu e plăcut deloc să-ţi pierzi un coleg, dar, de fapt, dumneavoastră v-aţi depărtat de noi de mai mult timp.

Adler îşi scoase pince-nez-ul. Vorbi fără să-l privească pe Sigmund:

— Ruptura s-a produs din cauza dumneavoastră.

— Cum aşa, domnule doctor?

— Aţi comis aceeaşi crimă ştiinţifică de care i-aţi învinuit pe Charcot şi pe Bernheim: v-aţi îngheţat propria revoluţie!

Sigmund era profund şocat. Acuzaţia îl răni mai mult decât oricare alta făcută de duşmanii săi. Vorbi cu o voce răguşită, ca şi când i-ar fi revenit laringita:

— Dimpotrivă, domnule doctor, când am făcut greşeli am recunoscut şi mi-am continuat cercetările. Am încorporat cu mândrie în corpusul psihanalizei idei care reprezintă contribuţia dumneavoastră personală. Care este adevăratul motiv al retragerii dumneavoastră din Societatea de psihanaliză vieneză?

Chipul frumos şi sensibil al lui Adler se îmbujoră şi acesta îngăimă:

— De ce să lucrez mereu în umbra dumneavoastră?

Martin Freud îşi rupse piciorul la schi, la Schneeberg, şi Sigmund fu nevoit să-l interneze într-un sanatoriu. Psihanaliza înregistra, în continuare, suişuri şi coborâşuri, pe dealuri şi văi metaforice, rupându-şi câte un os pe ici, pe colo.

Un neurolog australian fu concediat pentru că practica psihanaliza freudiană, însă un psihiatru suedez, dr. Poul Bjerre, prezentă o comunicare în faţa Asociaţiei medicilor suedezi în legătură cu Metoda psihanalitică a lui Freud, apoi veni la Viena ca să-l asigure pe Freud că în Suedia treburile mergeau bine. Deşi la Berlin exista o societate de psihanaliză, Abraham se afla în dificultate. Nu reuşise să convingă nici un alt medic să practice psihanaliza în acel oraş. Numai Wilhelm Fliess intrase în legătură cu Abraham şi făcuse tentativa de a lega o prietenie cu el. La rândul său, Sandor Ferenczi se confrunta cu dificultăţile la Budapesta. Dacă la început ungurii nu acordaseră prea mare atenţie psihanalizei, dar nici n-o condamnaseră, acum se formase un puternic val de opoziţie în sânul lumii medicale. A. A. Brill întemeiase la New York Societatea de psihanaliză şi, la scurt timp după aceea, Ernest Jones, aflat în concediu, luă trenul de la Toronto până la Baltimore şi înfiinţă şi acolo o Asociaţie de psihanaliză. Sigmund primi vizita lui Sutherland din India, care traducea Interpretarea viselor. Doi olandezi sosiră în Berggasse, Jan van Emden, dornic să studieze sub îndrumarea lui Sigmund, şi August Stärcke, care îi dădu uimitoarea informaţie că practica psihanaliza în Olanda încă din 1905. Un doctor pe nume M. D. Eder prezentă pentru prima oară metoda psihanalizei în faţa secţiunii neurologice a Asociaţiei medicilor din Anglia. Ernest Jones hotărî să se întoarcă la Londra, ca să înfiinţeze nu numai un cabinet particular, ci şi o Societate de psihanaliză.

Vestea se răspândise şi prin Rusia. Un anume dr. L. Drosnes veni de la Odesa ca să-l anunţe că fusese întemeiată Societatea rusă de psihanaliză. Dr. M. E. Osipov şi un grup de colegi începuseră să-i traducă lucrările în rusă. Academia moscovită oferea un premiu pentru cel mai bun eseu asupra psihanalizei. Un medic din St. Petersburg anunţă deschiderea unui cabinet pentru pacienţii care doreau să facă psihoterapie.

Dr. G. Modena din Ancona traduse în italiană cele Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii. În schimb, în Franţa, receptivitatea era mult mai mică, poate şi pentru faptul că dr. Pierre Janet, care îi urmase lui Charcot şi trecea drept cel mai mare neurolog al Franţei, susţinuse că el inventase psihanaliza înaintea lui Freud, pentru că utilizase cuvântul „subconştient" – dar într-un context diferit. Ulterior, deşi revendicase prioritatea în acest domeniu, comunicase lumii medicale că îşi repudiază descoperirea! Cu toate acestea, un neurolog independent, pe nume R. Morichau-Beauchant îi scrise de la Poitiers, cerându-şi scuze pentru lipsa de interes manifestată de francezi faţă de lucrările lui şi îi promise că va lua măsuri pentru remedierea situaţiei.

La Sydney, în Australia, exista un grup de medici care efectuau studii concertate de psihologie freudiană, sub conducerea dr. Donald Fraser, un medic cu atribuţii oficiale în cadrul Bisericii Presbiteriene. Deşi Sigmund fusese invitat de dr. Andrew Davidson, secretar al secţiei de medicină psihologică, să participe la lucrările Congresului medical australasiatic, dr. Fraser se văzuse nevoit să demisioneze din funcţia oficială pe care o deţinea în cadrul Bisericii, fiindcă pleda pentru studierea cărţilor lui Freud. Aceeaşi soartă avea să-l aştepte şi pe reverendul Oskar Pfister din Zürich, căruia superiorii îi puseseră în vedere să aleagă între freudism şi sutană. Cel mai serios atac fu lansat împotriva prietenului lor dr. Morton Prince. Poliţia din Boston îl ameninţa cu darea în judecată pentru articolele sale „obscene" apărute în Journal of Abnormal Psychology. În Canada, Ernest Jones îşi publicase articolele în Asylum Bulletin, iar ulterior fusese suspendată revista pe motiv că pleda în favoarea psihanalizei. Sigmund avea impresia că mintea şi inima lui seamănă cu un câmp de bătălie unde câştiga mereu noi victorii, dar care, în acelaşi timp, era presărat cu cadavre.

În cercul lui Freud creştea o nouă generaţie: Alexander avea un fiu, Karl Abraham o fiică, lui Carl Jung i se născuse un fiu la Küsnacht. Unul dintre cei mai promiţători psihanalişti elveţieni, dr. J. Honegger, se sinucise şi nimeni nu ştia de ce. Mama Marthei, Emmeline Bernays, muri de cancer la vârsta de optzeci de ani.

Şi Sigmund avea probleme cu sănătatea. Într-o seară de iarnă se duse la plimbare şi se îmbolnăvi de gripă. Martha îl ţinuse câteva zile în pat, îi dăduse ceaiuri fierbinţi şi îl vindecase, dar rămase cu o durere de cap care îl apuca invariabil la sfârşitul fiecărei zile de muncă. Se temea să nu fie vorba de ceva foarte serios, până când descoperi o scurgere de gaz care otrăvea încet aerul din birou.

— Am avut noroc, îi spuse el Marthei. Bătrânul ceasornicar de la parter a fost aruncat afară din apartament de suflul exploziei provocate de o asemenea scurgere de gaz. Eu am pierdut numai o lună de scris. La un moment dat am crezut că energiile mele creatoare au secătuit.

În tinereţe, Sigmund îşi închipuise că avea să moară la patruzeci şi unu sau patruzeci şi doi de ani. Le scria adesea adepţilor lui că îmbătrâneşte şi că cineva trebuie să-i ia locul. Însă când dr. James Putnam făcu un comentariu favorabil pe marginea prelegerilor ţinute de el la Universitatea Clark şi afirmă în Journal of Abnormal Psychology că dr. Freud nu mai era tânăr, lui Sigmund nu-i mai făcu nici o plăcere să citească revista.

După ce împlinise patruzeci şi unu de ani, îşi spusese că va muri la cincizeci şi unu, suma ciclurilor de douăzeci şi opt şi douăzeci şi trei de ani despre care îi vorbise Fliess. Când trecu cu bine şi de această vârstă, hotărî că vârsta de şaizeci şi unu era mai rezonabilă, după care fu foarte amuzat să constate că de fiecare dată îşi acorda câte un deceniu întreg!

Sigmund şi grupul celor care îi rămăseseră fideli îşi strânseră rândurile. Printre aceştia erau patru persoane din afara profesiei medicale: Max Graf, Hugo Heller, Otto Rank şi Hans Sachs, dar nici unul din ei nu începuse să practice psihanaliza şi nici nu tratau pacienţi. Cuprinzându-i încă o dată cu privirea, Sigmund se bucură să constate cât erau de tineri. Chiar dacă prin comparaţie cu ei se simţea bătrân la vârsta de cincizeci şi cinci de ani, tinereţea lor îi dădea totuşi sentimentul liniştitor că munca lui avea să fie continuată.