Irving Stone

Hugo Heller publicase deja două numere din Imago, în care apăruseră primele două părţi din studiul lui Sigmund Totem şi tabu. Revista se vânduse şi se citise cu interes într-un cerc restrâns. Într-una din zile însă, Hugo intră ca o furtună în biroul doctorului Freud.

— Hugo, arăţi de parcă ţi-ar fi căzut cerul în cap!

— Mi-a căzut! Sub forma a doisprezece dintre clienţii mei cei mai fideli. M-au avertizat că, dacă nu scot numerele din Imago din vitrină şi chiar din librărie, n-or să mai cumpere nimic de la mine. Este un şantaj! Dar ce să fac? Se numără printre cei mai buni clienţi ai mei.

Sigmund întrebă liniştit:

— Cum merg abonamentele şi vânzările în alte oraşe?

— Surprinzător de bine. Nu mă îngrijorează că voi pierde bani cu revista. Dar pur şi simplu nu-mi place să-mi dicteze altcineva cum să-mi fac treaba.

La Viena n-au mai fost expuse alte numere din Imago.

Următoarea scrisoare de la Carl Jung îi spori neliniştea lui Sigmund. În ultimii ani, Jung i se adresase în scrisori cu apelativul „Dragă prietene". Acum primi o scrisoare care începea cu „Dragă doctore". Aceasta dădea expresie divergenţelor ideologice, scotea în evidenţă elemente ale gândirii lui Sigmund cu care Jung nu mai putea fi de acord. Lui Sigmund îi era imposibil să creadă că izbucnirea de furie a lui Jung în legătură cu călătoria lui Sigmund la lacul Constanţa, precum şi brusca plecare la New York reprezentau simple coincidenţe. Erau elemente reprezentative pentru alte materiale din subconştientul lui Carl Jung care începeau să iasă la suprafaţă.

Sigmund se gândea la această chestiune de fiecare dată când avea un moment liber. Nutrea o afecţiune şi un respect deosebit pentru Carl Jung. Era încredinţat, de asemenea, că mişcarea psihanalitică se va învârti în jurul lui. Devotamentul lui Jung, vitalitatea, loialitatea şi entuziasmul lui, modul în care organiza toate amănuntele legate de congrese, felul în care conducea şedinţele, plăcerea vădită pe care i-o făceau toţi participanţii la lucrări, comunicările citite şi publicaţiile care urmau după aceea, toate acestea se aflau în miezul chestiunii.

Îi scrise lui Jung cu speranţa că, orice divergenţe ar avea în plan ideologic, acestea nu vor altera niciodată relaţia lor de prietenie.

Fiica lui mijlocie, Sophie, aflată în vacanţă la Hamburg, îi anunţă că s-a logodit. Bărbatul era un fotograf, pe nume Max Halberstadt.

— Abia a împlinit nouăsprezece ani! strigă Freud. Ce-i cu graba asta? Şi de ce ne scrie o scrisoare ca să ne anunţe? Nu putea să vină acasă şi să ne spună? Cine-o mai fi şi Max Halberstadt ăsta?

Martha ridică din umeri.

— Nu ştiu, dragul meu. Şt Mathilde ne-a anunţat de la Meran că se logodeşte, şi nu-l cunoşteam nici pe Robert Hollitscher. Totuşi, acum ţii foarte mult la el şi eşti la fel de bucuros ca şi mine că este însărcinată şi că vom deveni curând bunici.

Din nenorocire, Mathilde făcu o febră severă şi, aşa cum îi scrise Sigmund lui Ernest Jones, „sarcina trebuise întreruptă". Obstetricianul înclina să creadă că Mathilde nu va mai putea avea copii. Era o lovitură grea pentru toată familia.

Plecarea lui Alfred Adler şi a adepţilor lui trecuse aproape neobservată. În 1911, Adler publică trei articole în Zentralblatt asupra femeilor nevropate, iar acum lucra la o carte intitulată Constituţia nevrotică, care avea să fie publicată anul viitor la Wiesbaden. Adepţii lui profitară de această împrejurare pentru a lansa atacuri la persoană, acuzându-l pe Sigmund că construieşte o psihologie „captivă", în contrast cu psihologia „liberă" adleriană, că este un tiran care nu îngăduie nici un fel de opoziţie şi nu permite nimănui să se ridice suficient de sus ca să-l depăşească pe el.

Otto Rank, care scrisese sute de pagini de procese verbale la şedinţele din ultimii şase ani, veni şi îi arată câteva cifre interesante.

— Domnule profesor, Adler a prezentat acelaşi număr de comunicări ca şi dumneavoastră, în schimb a ocupat mai mult din timpul afectat discuţiilor. N-am găsit nicăieri nimic, nici o frază care să poată fi considerată drept critică la adresa lui Adler, cu excepţia ultimelor lui trei comunicări. Cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să pun în circulaţie aceste materiale.

Sigmund oftă.

— Nu, Otto. N-ar servi la nimic. Bârfele mor la fel de repede ca efemeridele, care nu trăiesc decât atât cât să ajungă la prima flacără de lumânare.

Furtuna îşi trimite semnalele cu mult timp înainte de a se dezlănţui. Dar oamenii care au altă dominantă pot să nu le audă sau să le ignore, amăgindu-se la gândul că „va trece".

Sigmund Freud numără avertismentele pe degete: acum doi ani, Carl Jung îi trimisese prima jumătate a unui manuscris de probă, intitulat Schimbări şi simboluri ale libidoului. Sigmund regăsise multe din propriile premise, însă îi scrise mai multe pagini lui Jung sugerându-i o altă abordare, menită să scoată în evidenţă ideile principale. Când îi vizitase pe Carl şi Emma Jung în aceeaşi vară, Jung voise să analizeze manuscrisul, însă Sigmund se eschivase. Emma observase scena şi îi spusese lui Sigmund mai târziu:

— Păreţi rezervat în legătură cu noua carte a lui Carl.

— Emma, i-am împărtăşit lui Carl toate obiecţiile mele. Nu are sens să-l sâcâi în permanenţă. Oricum, Carl trebuie să facă ceea ce crede de cuviinţă.

Emma îşi puse uşor palma pe mâna lui Sigmund, care se odihnea pe măsuţa de cafea.

— Aveţi o atitudine foarte înţelegătoare, domnule profesor. Sunteţi omul cel mai important din viaţa lui Carl şi nu aş dori să apară vreodată divergenţe între dumneavoastră şi el.

În luna mai a anului următor, Carl Jung îl informase că lucra în continuare la manuscris, dar încerca să extindă conceptul lui Sigmund asupra libidoului, pe care îl considera o simplă prelungire a tensiunii, în general, nu neapărat şi nu exclusiv legat de sexualitate.

Sigmund socotise că era mai înţelept să nu-i dea nici un răspuns. Însă în noiembrie primise o scrisoare de la Emma Jung, în care aceasta trăgea un semnal de alarmă.

„Mi-e teamă, dragă domnule profesor Freud, că n-o să fiţi de acord cu ceea ce susţine soţul meu în cea de-a doua parte a lucrării despre Simbolurile libidoului. V-am scris aceste rânduri ca să vă previn şi, în acelaşi timp, să vă reamintesc mica noastră discuţie de la Küsnacht. Carl Jung trebuie să-şi urmeze propria cale, dar sper că asta nu o să însemne pierderea prieteniei dumneavoastră."

Sigmund îi arătă Marthei scrisoarea Emmei.

— A fost drăguţ din partea Emmei că mi-a scris, dar cu cunosc deja direcţia generală spre care se îndreaptă Carl. În curând va susţine că situaţiile oedipale şi dorinţele incestuoase nu sunt o parte activă a subconştientului fiecăruia, ci simboluri reprezentând idealuri mai înalte.

— Mai înalte" înseamnă religioase?

— Nu în accepţia obişnuită a cuvântului. Ideile mistice ale lui Carl îşi au sorgintea în altă parte.

Martha îi studie cu atenţie chipul. Între sprâncenele lui se adunaseră nişte cute care exprimau perplexitate.

— Sigi, poţi să accepţi aceste divergenţe?

— Da, însă cu mare greutate. Ani de zile m-a apărat în public, periclitându-şi propria poziţie. Nimeni altcineva nu mi-a câştigat în mai mare măsură recunoştinţa şi afecţiunea.

Furtuna îşi urmă cursul previzibil. Carl Jung era un bun organizator când vântul sufla în pânzele lui, dar acum începu să-şi neglijeze îndatoririle de preşedinte al societăţii. Prefera să-şi consacre timpul cercetării şi scrisului.

— Nu pot să-l învinuiesc pentru asta, îi mărturisi Sigmund Marthei în timp ce se plimbau într-o seară plăcută de vară. E unul din motivele pentru care eu însumi n-am vrut să fiu preşedinte. Însă Carl Jung are energia, priceperea şi talentul de a lucra cu oamenii.

— Crezi că onoarea de a fi preşedinte nu-l mai încântă chiar aşa de mult?

— Poate. Însă îl mai frământă şi altă problemă: doreşte să rămână alături de mine şi, în acelaşi timp, să se îndepărteze cât mai mult. Şi lucrul acesta este de înţeles: asupra lui se fac presiuni uriaşe, de la toate nivelurile, ca să renunţe la teoria mea. În ultimele prelegeri a evitat chiar să-mi rostească numele.

Franz Riklin se molipsi de la Carl Jung şi începu să-şi neglijeze îndatoririle de secretar al societăţii. Corespondenţa zăcea nerezolvată, cotizaţiile nu se strângeau, facturile de la tipografii rămâneau neachitate. Sigmund era hotărât să-l înlocuiască la următorul congres, convocat pentru anul viitor, la München. Dar cu cine? Pe de altă parte, Carl Jung va fi de acord ca ruda lui să fie înlăturată din funcţie?

Veştile de la New York, unde Jung îşi ţinuse seria de prelegeri, erau şi mai puţin îmbucurătoare. Dr. James Putnam venise de la Boston ca să-l vadă pe Jung şi să asculte câteva din comunicările acestuia. Îi trimise un raport la Viena prin intermediul prietenului său, Ernest Jones: Jung afirmase în faţa publicului de la Universitatea Fordham că, deşi mai credea în valoarea tehnicii psihanalitice, nu mai putea tolera fixaţiile infantile din etiologia nevrozelor. Psihiatrul trebuie să ţină seama de condiţiile ambientale care preced declanşarea nevrozei.

— Influenţa lui Alfred Adler! exclamă Sigmund faţă de Otto Rank, care îl privea cu ochi mari. În curând o să aflăm că Jung s-a declarat psiholog social!

Când se întoarse din America, Jung îi scrise lui Sigmund: „Am reuşit să-i fac pe americani să accepte psihanaliza aplicând o stratagemă simplă – evitarea implicaţiilor sexuale".

Sigmund îi răspunse sarcastic: „Nu ne mai rămâne decât să facem abstracţie de natura sexuală a omului pentru ca psihanaliza să fie acceptată fără rezerve".

Ernest Jones, peripateticianul care se plimba prin lume mai mult decât Sigmund Freud şi toţi prietenii lui la un loc, sosi la Viena într-una din frecventele vizite pe care le făcea familiei Freud. Sigmund tocmai primise revista de neurologie în care Carl Jung dezavua validitatea teoriei inspirate de invidierea penisului şi îşi exprima neîncrederea în existenţa oricărei forme de sexualitate infantilă. Când citi articolul, Jones strigă uluit:

— Cum e posibil aşa ceva? Nu cu mult timp în urmă a publicat un studiu analitic asupra propriului copil, descriind cât se poate de clar stadiile de dezvoltare a vieţii sexuale a fetiţei.

Sigmund zâmbi îngăduitor.

— Nu numai pacienţii noştri au fluctuaţii în gândire şi sentimente. Ca psihanalişti, cunoştinţele noastre ar trebui să ne facă imuni la regresiuni.

— Psihanaliştii sunt şi ei supuşi greşelii, ca toţi ceilalţi muritori.

— Da, Ernest, şi o să mai avem multe de văzut înainte să ne terminăm de jucat rolurile.

Divergenţele cu Jung avură pentru Sigmund profunde implicaţii emoţionale, intelectuale şi profesionale. Tinereţea este perioada când se leagă prieteniile, mai ales între colegi. Sigmund îi iubise pe Ignaz Schönberg, Ernst Fleischl şi Josef Paneth şi toţi muriseră de tineri. Se bucurase de prietenia lui Josef Breuer şi a lui Wilhelm Fliess în perioade prielnice, pe parcursul cărora ambii bărbaţi îl ajutaseră să transforme pământul într-o planetă locuibilă pentru el. Cu toată onestitatea, după ce scotoci în cele mai ascunse unghere ale sufletului său, nu reuşi să-şi dea seama cu ce greşise faţă de aceşti doi oameni minunaţi, pierzându-le prietenia. Alfred Adler nu fusese niciodată prieten apropiat cu el. Dar el era cel puţin pe jumătate vinovat pentru plecarea acestuia. Dacă ar fi fost suficient de înţelept să-l împingă pe Adler în inima grupului de la Zürich, atribuindu-i un rol cheie în formarea Societăţii internaţionale de psihanaliză, poate că aceasta ar fi întârziat deznodământul. Dar în ultimă instanţă, Alfred Adler tot ar fi pornit pe un drum propriu, pentru a fi independent, pentru a-şi forma un grup al lui, în care el să fie liderul.

Însă ruptura de Carl Jung, care era cu nouăsprezece ani mai tânăr ca el, avea cu totul alte semnificaţii. Sigmund îl iubise pe Jung cu toată căldura inimii lui, aşa cum îi iubise şi pe Breuer şi pe Fliess. Nu există nici o modalitate de a compara minţile oamenilor când îşi desfăşoară activitatea în domenii strict delimitate. Sigmund avusese norocul să lucreze cu câteva dintre cele mai creatoare spirite ale epocii sale: Brentano la filosofie, Brücke la fiziologie, Meynert la psihiatrie, Nothnagel la medicină internă, Billroth la chirurgie, Charcot la neurologie, Bernheim în materie de hipnoză. Se bucurase de prietenia unor oameni talentaţi ca Breuer, Exner, Fleischl, Wilhelm Fliess care îl ascultase şi îl încurajase în anii de singurătate. Carl Jung era la fel de strălucit ca cei mai buni dintre ei.

Sigmund era monogam din fire. Se căsătorise cu Martha pentru tot restul vieţii şi îl adoptase definitiv pe Carl Jung ca succesor al lui. I se părea de neconceput ca o relaţie de şase ani care fusese atât de frumoasă şi folositoare ambelor părţi să fie distrusă în focul unei dispute, mai ales că îşi recunoscuseră de la bun început diferenţele de opinii şi le acceptaseră. Oare le acceptaseră? I se sfâşia inima la gândul că s-ar putea să-l piardă pe Carl Jung. Totuşi, trebuia să recunoască faptul că în relaţia dintre ei se produsese o fisură.

Văzându-l nefericit, Oskar Pfister, Ludwig Binswanger, Ferenczi, Abraham, Jones făcură intervenţii pe lângă Carl Jung ca să-i vindece rana. Sigmund Freud nu-i descurajă, dimpotrivă, îi asigură pe toţi că, o dată cu restabilirea sentimentelor lor personale, va fi înlăturată primejdia unei rupturi.

La începutul verii, Sigmund plecase împreună cu Martha la Karlsbad, la băi, încercând să se vindece de ceea ce numea el „colita americană". Minna exclamă:

— Sigi, ai greşit naţionalitatea. Nu ai colită americană, ci elveţiană. Fă-l pe Carl Jung să nu mai jupoaie coaja de pe copacul convingerilor tale şi colonul o să se comporte admirabil.

Ernest Jones lucra împreună cu Sandor Ferenczi la Budapesta când primi o scrisoare de la Sigmund Freud în care acesta îi spunea că psihanaliza nu este numai problema lui, ci şi a lui Jones şi a multor altora. Jones îi arătă scrisoarea lui Ferenczi, care comentă:

— Dacă vom continua să avem dezertori ca Adler şi Stekel şi acum, poate, şi Carl Jung, e de presupus că vom suferi tot mai multe sciziuni pe măsură ce societatea va lua amploare. Cred că cea mai bună soluţie ar fi să organizăm un mic grup de doctori care au fost psihanalizaţi de profesorul Freud, câte unul în fiecare ţară. Ei vor respinge erorile atribuite psihanalizei freudiene.

— Asta nu este posibil, Ferenczi, întrucât, practic, numai tu şi cu Max Eitingon aţi fost psihanalizaţi de profesorul Freud. Am însă o altă propunere. Ce-ar fi să formăm un mic grup secret de psihanalişti de încredere, un fel de „vechea gardă"? Acesta va reprezenta un sprijin moral pentru profesorul Freud în cazul altor disensiuni. Şi, aşa cum sugerezi şi tu, am putea să-i fim de folos, răspunzând criticilor.

— Excelent! Ce-ar fi să-i scrii profesorului?

Ernest Jones îi scrise lui Sigmund chiar în aceeaşi seară, expunându-i acest plan provizoriu. Dr. Freud a citit scrisoarea în timp ce lua micul dejun la Goldener Schlüssel împreună cu Martha, Minna, Sophie şi Anna. După ce termină de citit, Sigmund zâmbi fericit.

— Împărtăşeşte-ne şi nouă vestea cea bună, Sigi, îl îndemnă Martha. Ai fost cam posomorât în ultimele zile.

Sigmund le dădu scrisoarea. Toţi fură încântaţi de idee. Şi se dovedi că Minna avusese perfectă dreptate, căci diareea lui încetă brusc. În după-amiaza aceea, şezând în camera lui, la lumina soarelui, Sigmund îi răspunse lui Jones: „Ceea ce mi-a reţinut din primul moment atenţia este ideea dumitale de a crea un consiliu secret alcătuit din oamenii noştri cei mai de încredere, care să aibă grijă de dezvoltarea în continuare a psihanalizei şi să apere cauza noastră împotriva unor personalităţi şi accidente atunci când eu nu voi mai fi. Cred că această idee are şi o componentă naivă şi romantică, dar poate că va fi totuşi acceptată în aşa fel încât să facă faţă necesităţilor reale. Îndrăznesc să spun că viaţa şi moartea mi s-ar părea mai uşoare dacă aş şti că există o asemenea asociaţie menită să păzească rodul muncii mele."

Când se întoarse la Viena, Sigmund nu-i pomeni lui Otto Rank de constituirea noului grup, deşi Rank petrecea câteva ore pe zi cu el. Societatea de psihanaliză din Viena intenţiona să-i cumpere lui Rank o maşină de scris, astfel ca acesta să poată răspunde corespondenţei de rutină care nu era adresată direct profesorului Freud. Sigmund considera că nu trebuie să roage pe nimeni să intre în acest grup special. În felul acesta nu avea să ştie dacă cineva l-ar fi refuzat.

Trecură câteva luni de la schimbul iniţial de scrisori până când Ernest Jones îl abordă pe Otto Rank. Acesta fu entuziasmat. După ce îşi luase diploma universitară, iar Sigmund îi făcuse cadou de absolvire o excursie în Grecia, îndeplinindu-i astfel visul de o viaţă, trebuia să se gândească la o modalitate de a-şi câştiga existenţa. Cu doi ani în urmă, Sigmund afirmase că Otto Rank urma să fie primul psihanalist nemedic. Nu-şi schimbase părerea, însă îşi dădea seama că Otto Rank avea nevoie de mai multă pregătire în domeniul psihanalizei şi, din acest motiv, nu îndrăznea să-i trimită pacienţi. La rândul său, nici Hans Sachs nu primea pacienţi, continuând să practice avocatura. Societatea de psihanaliză din Viena îi plătea lui Rank un salariu simbolic ca secretar, pe care îl merita cu prisosinţă, iar Sigmund completa din propriul buzunar ceea ce mai era nevoie pentru acoperirea cheltuielilor modeste ale lui Otto.

Ernest Jones, căruia îi plăcea să frecventeze cele mai bune restaurante şi hoteluri şi să comande vinurile cele mai alese, se împrietenise cu Hans Sachs, „gentlemanul universal" al Vienei. După ce îi împărtăşi planul lui Otto Rank, Jones se duse la Hans Sachs şi i-l prezentă şi lui. Sachs intră imediat în comitet. Singurul care mai trebuia abordat, după părerea lui Jones şi Ferenczi, era Karl Abraham. Timp de câteva luni, nu se duse nimeni la Berlin, iar chestiunea nu putea fi expusă într-o scrisoare. După şase luni de la discuţia de principiu dintre Jones şi Ferenczi, Karl Abraham veni la Viena pentru o întâlnire săptămânală de lucru cu Sigmund. Sarcina de a-l aborda îi reveni lui Otto Rank. Acesta lăsă să treacă primele trei zile, în care Abraham discută cu Sigmund cazurile cele mai urgente, cerându-i părerea şi ajutorul. Abia după aceea Rank îl luă la o plimbare şi îi spuse despre ce era vorba. Încântat, Abraham îşi dădu pe loc consimţământul.

Wilhelm Stekel luase şi Zentralblatt cu el atunci când plecase, întrucât el fusese acela care găsise un editor după ce Hugo Heller îi respinsese serviciile de redactor. Sigmund demisionase din colegiul de redacţie, la fel ca şi ceilalţi discipoli fideli teoriilor sale, însă acum se punea problema înfiinţării unei alte reviste în locul acesteia. Sigmund considera imperios necesară transformarea ei într-o publicaţie oficială a Societăţii internaţionale de psihanaliză. Heller fu de acord s-o editeze. Se convocă o şedinţă la München, în noiembrie 1912, la care participară Sigmund Freud, Carl Jung, Ernest Jones, Sandor Ferenczi, Karl Abraham, Franz Riklin şi Alphonse Maeder de la Zürich. Carl Jung continua să fie redactor responsabil al Anuarului. Sigmund speră că, atunci când se vor revedea la München, vor ajunge la o reconciliere.

Sigmund luă trenul de noapte spre München. După ce se instală în camera sa de la Park Hotel, făcu o baie şi îşi schimbă hainele, apoi coborî să ia micul dejun cu Ernest Jones. În ochii lui licărea o lumină jucăuşă.

— Domnule profesor, Carl Jung a mai adus o contribuţie la Psihopatologia vieţii cotidiene. În loc să trimită invitaţia pentru această conferinţă la adresa mea obişnuită din Anglia, i-a expediat-o tatălui meu, în Wales. În plus, a fixat data conferinţei pe douăzeci şi cinci noiembrie, în loc de douăzeci şi patru, aşa că aş fi ajuns aici exact la timp ca să vă spun la revedere. Întâmplător, dintr-o scrisoare a unuia din colegii noştri din Viena, am aflat că şedinţa are loc astăzi, aşa că am venit în graba mare de la Florenţa. Fără îndoială, a fost vorba de o manifestare involuntară a subconştientului.

Sigmund râse, apoi spuse sec:

— Un gentleman n-ar trebui să aibă asemenea subconştient.

Întâlnirea începu la ora nouă într-un colţ al foaierului pustiu de la Park Hotel. Toţi erau foarte bine dispuşi. Carl Jung îi salută pe Sigmund, apoi pe Jones, Abraham şi Ferenczi, cu naturaleţea sa dintotdeauna. Dr. Johan van Ophuijsen, un psihanalist olandez, îl înlocuise pe Alphonse Maeder. Când Sigmund vru să înfăţişeze dificultăţile pe care le întâmpinase cu Wilhelm Stekel în legătură cu Zentralblatt, Jung spuse amabil:

— Dragă domnule profesor, ştim cu toţii prin ce aţi trecut. Acceptăm hotărârea dumneavoastră în această chestiune şi, în ce mă priveşte, sunt de acord cu înfiinţarea unei reviste proprii. Îmi place foarte mult şi titlul, Internationale Zeitschrift für Psychoanalyse.

— Mulţumesc, este foarte drăguţ din partea dumitale, dar simt nevoia să-i informez şi pe ceilalţi în privinţa greutăţilor prin care am trecut.

Întâlnirea se încheie cu un consens pe toată linia. Cei trei elveţieni considerau că noul Zeitschrift trebuie să fie publicat la Viena. Se schiţă rapid conţinutul şi se luă decizia să fie o publicaţie trimestrială, avându-i ca redactori responsabili pe Ferenczi şi pe Hans Sachs. La ora unsprezece, discuţiile oficiale se încheiaseră.

Sigmund se ridică, se îndreptă spre Carl Jung şi îi spuse zâmbind:

— Ce-ar fi să facem o plimbare? Am putea merge pe Maximilanstrasse până la Isar, ca să vedem sculpturile acelea exterioare admirabile.

Porniră în pas vioi. Mersul pe jos era singura activitate în care Sigmund îl putea depăşi pe tânărul de lângă el. Jung spuse imediat:

— Vă datorez scuze, domnule profesor. Acum am înţeles ce s-a întâmplat la Whitsun. Am lipsit tot week-end-ul, dar am pierdut din vedere lucrul ăsta când am auzit că sunteţi în vizită la Binswanger, la Kreuzlingen. Am presupus că scrisoarea a ajuns pe biroul meu luni de dimineaţă, înainte de întoarcerea mea şi, din acest motiv, am dedus că aţi expediat-o prea târziu. Am fost atât de furios, încât nici n-am mai întrebat-o pe Emma când a sosit scrisoarea şi nici nu m-am mai ostenit să verific data poştei din Viena.

— Am presupus şi eu că s-a întâmplat ceva în genul acesta.

— După cum vedeţi, domnule profesor, tot mai sufăr de nevrozele mele. Uneori mi se pare şi mie că n-am nici o scuză, dar vă rog, totuşi, să mă iertaţi. Nevrozele acestea vin de undeva, din copilăria mea, din sentimentul că sunt singur, diferit în multe privinţe.

— Dragul meu prieten, mă obligi să te dădăcesc ca pe copilul meu. Nu trebuie să-ţi pierzi încrederea în mine. Poate că undeva, într-un ungher îndepărtat, ai în minte alt gând care ar vrea să iasă la suprafaţă.

— Nu, domnule profesor, nu este adevărat. Am fluctuaţii şi uneori mi se pare că nu aveţi dreptate. De exemplu, în problema incestului. De regulă, incestul este o chestiune profund religioasă, care joacă un rol decisiv în aproape toate cosmogoniile şi în numeroase mituri. Presupun că dumneavoastră insistaţi asupra interpretării lui literare şi nu sesizaţi semnificaţia spirituală a incestului ca simbol. Dar, aşa cum mi-aţi scris încă de la începutul corespondenţei noastre şi cum mi-aţi repetat de nenumărate ori când ne-am întâlnit, despărţirea drumurilor principale ale ideilor noastre nu trebuie să afecteze în nici un fel prietenia dintre noi.

— Mă bucur că spui asta. Merita să vin la München, chiar şi fără să fi înfiinţat noul Zeitschrift, numai ca să mă asigur că prietenia noastră a rămas nealterată.

Se întoarseră exact la timp ca să ia dejunul împreună cu colegii lor, în restaurantul hotelului. Sigmund era foarte bine dispus. Simţea că necazurile lui luaseră sfârşit. Jung promisese că-şi va îndeplini însărcinările de preşedinte al Societăţii internaţionale de psihanaliză şi era optimist în legătură cu conţinutul şi evoluţia Anuarului. Şi Riklin îi dădu asigurări că îşi va relua îndatoririle de secretar imediat ce se va întoarce la Zürich.

Dar când termină felul al doilea, Sigmund simţi un fel de nelinişte vagă. La desert, o întrebare îi veni în minte şi, deşi îşi spunea că n-are rost s-o pună, din moment ce neînţelegerile dintre ei doi luaseră sfârşit, i se adresă lui Jung pe un ton calm: