Irving Stone

Se auziră hohote de râs în jurul mesei. Cine a mai auzit ca un elveţian să sufere de nevroză? Însă Sigmund ştia că Burghölzli era plin de nevroze. Şi cei de la Zürich se ocupau de aceleaşi cazuri clasice.

Neliniştitor era însă faptul că neurologii se întâlniseră la Hamburg şi discutaseră un raport asupra lucrărilor prezentate de psihanalişti la Nürnberg, după care adoptaseră rezoluţia „de a boicota sanatoriile în care se foloseşte metoda de tratament freudiană". Pentru Max Kahane puteau să înceapă vremuri grele, căci majoritatea pacienţilor lui proveneau din Germania. Max practica foarte puţin psihanaliza în propriul sanatoriu, însă îl asigura pe Sigmund că pleca de la fiecare întâlnire de miercuri seara cu noi proiecte terapeutice.

În statutul Societăţii de psihanaliză din Viena se specifica: „societatea îşi propune să cultive şi să răspândească ştiinţa psihanalitică întemeiată la Viena de prof. Sigmund Freud". Dar câteva săptămâni mai târziu Alfred Adler prezentă o lucrare care dovedea o ruptură aproape totală cu teoria sexuală a lui Freud. Sexualitatea trebuia considerată numai în sens simbolic. În esenţă, Adler susţinea că: „În cadrul civilizaţiei noastre, femeile au tendinţa de a deveni nevropate nu pentru că tânjesc după penis, ci pentru că îi invidiază pe bărbaţi pentru ascendentul lor pe plan cultural şi social. Pentru femei, aşadar, penisul simbolizează poziţia dominantă a bărbatului în societate. De aceea îşi detestă condiţia de femei şi suferă de simptome nevrotice, cum ar fi ciclul menstrual dureros, coit dureros sau chiar homosexualitate, toate acestea reprezentând forme de protest împotriva bărbaţilor. La rândul lor, bărbaţii care vor să pară excesiv de masculini nu reacţionează la o anxietate provocată de teama de castrare, ci îşi compensează complexele de inferioritate".

Sigmund i se plânse Marthei că întâlnirile de miercuri seara deveniseră migrena lui săptămânală. Dar Adler venea adesea şi cu sintagme inspirate. Una din acestea era „confluenţa drumurilor" care clarifica anumite elemente ale libidoului, despre care Adler considera că nu deriva dintr-o singură sursă sau stimul, ci din mai multe. Sigmund recunoscu imediat adevărul pe care-l conţineau afirmaţiile lui Adler şi prelua această idee în lucrările sale. Un alt concept „adlerian" era acela al „complexului de inferioritate", care pornea din conceptul lui original despre inferioritatea organică, aflată la baza formării caracterului. Inferioritatea organică era definită ca un defect somatic constând din slăbiciunea unui organ, membru sau a unei părţi a corpului; aceasta impune fie remedierea situaţiei, fie adaptarea la noile condiţii, deoarece, în caz contrar, apar tulburări emoţionale. Sigmund nu putea accepta ideea lui Adler, deşi ştia că anumite stări de anxietate decurg dintr-un complex de inferioritate în faţa unei situaţii date. Le explică colegilor săi:

— Nu sunt întotdeauna capabil să accept o idee nouă de la bun început. Trebuie să mă gândesc la ea mai multe zile, uneori săptămâni în şir înainte s-o pot integra în gândirea mea.

De astă dată o asimilă. Nu peste mult timp, conceptul complex de inferioritate începu să fie frecvent folosit în psihanaliză.

Adler era un gânditor mult prea creativ şi un autor de prea multe materiale originale ca să se mulţumească să joace un rol subsidiar pe lângă Carl Jung de la Zürich. Încă din copilărie fusese animat de un soi de revoltă împotriva fratelui lui mai mare care era bolnăvicios şi favorizat de mama lor. Pentru el, un rol secundar însemna un adevărat blestem. Acesta fusese şi principalul motiv pentru care se luptase în ultimii doi ani să se distanţeze de analiza freudiană, de complexul lui Oedip şi de etiologia sexuală a nevrozelor, pe care le-a înlocuit cu inferioritatea organică şi protestul masculin. Sigmund ştia că în cazul lui nu este vorba de lipsă de onestitate. Alfred Adler era un om integru. Nu i se putea reproşa nimic în privinţa relaţiilor sale cu pacienţii, cu familia şi cu cercul larg de prieteni. Însă în fiecare miercuri seară, indiferent dacă citea o comunicare personală sau făcea un comentariu pe marginea lucrării altcuiva, îl irita la culme pe Sigmund, căci invariabil tăia câte o feliuţă subţire din trunchiul psihanalizei freudiene.

Sigmund se cufundă în muncă. În februarie, înainte să plece la Congresul de la Nürnberg, acceptase un pacient nou, un tânăr rus înstărit care fusese îngrijit de Kraepelin la München, precum şi de cei mai buni psihiatri din Berlin, dar toţi îl abandonaseră, susţinând că este un maniac depresiv incurabil. Serghei Petrov suferea de crize acute de melancolie, precum şi de incapacitatea de a avea grijă de el, care mergea atât de departe încât nu era în stare nici măcar să se hrănească sau să se îmbrace singur. Suferea de o constipaţie extrem de severă, astfel că trebuia să i se facă clisme puternice de două ori pe săptămână.

Venise zilnic la Sigmund şi părea foarte doritor, chiar nerăbdător să se întindă pe canapea pentru a fi psihanalizat. Dar în ora de discuţii nu divulga nimic din copilăria îndepărtată, nici pe bază de asocieri libere de idei, nici prin materiale controlate. După câteva săptămâni, Sigmund se simţi complet descurajat, dar nu mai putea da înapoi. Îşi consacrase prea mult timp educării lui Serghei în domeniul procesului de psihanaliză şi al conţinutului subconştientului. Nu se îndoia de faptul că boala tânărului era rezultatul unei nevroze infantile, că nu avea nici o legătură cu gonoreea contractată la optsprezece ani, despre care pacientul credea că marcase începutul necazurilor sale.

Sigmund se hotărî să fixeze un termen-limită pentru încheierea tratamentului, dacă între timp nu va reuşi să-l vindece pe Serghei. Acesta nu-l luă în serios, însă peste câteva săptămâni, când se apropiau de şedinţa finală, se convinse că doctorul era hotărât să treacă la fapte. Întrucât pe parcursul celor câteva luni petrecute în compania profesorului Freud ajunsese la concluzia că acesta este un om onest şi capabil, teama că va fi îndepărtat, combinată cu afecţiunea pentru medic, îl ajutară să-şi deschidă sufletul.

Serghei se născuse într-o familie de mari moşieri din Rusia; părinţii lui erau tineri şi se iubeau foarte mult. Din mai multe motive, ceea ce ar fi trebuii să fie o copilărie fericită deveni curând un calvar. Mama lui se îmbolnăvi de o boală de stomac şi nu mai avu timp pentru băieţel. Tatăl lui, care la început îl iubise foarte mult, după câţiva ani începuse s-o favorizeze pe sora lui mai mare, apoi fu internat într-un sanatoriu din cauza deselor sale stări de melancolie. Sora lui Serghei, care era cu doi ani mai mare decât el, se amuza chinuindu-l pe băiat cu o ilustraţie reprezentând un lup care mergea în două picioare. Ori de câte ori vedea poza, Serghei începea să plângă, îngrozit la gândul că lupul o să se năpustească asupra lui şi o să-l mănânce.

În primii ani de viaţă fusese un copil liniştit, maleabil, care nu le crease probleme părinţilor. Într-o vară, când băiatul avea patru ani şi jumătate, părinţii se întorseseră din vacanţă şi îşi găsiseră copilul total schimbat. Băiatul fusese crescut de o bătrână de la ţară, care se purtase bine cu el, dar pe perioada absenţei lor, părinţii angajaseră o guvernantă englezoaică. Aceasta se certase rău cu copiii şi cu doica. În următorii opt ani, Serghei fusese răutăcios, capricios, insuportabil pentru cei din preajma sa.

Serghei făcu o asociere liberă cu un incident care survenise pe vremea când avea un an şi jumătate şi suferea de malarie. Pătuţul lui fusese mutat în camera părinţilor. Se trezise târziu, într-o după-amiază de toamnă, şi îşi văzuse părinţii făcând dragoste în poziţia a tergo, pe la spate. Actul se repetase de trei ori. Din cauza acestei poziţii speciale, copilul văzuse şi organul tatălui său în erecţie, şi organele genitale ale mamei sale.

Aceasta era ceea ce Sigmund etichetă drept „scena primară". Ea nu avusese nici o importanţă pentru Serghei şi nici nu-i afectase echilibrul nervos până la vârsta de patru ani, când un vis îi readuse în minte întâmplarea, în termeni simbolici. Visase că stătea întins în pat, cu picioarele spre fereastră, iar în faţa acesteia se afla un şir de castani.

— Ştiu că era iarnă când am avut visul acesta. Dintr-o dată, fereastra s-a deschis de la sine şi m-am speriat îngrozitor la vederea unor lupi mari, albi, care şedeau în castanul de lângă fereastră. Lupii arătau mai degrabă ca nişte vulpi sau câini ciobăneşti, căci aveau cozi mari şi stufoase ca vulpile şi urechile ciulite ca nişte câini care ascultă ceva. Cuprins de groază la gândul că lupii mă vor mânca, am început să strig şi m-am trezit.

Serghei făcu şi un desen al copacului şi al lupilor albi.

Cu acest prilej apăru un detaliu interesant: lupul cel bătrân avea coada retezată. După ce parcurseră împreună un drum sinuos şi stabiliră că poza cu care îl teroriza sora lui provenea din povestea cu Scufiţa Roşie, ajunseră în cele din urmă la întrebarea de ce erau lupii albi. Serghei îi spuse doctorului că fusese izbit de două elemente ale visului: de faptul că lupii şedeau complet nemişcaţi şi de încordarea cu care îl priveau cu toţii. Avea, de asemenea, senzaţia că scena este reală, ceea ce însemna că visul nu reprezenta o simplă fantezie, ci era legat de un incident care avusese loc cu adevărat.

Înainte ca Serghei să împlinească cinci ani, sora lui îl iniţiase în unele practici sexuale copilăreşti. Când se duceau împreună la toaletă, la îndemnul ei, îşi arătau unul altuia fundurile. Ori de câte ori rămâneau singuri, îi lua penisul în mâini şi se juca cu el, explicându-i că şi doica lor făcea acelaşi lucru cu grădinarul. Ca să se răzbune pe iubita lui doică, Serghei începu să se joace cu penisul în prezenţa acesteia. Doica exclamase:

— Asta nu e frumos. Băieţii care fac aşa îşi pierd cocoşelul şi în locul lui rămâne o rană.

Subconştientul lui Serghei, care acum era complet format, dobândi astfel o motivaţie a furiei împotriva lui însuşi şi a lumii înconjurătoare. Lunile care urmaseră accentuaseră resentimentele lui Serghei din cauza pasivităţii în relaţia cu sora sa, căreia îi permisese să joace rolul masculin, agresiv. Când ajunse la vârsta de cinci ani, moment în care psihicul ar fi trebuit să i se concentreze în mod normal asupra zonei genitale, suferi o regresiune spre stadiul anal, din care derivaseră actele lui de sadism: smulgea aripile muştelor, strivea gândaci cu talpa, îşi închipuia că bate copii. Îşi imagina, de asemenea, băieţi loviţi peste penis, de regulă moştenitori ai tronului, evident, proiecţii ale propriei persoane. Dorea să fie bătut şi, în cele din urmă, îl silea pe tatăl său, pe-atunci bolnav, să-l lovească pentru a-l disciplina.

În timpul celui de-al doilea an de tratament, Sigmund aşeză fiecare cărămidă la locul ei în construcţia nevrozei lui Serghei, apoi reveni la lupul cel bătrân cu coada retezată. Acesta îi reaminti lui Serghei coitul a tergo la care fusese martor. Tatăl lui fusese întotdeauna un model pentru el. Din cauza scenei pe care o surprinsese, preferinţele sale sexuale se îndreptaseră spre tată nu spre mamă. Aceasta îl condamna din nou la pasivitate în viaţa sexuală, provocându-i o nouă traumă psihică generată de teama că organele lui genitale masculine vor dispărea şi în locul lor va apărea o „rană", organele femeieşti.

Serghei ajunse în cele din urmă la elementul latent al visului cu lupii: în vis, deschisese ochii brusc şi îi văzuse pe lupi stând neclintiţi în faţa ferestrei lui. După mai multe luni de căutări, descoperi explicaţia culorii albe a lupilor: părinţii lor purtau cămăşi de noapte albe când îi văzuse făcând dragoste. În vis, deschisese ochii brusc, ceea ce îl condusese la scena primară; când se trezise, făcuse ochii mari şi văzuse trupurile contorsionate ale părinţilor lui în pat. Dar de ce lupii stăteau nemişcaţi în copac, din moment ce părinţii lui făceau exact contrariul în pat? Sigmund îi explică faptul că acesta era un mecanism defensiv. În visul său, Serghei transformase mişcarea violentă, care îi repugna, în atitudinea încremenită a lupilor din copac. Ani de zile suferise de stări depresive care se accentuau spre sfârşitul după-amiezei. Serghei reuşi să-şi amintească clar care era perioada de siestă în lunile călduroase de vară din Rusia. Aceasta se încheia, de regulă, pe la ora cinci. Punctul culminant al depresiei sale se înregistra atunci când subconştientul lui trăia încă o dată emoţia pe care o simţise copilul de cinci ani şi jumătate în dormitorul părinţilor săi.

Spre sfârşitul celui de-al doilea an, Sigmund aruncă un jet de lumină şi asupra altei obsesii a lui Serghei. La maturitate, Serghei nu se putuse îndrăgosti de nici o fată decât dacă o vedea stând în patru labe. Când surprindea o femeie în această poziţie, de exemplu, o servitoare care spăla pe jos, la moşia părinţilor săi, sau mai târziu, acasă la el, simţea o surescitare pe care nu şi-o putea stăpâni. Avea relaţii sexuale cu femeile numai în această poziţie. Aşa se contaminase şi de gonoree: se acuplase cu o servitoare pe care o surprinsese spălând pe jos. Nu ştia de ce suferă de această obsesie. Acum îşi dădea seama de motivaţia ei şi i-o prezentă doctorului ca pe o nouă componentă a psihanalizei lui.

Scena primară la care Serghei fusese martor îi scindase viaţa. Visul anxios cu lupii pe care-l avusese înainte să împlinească cinci ani era un simplu caz de acţiune disimulată. Aveau să mai treacă vreo trei ani înainte ca impactul emoţional şi nervos să-l traumatizeze pe băiatul în creştere şi să-i provoace trauma psihică. Şi vor trebui să se mai scurgă alţi douăzeci de ani până să poată înţelege ce se petrece în mintea lui şi ce îi cauzase această fobie de lupi.

În notiţele sale, Sigmund îl numea pe Serghei Petrov „Omul cu lupii". Avea intenţia să relateze cazul în întregime şi să-l publice, nu pentru că reuşise o vindecare aproape completă, ci pentru a evidenţia originea infantilă a nevrozelor obsesive. Acest lucru trebuia adus cât mai repede la cunoştinţa lumii medicale şi a psihologilor care susţineau că toate nevrozele se instalează din cauza unor conflicte din perioada adultă. Importanţa acestui caz era accentuată de faptul că, după un an de tratament intensiv, Serghei fusese în stare să tragă el însuşi concluzii, reuşind astfel să se elibereze de obsesii şi să-şi reia locul în societate aproape vindecat.

Sigmund îi împărtăşi Marthei bucuria de a fi rezolvat un caz atât de dificil. După ce-l ascultă cu luare-aminte, ea îl întrebă:

— Ce-ar fi dacă l-ai convinge pe Serghei Petrov să se întoarcă la München şi să-i spună lui Kraepelin că a scăpat de melancolie şi fobii, deşi acesta îl declarase incurabil? Poate că ar fi momentul să recunoască validitatea ştiinţei tale.

Sigmund râse, îmbrăţişând-o cu afecţiune pe soţia sa.

— Fantezii! Lasă-mă pe mine să fiu singurul acuzat că inventez tot soiul de fantezii şi le inoculez apoi pacienţilor!

Domeniul bogat al subconştientului făcu obiectul unei noi lucrări, numită Memoriile unui pacient de boli nervoase, de Daniel Paul Schreber, care fusese judecător la Curtea de Apel din Germania. Schreber avusese o cădere nervoasă în octombrie 1884, pe când era preşedinte la o curte inferioară. Principalul lui simptom îl constituia ipohondria, dar îngrijirile pe care i le acordase un anume doctor Flechsig de la Clinica de psihiatrie din Leipzig, unde Schreber petrecuse şase luni, îl vindecaseră, se pare, aproape complet. Recunoştinţa familiei Schreber pentru dr. Flechsig era aşa de mare, încât Frau Schreber ţinea o fotografie înrămată a acestuia în dormitor.

A doua criză se produse în momentul în care judecătorul fu avansat la un tribunal superior, iar doamna Schreber lipsi timp de patru zile de lângă soţul său. În această perioadă, Schreber trecu printr-o stare depresivă puternică, combinată cu insomnie. Îl chinuia spaima că va face din nou o cădere nervoasă. Spre dimineaţă, pe când era încă pe jumătate adormit, îi veni în minte un gând:

— La urma urmelor, trebuie să fie foarte plăcut să fii femeie şi să adopţi o atitudine pasivă în timpul actului sexual.

Se întoarse la Clinica de psihiatrie din Leipzig, unde căderea nervoasă fu atât de puternică, încât trebui să fie transferat la Azilul Sonnenstein. Încercă să se înece în cada de baie şi îi rugă pe infirmieri să-i dea „cianura pe care i-o pregătiseră".

Dorinţa de a-şi lua viaţa fu înlocuită de o „structură iluzorie" în care deveni Răscumpărătorul, avându-l pe Dumnezeu drept aliat firesc. Noua lui religie urmărea să creeze o stare de beatitudine pentru toată omenirea, în care razele Domnului aveau să pogoare asupra celor valoroşi, dându-le posibilitatea să cunoască voluptatea spirituală. Însă numai ca femeie ar putea să răscumpere păcatele lumii şi să instituie starea de beatitudine. Nu voia să i se schimbe sexul, dar această operaţie era absolut necesară pentru ceea ce numea el Ordinea Divină a Lucrurilor. Trebuia să accepte transformarea spre a salva lumea. Ipohondria îi revenise cu un set paralel de iluzii. Trăia fără plămâni, intestine, stomac sau vezică. De fiecare dată când i se dădea puţină mâncare, avea impresia că, o dată cu ea, înghite şi o parte din laringe. Dar Dumnezeu trimitea miracole divine sub formă de raze nu numai ca să-l vindece pe el, ci şi ca să accelereze tranziţia lui spre „feminitate". Întrucât Dumnezeu îl înzestrase acum cu un set de „nervi" femeieşti, din trupul lui avea să se nască o nouă şi minunată rasă de oameni, impregnaţi de Duhul Sfânt. Tot ceea ce învăţase Schreber îi parvenise din ceea ce numea el „miracolul păsărilor vorbitoare".

După ce petrecu mai bine de opt ani şi jumătate la azil, judecătorul Schreber ceru să fie externat. În scurtă vreme publică lucrarea care era, în mare măsură, un atac virulent la adresa dr. Flechsig, însoţit de relatarea amănunţită a lucrurilor oribile pe care i le făcuse Flechsig în timp ce-i fusese pacient.

Sigmund dădu peste această carte în timpul vacanţei sale din august 1910, pe care o petrecu la mare, în Olanda, cu familia. Citi fascinat lucrarea de două ori. Când se întoarse la Viena, Otto Rank găsi în catalogul lor de reviste de psihiatrie şi neurologie mai multe recenzii şi comentarii pe marginea cărţii. Fusese prezentată drept un caz clasic de paranoia bazat pe obsesii religioase, pentru că, în ultimă instanţă, Schreber se identifica cu Iisus Hristos, Răscumpărătorul, înainte de a intra în rolul Maicii Lumii.

Psihiatrii europeni deciseseră că nucleul paranoiei lui Schreber îl constituia iluzia lui religioasă. Ideea potrivit căreia îndeplinirea misiunii impunea transformarea lui în femeie fusese trecută cu vederea ca element minor al bolii sale, deoarece Schreber declarase că dorea să rămână bărbat şi devenise femeie împotriva dorinţei sale, pentru a fi fertilizat de Dumnezeu şi pentru a da naştere unei noi rase de oameni.

Când termină de citit, Sigmund exclamă:

— Au înjugat boii înaintea carului! Sistemul religios pe care şi l-a construit derivă din homosexualitatea lui reprimată. Există o legătură între dorinţa lui de a fi transformat în femeie şi relaţia sa intimă cu Dumnezeu-Tatăl. Dacă nu pornim de la homosexualitatea refulată a lui Schreber, vom fi în situaţia omului descris de Kant în Critica raţiunii pure: „Ţine doniţa sub un ţap, în timp ce altcineva îl mulge".

Schreber, în felul său ciudat, dezvăluise în paginile cărţii aproape întregul conţinut al propriului subconştient. Sigmund văzu în acest caz o ocazie de a atrage atenţia oamenilor asupra psihanalizei. Va publica o analiză a cazului Schreber, mai întâi în Anuar şi apoi sub formă de carte.

După cum susţinea Schreber, dr. Flechsig fusese acela care pusese la cale „uciderea sufletului său", capul conspiraţiei rituale urmărind distrugerea lui. Dar timp de opt ani, după ce fusese externat din Clinica de psihiatrie de la Leipzig, îi păstrase fotografia înrămată în dormitor şi o privise de fiecare dată când se dusese la culcare! Schreber nu a pomenit în cartea sa despre fanteziile care îi trecuseră prin minte în timpul celor patru zile de absenţă a soţiei lui de acasă, dar visele sale erau legate de vechea boală şi de atenţiile pe care i le acordase dr. Flechsig. Homosexualitatea din subconştient îşi găsise ţinta potrivită în omul pe care îl iubea şi îl respecta. Întrucât aceste sentimente erau adânc îngropate, trăise foarte bine cu soţia lui timp de opt ani, între cele două căderi nervoase. Apoi ura luase locul inacceptabilului sentiment de iubire. Acum putea să vorbească despre dr. Flechsig în fiecare zi, putea să audă voci, nu numai de păsări, ci şi ale semenilor săi care îi dădeau veşti despre Flechsig, ba chiar scrisese o carte în care dr. Flechsig devenise omul ce rău, personajul principal, distrugătorul de suflete. Pe tot parcursul lucrării, Schreber dădea de înţeles că se teme de un atac sexual din partea dr. Flechsig. Chiar şi atunci când fusese vindecat de prima nevroză, în clinica de la Leipzig, avusese momente de spaimă la gândul „vă va fi dat pe mâna infirmierilor care îl vor molesta sexual". Înaripatele fantezii homosexuale ale subconştientului lui Schreber îi permiseseră să pună bazele unei noi religii.

Sigmund nu avea cum să afle de ce Schreber trăise normal timp de opt ani încheiaţi şi după aceea se îmbolnăvise brusc exact în momentul în care soţia lui lipsea de acasă. Să fi fost oare emoţia provocată de avansare sau absenţa neobişnuită a soţiei sale din pat? S-ar fi putut ca şi vârsta lui Schreber să joace un anumit rol, căci avea cincizeci şi trei de ani, aşadar era în preajma andropauzei şi în el se acumulase o mare cantitate de energie erotică ce trebuia să fie descărcată. Aceasta se produsese la început în ceea ce Schreber numise „emisii nocturne", apoi sub forma apărării împotriva homosexualităţii sale şi, în ultimă instanţă, în suprimarea energică a realităţii căreia nu-i putea face faţă. Toate aceste fenomene îi provocaseră căderea nervoasă: refuzul de a o accepta pe soţia sa după ce se întorsese, reînvierea ipohondriei, iluziile şi obsesiile care îl conduseseră foarte repede la azil. Endemică la această formă de paranoia, mania persecuţiei se instalase şi ea; de asemenea, apăruseră vocile acuzatoare care evoluaseră sub formă de păsări vorbitoare şi, aşa cum descoperise Sigmund la pacienţii săi, persecutorul, cel care se afla în centrul complotului împotriva pacientului, era persoana cea mai iubită de acesta.

Sigmund nu formulă întrebarea care ar fi putut să-i pună în încurcătură pe toţi psihiatrii: cum se face că această carte era accesibilă de şapte ani de zile şi nici un psihiatru nu-şi dăduse seama că la baza paranoiei lui Schreber se afla homosexualitatea sa reprimată şi că nevrozele sunt provocate, în principal, de un conflict între eu şi instinctul sexual? Psihiatria refuzase să recunoască instinctele sexuale de bază ale omului. Refuzase să admită existenţa subconştientului. Ce mai putea spune acum, pusă în faţa unor documente indiscutabile?

Îi făcu o deosebită plăcere să scrie cele şaizeci de pagini ale monografiei.

Deşi îi promisese lui Otto Rank că după absolvirea Universităţii din Viena o să-i dea voie să-şi deschidă un cabinet şi să devină astfel primul psihanalist care nu este medic, Sigmund nu se gândea cu plăcere la această perspectivă. Continua să spere că psihanaliza va fi legată de ştiinţa medicală. Prezenţa celor care nu erau medici de profesie compromitea domeniul psihanalizei.

Hans Sachs îl ajută să-şi schimbe părerea. Sachs provenea dintr-o familie de avocaţi cu renume. Îşi luase şi el diploma în drept şi începuse să practice avocatura împreună cu un frate, însă manifesta mai mult interes pentru literatură decât pentru drept. Scria poezii şi traducea din Kipling în germană. În 1904, viaţa lui luase un cu totul alt curs după ce citise Interpretarea viselor. Studiase timp de doi ani cărţile lui Freud, apoi venise împreună cu un văr la prelegerile de sâmbătă seara ţinute de Sigmund la universitate. Modestia îl împiedicase să se prezinte profesorului Freud. Avu nevoie de alţi patru ani ca să-şi adune curajul necesar spre a solicita primirea în Societatea vieneză de psihanaliză.

Lui Sigmund, omul îi plăcu din primul moment. La rândul lor, şi ceilalţi membri îl priveau cu simpatie, îndeosebi Otto Rank şi Ernest Jones, care venea adesea la Viena. Sachs era întruchiparea perfectă a vienezului, om de lume: maniere alese, pregătire literară şi artistică temeinică, un irezistibil simţ al umorului.