Irving Stone

Pe cine reprezenta femeia mai în vârstă? Aceasta considera că Sigmund are tot dreptul să treacă mai departe, iar el simţea că „fusese foarte şmecher pentru că evitase în felul acesta inspecţia de la ieşire".

Şi de ce se hotărâse în cele din urmă să plece la Graz? Se lăuda, ceea ce semnifica îndeplinirea unei dorinţe. La Viena, se spunea în jargon: „Cât costă Grazul?" pentru a se evidenţia vanitatea unei persoane care se considera suficient de bogată ca să cumpere orice.

Îşi îndreptă atenţia spre ultimul incident, gentlemanul mai în vârstă, cu un singur ochi, căruia îi întinsese o ploscă de sticlă. Întrucât prinţul este părintele ţării sale, Sigmund încetă să se mai gândească la contele Thun, concentrându-se asupra împăratului Franz Josef şi apoi asupra tatălui său. Reflectă din nou la cele două episoade anterioare legate de urinat, primul când făcuse în pat şi fusese certat de Jakob, al doilea când intrase în camera părinţilor săi şi-l surprinsese pe tatăl său în timpul actului sexual.

În vis îi făcuse plăcere să-l ridiculizeze pe contele Thun, care era un înlocuitor al tatălui său. Consemnă în notiţele sale: „Visul devine absurd dacă vreunul din firele gândirii celui care visează are la bază o critică sau ridiculizarea cuiva".

Era uimit de coeficientul înalt de agresivitate împotriva tatălui său care mai dăinuia încă în subconştientul lui. Jakob avusese glaucom, aproape că-şi pierduse un ochi, iar acum fiul se răzbuna pe tată, luând locul persoanei autoritare aflate în preajma bătrânului care urina în ploscă. Nu fusese silit să taie o gaură în podea pentru ca tatăl său să urineze, căci el era medic şi putea să cumpere un vas special. Aceasta îi aminti de povestea cu analfabetul care încerca la optician lentile după lentile şi nu reuşea să citească.

Avu un sentiment profund de vinovăţie până în momentul când îşi aminti de o piesă, Consiliul iubirii, de Oskar Panizza, în care Dumnezeu era înfăţişat ca un bătrân paralitic ce se pregătea să-i pedepsească pe oameni pentru practicile lor sexuale. La aceasta se adăuga şi scena din Nunta lui Figaro, în care erau date în vileag poftele sexuale ale contelui Almaviva, ce se vedea nevoit să-şi ceară iertare.

Consemnă în carnetul său: „Întregul conţinut al visului, cu manifestările lui de lezmajestate, este o luare în derâdere a autorităţilor supreme, o expresie a revoltei mele împotriva tatălui. tatăl este prima şi – pentru copii – singura autoritate, al cărei absolutism a generat, pe parcursul istoriei, celelalte autorităţi ale civilizaţiei umane".

Esenţa visului său consta în faptul că, şi după ce rezolvase problema complexului lui Oedip, sentimentele lui infantile de gelozie, competiţia şi agresivitatea împotriva tatălui puteau ieşi din nou la iveală dacă li se oferea un stimulent potrivit. Se vindecase în viaţa din stare de veghe, dar pe tărâmul viselor lucrurile rămăseseră neschimbate. Îşi aminti din nou visul lui mai vechi, la vârsta de şapte sau opt ani, când o văzuse pe mama sa cu o expresie paşnică pe chip, transportată în cameră de oameni cu ciocuri de pasăre. La o primă analiză a visului nu înţelesese de ce-i provocase o anxietate atât de puternică. Acum ştia. În vis o privea pe mama sa cu o expresie libidinoasă şi aceasta îi provoca băiatului o frică inconştientă, pe lângă groaza că tatăl lui ar putea afla. De la ultimii săi pacienţi învăţase că ceea ce numise el teroarea castrării era un fenomen obişnuit la băieţi în stadiul falic timpuriu, când interesul şi energiile lor se concentrau în principal asupra organelor genitale. Incestul este păcatul cardinal pentru care nu există decât o singură pedeapsă potrivită: retezarea membrului vinovat. şi asta în mod obligatoriu de către tată, care este figura autoritară transcendentă.

În ciuda faptului că între ei exista un conflict deschis, Wilhelm Fliess era, în continuare, singurul public şi critic al lui Sigmund. Freud îi trimisese deja un capitol din cartea sa despre vise, care includea şi analiza primului său vis despre Emma Benn. Îi expedie acum şi capitolul următor, intitulat Visele de împlinire a dorinţelor. Fără să mai aştepte comentariile lui Fliess, începu să lucreze la proiectul capitolelor despre Distorsiunea în vis şi Procesul psihic al visării. Martha şi Minna erau singurele persoane din Viena care cunoşteau subiectul cărţii.

Pe tot parcursul verii, luă câte un membru al familiei în excursii scurte. Nici unul din ei nu rezista foarte mult timp cu el, din cauza ritmului său ameţitor de mers, care, după părerea Minnei, îi trăda dorinţa de a dormi în fiecare noapte în alt loc. De fiecare dată se întorcea cu câte o mică statuetă sau o altă piesă antică, reprezentând premiul pentru călătoria pe care o întreprinsese. Nu-şi prea putea permite asemenea excursii, dar se conforma unui vechi proverb vienez potrivit căruia „Dacă vrei să ajungi un om bogat trebuie să-ţi vinzi ultima cămaşă". În septembrie, Minna şi mama ei luară copiii în grija lor, în aşa fel încât Sigmund şi Martha să poată pleca la Ragusa (Dubrovnik), pe coasta dalmată. Marthei îi plăcu atât de mult oraşul înconjurat de ziduri încât refuză invitaţiile lui Sigmund de a face excursii prin împrejurimi. Într-o dimineaţă, Sigmund închirie o trăsură împreună cu un străin agreabil căruia îi surâdea ideea de a face o vizită în Herţegovina învecinată. În timpul călătoriei, vorbiră despre turcii din Bosnia. Sigmund îi povesti mai multe istorioare aflate de la un coleg care fusese medic în Bosnia.

— Îi respectă în mod special pe medici şi, spre deosebire de oamenii noştri, au o atitudine de resemnare faţă de hotărârile destinului. Dacă doctorul îl informează pe un tată că unul dintre membrii familiei va muri, acesta răspunde: "Herr, asta e situaţia: Dacă ar fi putut fi salvat, sunt sigur că l-aţi fi ajutat!"

Îşi aminti încă un amănunt relatat de colegul său despre turcii din Bosnia: importanţa excepţională pe care o acordă actului sexual. Unul din pacienţii colegului său îi spusese acestuia: „Herr, să ştiţi că dacă asta se termină, viaţa nu mai are nici o valoare."

Cu toate acestea, decise că nu îl cunoştea suficient de bine pe interlocutorul său ca să-i împărtăşească o asemenea relatare. În schimb, orientă conversaţia spre Italia şi spre pictură. Îi recomandă omului să viziteze Orvieto, ca să vadă fresca Judecata de Apoi de la catedrală. Capela aceasta fusese pictată de un mare artist care se numea.

cum se numea? Memoria îi juca o festă. Vedea clar în faţa ochilor imaginile din frescă. Dar singurele două nume de artişti care îi veneau în minte erau acelea ale lui Botticelli şi Boltrafio.

Timp de câteva zile, acest lapsus îl tortură cumplit, dar până la urmă dădu peste un italian cultivat care îi spuse imediat numele Signorelli.

Sigmund exclamă:

— Desigur, aşa este, Luca Signorelli. Dar cum se face că l-am uitat? Nimic nu se uită în mod accidental. Întotdeauna există un motiv, o cauză pe care o putem descoperi prin deducţii logice.

Începu să aştearnă pe hârtie însemnări: numele Signorelli îi fusese izgonit din memorie tocmai pentru că îşi reprimase gândul la importanţa deosebită acordată de bosniac actului sexual. Dar cum se stabilise legătura? Ambele povestiri despre pacienţi începuseră cu cuvântul Herr, care este echivalentul german al lui Signor. De acea, jumătatea Signor din numele Signorelli fusese reprimată. Întrucât discutau despre Bosnia, era firesc să-i vină în minte Bo – de la Boltrafio şi Botticelli. Dar de ce Boltrafio, care nu era un nume aşa de cunoscut ca Botticelli sau Signorelli? Pentru că cu câteva săptămâni în urmă aflase că unul dintre pacienţii lui homosexuali se sinucisese, iar vestea aceasta îl ajunsese în satul tirolez Trafoi, care îi oferea aşadar cea de-a doua parte a numelui Boltrafio. Îşi făcu o diagramă a procesului denumit de el parapraxis:

Scrise un articol inspirat de acest incident, intitulat Mecanismul psihic al uitării.

Când se întoarse la Viena, găsi un articol al lui Fliess despre o descoperire fiziologică. Sigmund consideră că este scris pe un ton mult prea pătimaş. Simţea, de asemenea, că Fliess supraestimase importanţa descoperirii sale. În noaptea aceea visă următoarea propoziţie: „Este scris într-un stil absolut norekdal".

Cuvântul care nu era, de fapt, cuvânt îl uimea. Îl separă în părţile sale componente. Citise de curând un articol critic la adresa lui Henrik Ibsen. Nora era numele eroinei din Casa păpuşilor. Ekdal provenea din Raţa sălbatică.

„Interpretarea viselor este ca o fereastră prin care putem arunca o privire în interiorul minţii omeneşti. Visele par să aibă adesea mai mult decât o singură semnificaţie. Nu numai că pot include mai multe împliniri ale dorinţelor, una după alta, dar şi o succesiune de sensuri şi împliniri ale unor dorinţe imprimate peste altele, cea de la bază datând din copilăria cea mai fragedă.

Numitorul comun al ambelor piese de Ibsen, pe lângă alte elemente ale intrigii, era conflictul dintre tată şi fiu. Cuvântul Norekdal luase naştere în vis fiindcă în articolul pe care îl citise despre Ibsen, acesta era criticat pentru scenele prea emoţionale, care supraestimau valoarea relaţiei puse în discuţie; exact asta ar fi vrut să scrie şi el despre articolul lui Fliess! Aşternu tot materialul pe hârtie ca o ilustrare a ceea ce numea el condensarea în vis.

Sigmund putea să respingă ideea lui Fliess cu privire la caracterul ciclic al naturii umane, de douăzeci şi opt de zile la femeie şi douăzeci şi trei de zile la bărbaţi, ciclu pe care acum Fliess se străduia să-l extindă şi asupra cosmosului, dar era obligat să accepte ideea caracterului ciclic al naturii: schimbarea periodică a anotimpurilor, a recoltelor de pe câmp, animalele care năşteau pui, mişcările periodice în industrie, politică, ştiinţă, civilizaţie.

Se întoarse la Viena din călătoriile sale şi găsi oraşul înmărmurit: împărăteasa Elisabeta fusese asasinată la Geneva de un vagabond italian, Luigi Lucceni, care se autoproclamase anarhist. Întrebat de ce o ucisese pe împărăteasă, răspunsese: "Face parte din războiul împotriva celor bogaţi şi puternici."

Viena o văzuse foarte puţin pe împărăteasa Elisabeta din momentul în care se plictisise de Austria şi îl părăsise pe împăratul Franz Josef ca să cutreiere Europa. Franz Josef se consolase cu Katherina Schratt, actriţă de la Burgtheater. Însă vienezii nutreau convingerea că familia Habsburgilor este urmărită de un destin tragic. Prinţul moştenitor, Rudolf, se sinucisese la Mayerling, împărăteasa fusese asasinată şi nu mai avea cine să-i ia locul bătrânului împărat, decât arhiducele Ferdinand, un nepot necunoscut, străin de problemele imperiului.

Sigmund venise abia de câteva zile – familia urma să se întoarcă în capitală la sfârşitul lui septembrie –, dar se simţea cât se poate de deprimat din cauza atmosferei apăsătoare din Viena. Mormăi în sinea lui: „E o porcărie să locuieşti aici; în mediul ăsta nu poate supravieţui speranţa de a realiza ceva".

Însă curând Viena îşi reluă viaţa lipsită de griji: sălile de concerte, Opera şi Hoftheater erau pline, restaurantele şi cafenelele răsunau de voci surescitate şi de râsete, ca de obicei în jurul Stammtisch-urilor.

În primele zile ale lui octombrie, din cauza avalanşei de pacienţi, se văzu nevoit să revină la programul de lucru de douăsprezece ore, astfel încât abia mai avea timp să mănânce. Noaptea scria pagini întregi la cartea despre vise, entuziasmat de capacitatea sa creatoare. Apoi fântâna secă pe neaşteptate. Idei care îi fuseseră dragi se dovedeau a fi eronate. În scurt timp o gripă severă îl doborî la pat.

Îşi pusese mari speranţe că va fi reabilitat când împăratul Franz Josef îi înmânase personal diploma cu ocazia Jubileului de aur şi îl numise Extraordinarius la universitate. Dar când fu publicată lista oficială, numele dr. Sigmund Freud nu figura pe ea. Postul fusese dat dr. Frankl-Hochwart. Sigmund îşi jură posomorât în sinea lui că nu va mai dori niciodată să aibă de-a face cu Facultatea de Medicină.

Îşi anulă prelegerile despre Psihologia viselor, pe care le anunţase în cadrul docenturii. Urmară apoi autoînvinuirile şi reproşurile. Era numai vina lui, mormăia el supărat către Martha, pentru că „ţinuse domeniul psihologiei suspendat în aer, fără o fundamentare ştiinţifică". De ce nu putea explica în termenii unor energii acumulate şi ai unor descărcări nervoase momentele în care instinctele, emoţiile, sentimentele, ideile, amintirile, fobiile, isteriile, nevrozele îşi adunau puterea nervoasă necesară ca să-şi elimine conţinutul pe cale fiziologică? Încerca din răsputeri să-şi ascundă dezamăgirea faţă de Martha.

Uneori era cât se poate de optimist în legătură cu studiile sale tot mai aprofundate asupra subconştientului, însă după aceea trecea prin perioade de dubii şi confuzie. Îi scrise lui Fliess: „Destinul. l-a uitat pe prietenul tău însingurat din acest colţ de lume. Mi-am devansat semenii cu cincisprezece ani în privinţa anumitor chestiuni şi nu cred că mă vor mai ajunge vreodată din urmă".

Câteodată se complăcea în acea „splendidă izolare", cum o numea el, fiindcă îi lăsa tot timpul liber pentru lucru. Dar după câteva săptămâni simţea că singurătatea îi striveşte psihicul ca o piatră de moară. Se consola cu faptul că Viena medicală trebuia să accepte cel puţin unul din preceptele publicate de Breuer şi de el cu cinci ani în urmă. Era însă evitat de colegii săi ca şi când ar fi fost un lepros ce trebuia ţinut la distanţă de ceilalţi membri ai comunităţii.

Când simţi nevoia să aibă un public pentru Interpretarea viselor, îşi prezentă expunerea pe această temă în faţa unui grup B'nai B'rith. Dar încă se mai poticnea prin labirintul cărţii despre vise, încercând să canalizeze munca de condensare, distorsionare, relaţia dintre vise şi bolile mentale, prezentând sute de vise personale sau aparţinând pacienţilor, pentru a le atrage atenţia neurologilor asupra importanţei interpretării lor ca mijloc terapeutic. Nu mai voia să facă cunoscut nici un material terminat numai pe jumătate, de teamă să nu audă ceea ce spusese Wagner-Jauregg despre el şi mai înainte: „Mergi prea repede şi îţi asumi prea multe riscuri."

Cei doisprezece pacienţi ai săi, dintre care o jumătate bărbaţi, îi ofereau o mare varietate de nevroze, printre care se includeau şi cele cu simptome clasice: mania persecuţiei, auzitul vocilor, anxietatea, pseudoparalizia ce-i dădea individului capacitatea de a se izola de lume. Simţea o satisfacţie profundă când era în stare să aline suferinţele cuiva şi să realizeze chiar şi o vindecare propriu-zisă. Considera însă o înfrângere personală refuzul pacientului de a pătrunde în substratul propriei conştiinţe sau groaza acestuia la gândul că boala sa este de natură psihică. Medicul era obligat să nu se implice afectiv în cazul în care o anumită boală nu se lăsa învinsă şi vindecată.

„Dar ce mă priveşte, îşi spuse Sigmund, este în joc însăşi metoda mea. Principiile şi descoperirile mele sunt în bătaia puştii ori de câte ori accept un nou pacient. De aceea o primi din nou pe Fräulein Cessie când Josef Breuer îl rugă, deşi după un an de analiză nu se vedea nici cea mai mică ameliorare. N-avea cum să-i ajute pe nefericiţii care ajunseseră prea departe în boala lor şi nu mai puteau comunica cu el, dar când terapia lui eşua acolo unde ar fi trebuit să apară o ameliorare, după cum simţea el, se supăra pe noua lui ştiinţă medicală fiindcă prezenta atâtea lacune. Trebuia să înveţe în continuare să afle adevărul despre felul în care funcţionează mintea umană. Pe de altă parte, se văzu nevoit să recunoască faptul că, în psihanaliză, eşecul era al doctorului, nu al pacientului.

La capitolul autopsihanaliză i se întâmpla să întrezărească anumite adevăruri referitoare la natura umană şi complexităţile ei structurale incredibile, care îl convingeau că într-o zi se va cunoaşte pe sine însuşi şi se va elibera complet. Dar după aceea urma un eşec în interpretarea fanteziilor sau a viselor şi atunci se simţea înspăimântat şi neputincios.

Anul 1898 se încheie fără să-i aducă nici o schimbare importantă.

În ianuarie 1899, Sigmund află că psihologul şi medicul englez Havelock Ellis dăduse o înaltă apreciere lucrării lui despre conexiunea dintre isterie şi viaţa sexuală, în cartea sa. Alienatul şi neurologul. Se simţi încântat, gândindu-se din nou că poate ar trebui să se mute cu toată familia în Anglia, care era ceva mai receptivă la nou. Nu ştia cu ce duritate fusese atacat Havelock Ellis pentru încercarea lui de a atrage atenţia asupra necesităţii unei educaţii sexuale a omului.

Sarcina cea mai anevoioasă pe care o avea acum de rezolvat o constituia parcurgerea volumelor groase despre vise în germană, franceză, engleză, spaniolă şi italiană care se acumulaseră pe rafturile sale. Nu-şi dăduse seama cât de multe erau. Unele dintre ele reprezentau simple aiureli, cum ar fi cartea egipteană a simbolurilor, care îl învăţa pe cititor cum să prezică viitorul, ba chiar viaţa şi moartea. Dar erau şi altele, ieşite de sub pana unor psihologi inteligenţi ca Gruppe, Hildebrandt, Strümpell, Delboeuf, care observaseră efectul cerinţelor fiziologice asupra viselor: căldură, sete, nevoia de a avea un scaun, relaţia între întâmplările de peste zi şi imaginile din vis, locul anxietăţii în vise. Dar în pofida intenţiilor oneste, predecesorii lui se poticniseră mergând fără lanternă prin peşteri întunecoase şi încă neexplorate, lovindu-se cu capul de stalactite pentru că nici unul din ei nu bănuise că există un subconştient care controla atât semnificaţia, cât şi mecanismul visului, că exista un conţinut latent care se întorcea în timp până în perioada copilăriei celei mai timpurii, conferind o semnificaţie mai profundă visului exterior sau de suprafaţă.

Parcurgerea acestui material eterogen era o adevărată tortură. Lecturile interminabile îl storceau de puteri, scoţându-i din minte toate ideile noi. Văzând cât de iritabil devenise de când citea aceste cărţi – avea deja o listă bibliografică de optzeci de volume – Martha îl întrebă:

— De ce trebuie să citeşti chiar fiecare rând din cărţile astea?

— Pentru că nu pot risca să fiu acuzat că am neglijat ceva din aceste lucrări, chiar dacă sunt numai informaţii fragmentare.

Martha oftă.

— Materialul acesta nu va avea acelaşi efect deprimant asupra altor cititori cum a avut şi asupra ta?

— Tot ce se poate.

— Ei bine, îndrăznesc să spun că nici un cititor serios nu se va simţi deranjat când va citi o introducere de cincisprezece-douăzeci de pagini.

Sigmund se ridică în picioare, se duse la umidificatorul de pe o măsuţă laterală, îşi aprinse un trabuc şi trase câteva fumuri.

— Nu este vorba de cincisprezece sau douăzeci de pagini, ci de aproape o sută, ca să trec în revistă întregul material.

Martha îl privi uluită.

— O sută de pagini! Dar asta înseamnă o carte de sine stătătoare. De ce vrei să ridici acest Zid chinezesc în faţa cititorilor tăi?

Minna râse.

— Martha, ştii că cea mai mare ambiţie a lui Sigi este să devină martir. Se întoarse spre cumnatul ei. Nu cumva vrei să descoperi America? Ce rost are să citezi din o sută de autori numai ca să demonstrezi că nu au avut dreptate?

— Aceasta este calea ştiinţifică: să faci o succintă trecere în revistă a lucrărilor apărute în acest domeniu şi să le analizezi valoarea.

— Dar ce se întâmplă cu cititorul dacă se rătăceşte în hăţişul acesta?

Sigmund zâmbi trist.

— Nu va ajunge niciodată s-o vadă pe Frumoasa Adormită din mijlocul hăţişului. Este un fel de a face curăţenie, aşa cum ţăranii ard miriştea cu resturile recoltei din anul trecut înainte de aratul de primăvară.

Interpretarea viselor era calea directă spre cunoaşterea activităţilor subconştiente ale minţii. În fiecare capitol integră rezultatul analizei unui vis care arunca cea mai favorabilă lumină asupra metodei în studiu. De un lucru nu se îndoia: cenzorul era un paznic singuratic, atacat de o armată întreagă de anxietăţi şi dorinţe, diabolic de inteligente atunci când se punea problema împlinirii lor. Într-o noapte visă că un cunoscut, ce făcea parte din personalul universităţii, îi spusese: „Fiul meu, Miopii". Urmă apoi un dialog format din replici şi remarci scurte. A treia secvenţă era visul principal. „Ca urmare a unor evenimente ce surveniseră în cetatea Romei, toţi copiii fuseseră scoşi din Roma şi duşi undeva, în siguranţă. Scena se petrecea în faţa unei intrări, a unor uşi duble în stil vechi (era Porta Romana de la Siena, aşa cum mi-am dat seama chiar în timpul visului). Şedeam pe marginea unei fântâni şi eram foarte deprimat, mai că-mi venea să plâng. Un personaj feminin, o servitoare sau o călugăriţă, aduse doi băieţi şi îi încredinţă tatălui lor, un bărbat pe care nu-l cunoşteam. Cel mai mare dintre cei doi copii era în mod clar fiul meu. Nu am văzut chipul celuilalt. Femeia care îi adusese i-a cerut un sărut la despărţire. Avea nasul foarte roşu. Băiatul refuză s-o sărute, însă îi făcu semn cu mâna întinsă şi îi spuse: «Auf Geseres»."

Prima impresie a lui Sigmund când începu să-şi transcrie visul fu că omul de la universitate şi fiul lui reprezentau o imagine-ecran pentru el şi Martin; că visul fusese provocat de o succesiune de gânduri şi emoţii generate de piesa pe care o văzuse recent, Noul Ghetou de Theodor Herzl. Era vorba de atitudinea antisemită care devenea din ce în ce mai făţişă. Sigmund, la fel ca şi Theodor Herzl în piesa sa, se simţea îngrijorat pentru cei şase copii ai săi. După cum se spunea în piesa lui Herzl, aceştia nu vor avea niciodată un cămin al lor, vor întâmpina dificultăţi nu numai la trecerea graniţelor geografice, dar şi a celor intelectuale.

Roma continua să apară în visele lui Sigmund. Cea mai mare ambiţie a vieţii lui era să viziteze Cetatea Eternă. Dar fiindcă nu păşise niciodată în interiorul zidurilor oraşului, înlocuise Roma cu un oraş în care fusese, în cazul de faţă cu Siena, vestită şi ea pentru fântânile sale arteziene. Siena era un substitut foarte potrivit. În apropiere de Porta Romana, Sigmund văzuse o clădire puternic luminată despre care aflase ulterior că este sanatoriul de boli nervoase. I se spusese că directorul azilului, un evreu, un om cu o pregătire remarcabilă, care muncise din greu întreaga sa viaţă şi parcursese toate treptele ierarhice până să ajungă în postul de director, fusese silit să demisioneze din cauza convingerilor sale religioase. Îşi aminti că se simţise deprimat şi aproape că îi venise să plângă în timp ce stătea pe marginea fântânii arteziene. În aceeaşi clipă îi venise în minte versetul „Lângă apele Babylonului am şezut şi am plâns", în care Swinburne scria despre distrugerea Babylonului şi a vechii Italii.

Aceasta reflecta exact sentimentele lui în legătură cu Viena şi cu populaţia oraşului. În aparenţă, atmosfera era veselă şi la tot pasul răsunau melodii fermecătoare despre Dunăre, se vorbea despre prăjiturele cu ciocolată la Jause, dar în realitate domneau prejudecăţile, oraşul fiind încremenit între zidurile stagnării, ale superficialităţii şi ale unei bucurii artificiale. Dar ce semnificaţie avea dorinţa lui de a-şi scoate copiii din Roma şi de a-i duce undeva în siguranţă? Cu mulţi ani în urmă, fraţii lui vitregi dornici de libertate plecaseră împreună cu copiii lor în Anglia. În acelaşi timp, Jakob şi Amalie se mutaseră împreună cu Sigmund şi cu Anna de la Freiberg în ceea ce credeau ei că este libertatea Liepzigului şi apoi a Vienei. Amalie îi dusese cu trenul din Wroclaw.

Şi cine era personajul feminin, călugăriţă sau servitoare, care-i cerea băiatului să-i dea o sărutare la despărţire, femeia aceea cu nasul urât, roşu? Nu putea fi nimeni alta decât bona lui, Monica Zajic, care dorise să-i sărute la despărţire pe Sigmund şi pe Anna, când familia Freud plecase din Freiberg. Dar de ce băiatul – era el însuşi, ştia asta – spusese,"Auf Geseres" când ar fi trebuit să spună "Auf Wiedersehen"? Cuvântul ebraic Geseres înseamnă suferinţă sau plâns.

Câteva nopţi mai târziu visă despre un loc care era un amestec de sanatoriu particular şi diverse alte instituţii. Notă în caietul său: „A venit un servitor să mă cheme la comisie. Ştiam în visul meu că se făcuse o încurcătură şi fusesem convocat sub învinuirea că mi-aş fi însuşit un anumit articol. Conştient de nevinovăţia mea, dar şi de faptul că deţineam postul de consultant în acel stabiliment, l-am însoţit în tăcere pe servitor. La uşă am fost întâmpinaţi de un alt om de serviciu care a spus, arătând spre mine: