Irving Stone

— După ce, practic, ai fost de acord cu toate concluziile la care am ajuns şi m-ai încurajat să-mi continuu cercetările, felicitându-mă pentru fiecare nou succes, acum respingi tot ceea ce m-ai făcut să cred în ultimii zece ani?

Fliess ridică mirat o sprânceană şi întrebă:

— Mă înşel eu sau din vocea ta răzbate oarecare animozitate?

— Poţi să-i spui şi aşa, Wilhelm. Nu-ţi dai seama ce faci? Ai aruncat la gunoi întreaga mea etiologie a nevrozelor şi psihanaliza ca tehnică neurologică în tratarea tulburărilor mentale şi emoţionale. Pe scurt, ai desfiinţat toată munca mea de-o viaţă. Cum te aştepţi să reacţionez în condiţiile astea?

— În calitate de om de ştiinţă, ar trebui să priveşti în faţă un adevăr neplăcut, însă inevitabil. Ţi-aş sugera să studiezi motivele pentru care eşti aşa de disperat. Îţi aminteşti că mi-ai spus odată, cu ocazia uneia din primele mele vizite la Viena: „Ce bine că suntem prieteni, aş muri de invidie dacă aş auzi că a făcut altcineva la Berlin aceste descoperiri"?

— Da, îmi amintesc, şi multe din descoperirile tale sunt remarcabile. Dar ce legătură are invidia cu discuţia noastră de acum?

— Pentru că eu sunt, aşa cum singur m-ai numit, un Kepler al biologicii. Băgă mâna în buzunarul interior al hainei şi scoase un teanc de hârtii acoperite cu coloane de cifre. Iată dovada! Dacă nu te-ai fi comportat atât de urât, poate că ţi-aş fi arătat despre ce e vorba. Toate bolile emoţionale sunt cuprinse în aceste formule. Tocmai am terminat calculul lor. Ceea ce descrii tu ca anxietate, represiune, complexul lui Oedip, lupta între conştient şi subconştient, toate acestea sunt determinate nu de o etiologie sexuală, ci de una matematică. Orice tulburare psihică suferită de o persoană are la bază o dereglare a ciclului: diversele organe sexuale din cele două părţi ale organismului se luptă între ele.

Sigmund transpiră abundent pe sub cămaşă, vestă şi haina groasă, apoi tremură de frig când transpiraţia i se răci pe spinare în pădurea deasă şi fără soare. Dinţii i se încleştară şi nu putea rosti nici o vorbă în apărarea sa. Oricum, Wilhelm nu-i dădea nici o atenţie. Se înfierbântase şi dezvolta teoria, cu ochii în flăcări.

— De ce un bărbat sau o femeie sunt mai morali decât alţii? Periodicitatea! De ce unii se grăbesc să iasă în întâmpinarea sexualităţii, în timp ce alţii se trag înapoi înfricoşaţi din faţa ei? Periodicitatea! Sig, tu, ca medic practicant, va trebui să începi să lucrezi cu noile mele tabele. Mergi încotro îţi spune matematica! Când şi matematica îţi cere să aplici un tratament, poţi să-l faci pe pacient să iasă din starea de deprimare, dar dacă tabelele sunt împotriva ta.

— Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem la hotel, spuse trist Sigmund, întorcând capul într-o parte şi privind spre Fliess, pe care nu-l vedea însă din cauza furtunii care se dezlănţuise în propriul lui cap. Orice ţi-aş spune n-ar avea nici o valoare pentru tine. Mi-e teamă că n-ar face decât să agraveze situaţia. Nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat cu tine.

— Nu mai este nimic de spus, i-o reteză brusc Fliess.

Se întoarseră la hotel în tăcere. Fliess îşi făcu bagajele şi plecă. „Congresul" se încheiase.

La farmacologie învăţase că pentru fiecare otravă există şi un antidot. Reacţia lui Wilhelm Fliess faţă de munca lui fusese otrava. Cazul Dorei Giesl, care îl aştepta la întoarcerea la Viena, avea să fie antidotul. Sigmund îl tratase pe tatăl Dorei cu şase ani în urmă. Industriaşul prosper o adusese acum în Berggasse pe fiica sa, trecând peste uşoara ei împotrivire.

Dora Giesl era o fată inteligentă de optsprezece ani. Înainte de căsătorie, tatăl ei contractase o boală venerică cu efecte permanente: retina dezlipită, paralizie parţială. Sigmund, după ce aplicase mai multe tratamente antiluetice, reuşise aproape să-l vindece. Dar pe când avea zece ani, Dora surprinsese o discuţie în dormitorul părinţilor din care reieşea că tatăl ei suferea de o boală venerică. Descoperirea îi produsese copilului un adevărat şoc, care se materializă într-o anxietate exagerată. La doisprezece ani începu să aibă dureri de cap migrenoase. Mai târziu contractă o tuse nervoasă care, în momentul în care ajunsese în Berggasse, o făcuse să-şi piardă vocea.

Dora era o fată înaltă, frumoasă, cu un păr castaniu bogat, împletit în jurul capului. Ochii ei căprui exprimau un cinism nedisimulat. Trecuse prin mâinile mai multor doctori şi sfârşise prin a-şi bate joc de ei pentru că nu erau în stare s-o vindece. Râsul ei batjocoritor nu reuşea însă să-i mascheze depresia. Începu să se certe cu părinţii, lăsă pe masă un bileţel în care ameninţa că se va sinucide, încercă să-şi taie venele, iar când tatăl îi reproşă toate acestea, leşină la picioarele lui.

Materialul aparent din mintea Dorei era relaţia familiei sale cu un anume Herr Krauss şi soţia acestuia. Încă de mult timp Dora, care o dispreţuise pe mama sa, considerând-o „o fanatică a curăţeniei din casă", o adora pe Frau Krauss, care era o femeie fermecătoare sau cel puţin aşa gândea tatăl ei, căci avea o legătură amoroasă cu Frau Krauss de mai mulţi ani de zile. Mergeau adesea împreună în excursii sau se întâlneau în alte oraşe când tatăl Dorei trebuia să se deplaseze acolo în chestiuni de afaceri. Dora aflase de această relaţie cu mulţi ani în urmă, la fel şi Herr Krauss, care nu făcuse însă nimic pentru a pune capăt situaţiei.

Dora îl simpatiza pe Herr Krauss şi se pare că acesta îi împărtăşea sentimentele. Când avea paisprezece ani, Herr Krauss le invitase pe soţia sa şi pe Dora să vină la el la birou, de unde se vedea foarte bine slujba de la biserică. Dora se dusese la birou, dar aflase că Frau Krauss rămăsese acasă şi că toţi funcţionarii fuseseră trimişi şi ei acasă ca să poată lua parte la ceremonia religioasă. Krauss o rugă pe Dora să-l aştepte la uşa care dădea spre etajul superior, apoi o trase spre el şi o sărută pătimaş pe buze. Dora îi jură dr. Freud că nu simţise decât dezgust, că se smulsese din braţele lui şi fugise afară în stradă.

Nu de mult, în timp ce Dora şi tatăl ei se aflau la casa de vacanţă a familiei Krauss, se dusese la plimbare cu Krauss. Acesta profitase de ocazie ca să-i facă avansuri sexuale. Dora îi relată mamei sale incidentul şi îi ceru tatălui său să întrerupă orice fel de legături cu familia Krauss. Când tatăl Dorei îl luă la întrebări pe Krauss, acesta negă totul şi spuse că Dora era, probabil, obsedată de problemele sexuale, că citise Fiziologia dragostei de Mantegazza şi alte cărţi similare pe care le găsise în casa familiei Krauss. În final, Krauss o acuză pe Dora că fabulează pe tema presupuselor lui avansuri sexuale. Sănătatea Dorei se înrăutăţi.

Sigmund ştia că asemenea traume sunt legate de o experienţă a pacientului din copilărie. Dora susţinea că nu se poate elibera de sentimentul că partea superioară a corpului ei primise îmbrăţişarea lui Herr Krauss.

— Dora, poate că ai reprimat amintirea exactă care te deprima sau te înfricoşa şi ai făcut o deplasare din partea de jos în partea de sus a corpului, despre care crezi că poţi să vorbeşti mai liber.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că atunci când Herr Krauss te-a îmbrăţişat, ai simţit nu numai buzele lui pe ale tale, ci şi apăsarea membrului lui erectat.

— Este revoltător.

— Cuvântul „revoltător" exprimă o judecată morală. Ceea ce căutăm noi aici este adevărul, adevărul în legătură cu toate elementele care, toate la un loc, pe o perioadă de mai mulţi ani de zile, au făcut ca dumneata, o fată atât de inteligentă şi de frumoasă, să devii melancolică, să eviţi societatea, să te cerţi cu părinţii şi să încerci să te sinucizi. Ar trebui oare să ne surprindă dorinţa dumitale de a fugi de eventuala repetare a ceea ce ai simţit atunci când te-a îmbrăţişat Herr Krauss?

— Nu pot să spun nici că sunt de acord, nici că nu sunt de acord. În următoarele două săptămâni, obsesiile Dorei căpătară forma unui lanţ de reproşuri: împotriva ei însăşi, împotriva tatălui pentru că minţise şi nu fusese sincer, continuând relaţia amoroasă cu Frau Krauss; împotriva doamnei Krauss, care îşi petrecea majoritatea timpului în pat, ca o invalidă, când soţul ei era acasă, dar străbătea toată Europa ca să se întâlnească cu tatăl ei ori de câte ori avea ocazia; împotriva lui Herr Krauss pentru cele două încercări de a o seduce; împotriva fratelui ei, care lua partea mamei în certurile din familie şi împotriva propriei sale mame, a cărei preocupare pentru sănătatea fiicei sale îi ascundea, de fapt, dorinţa de a vedea casa lună.

Sigmund ştia din experienţele sale anterioare că multitudinea reproşurilor îndreptate spre alţi oameni masca o suită de învinuiri. Când Dora îi reproşă tatălui ei că nu luase în serios avansurile pe care i le făcuse Herr Krauss, Sigmund trase concluzia că aici era vorba de un autoreproş reprimat, pentru că de mai mulţi ani Dora fusese complicea tatălui său şi nu voise să privească mai de aproape legătura amoroasă a acestuia de teamă să nu strice prietenia dintre cele două familii.

Luni dimineaţă devreme, la începutul unui nou ciclu săptămânal de şedinţe, Sigmund îi spuse Dorei:

— Mi-ai zis că accesele tale de tuse durează de la trei la şase săptămâni. Când Herr Krauss pleacă în deplasare, cam cât durează călătoriile lui?

Dora roşi:

— Trei până la şase săptămâni.

— Nu vezi, Dora, că prin boala ta faci dovada dragostei pe care o simţi pentru Herr Krauss, tot aşa după cum atunci când Herr Krauss se întoarce acasă, soţia lui se declară bolnavă şi se urcă în pat ca să nu fie silită să-şi îndeplinească obligaţiile conjugale? Boala ta actuală are aceeaşi motivaţie. Speri să obţii ceva cu ajutorul ei.

— Ce anume? Mă luaţi drept o proastă?

— Nu, Dora, eşti o tânără foarte inteligentă. Dar chiar şi cei mai buni dintre noi întâmpină uneori greutăţi când trebuie să-şi înţeleagă motivaţiile. De asemenea, ai mai dori să pui capăt legăturii dintre tatăl tău şi Frau Krauss. Încerci lucrul acesta de mult timp. Dacă reuşeşti să-ţi convingi tatăl să renunţe la Frau Krauss din cauza bolii tale, te poţi declara victorioasă. Întrucât ştii sigur că tatăl şi mama ta nu mai au relaţii intime de foarte mulţi ani, de ce consideri că relaţia tatălui tău cu Frau Krauss „este o relaţie extraconjugală obişnuită"?

— Îl iubeşte pe tatăl meu numai din interes, pentru că are resurse.

— Vrei să spui că îi dă bani, cadouri?

— Da. Trăieşte pe picior mare şi cumpără lucruri mult mai scumpe decât şi-ar putea permite soţul ei.

— Eşti sigură că nu vrei să spui exact contrariul, şi anume că tatăl tău este un bărbat fără resurse, adică impotent?

Dora rămase netulburată în faţa acestei dezvăluiri.

— Da, răspunse ea. De mult timp mi-am dorit ca tata să fie impotent pentru ca în felul acesta să înceteze relaţia dintre ei. Oricum, ştiu că există mai multe modalităţi de a obţine satisfacţia sexuală.

— Te referi la sexul oral? Mi-ai spus nu cu mult timp în urmă că ţi-ai supt degetul cel mare până pe la patru sau cinci ani. De unde ai dobândit aceste cunoştinţe, Dora? Din Fiziologia iubirii a lui Mantegazza?

— Sinceră să fiu, nu ştiu, Herr Doktor.

— Vorbind despre alte căi de satisfacere sexuală, nu cumva te referi la acele părţi ale corpului tău care sunt atât de frecvent iritate, la gâtul şi la cavitatea ta bucală? Poate că tusea este pentru tine o modalitate de expresie sexuală. Poate că subconştientul tău centrează stimulii mai mult acolo decât în organele genitale?

Tusea Dorei dispăru. Câteva zile mai târziu, fata îi mărturisi:

— La început m-am simţit jignită şi alarmată de faptul că foloseaţi cuvintele acelea pentru a descrie anumite părţi ale corpului omenesc. Dar vorbeaţi despre ele într-un limbaj medical.

— Vrei să spui, fără acea încărcătură lubrică pe care o capătă asemenea subiecte în societatea bună?

— Da. Sunt sigură că o mulţime de oameni s-ar simţi scandalizaţi dacă ar auzi discuţia noastră, dar tratamentul dumneavoastră este cu mult mai respectabil decât multe din conversaţiile pe care le-am auzit între prietenii tatălui meu sau ai lui Herr Krauss.

În legătură cu această chestiune, Dora repeta adesea:

— Nu pot să-l iert pe tatăl meu pentru legătura lui. Şi nici pe Frau Krauss.

— Te comporţi ca o soţie geloasă, cred că-ţi dai seama. Te pui în situaţia mamei tale. Şi, în fanteziile tale, îi iei şi locul doamnei Krauss. Asta înseamnă că întruchipezi două femei, cea pe care a iubit-o tatăl tău la început şi cea pe care o iubeşte acum. În concluzie, eşti îndrăgostită de tatăl tău şi asta este explicaţia tulburării tale interioare.

— Nu pot să admit aşa ceva.

Câteva săptămâni mai târziu, Dora îi relată un vis care se repeta:

— Văd o casă în flăcări. Tatăl meu s-a apropiat de patul meu şi m-a trezit. M-am îmbrăcat repede. Mama a vrut să-şi salveze caseta cu bijuterii, dar tata a spus: „Refuz să risc viaţa mea şi a celor doi copii de dragul casetei tale cu bijuterii". Ne-am repezit în jos pe scări şi de îndată ce am ajuns afară m-am trezit.

— Dora, în Interpretarea viselor am spus că fiecare vis exprimă „o dorinţă reprezentată şi îndeplinită; reprezentarea acţionează ca acoperire dacă dorinţa este refulată, ţinând de subconştient, şi numai o dorinţă a subconştientului are forţa necesară pentru a genera un vis". Acum hai să ne ocupăm de bijuterii. Cum interpretezi problema casetei de bijuterii pe care mama ta voia s-o salveze?

— Herr Krauss mi-a făcut cadou o casetă scumpă pentru bijuterii.

— Caseta de bijuterii" este o expresie comună pentru organele genitale femeieşti.

— Ştiam că o să spuneţi asta.

— Cu alte cuvinte, ştiai că e adevărat. Mesajul visului este următorul: risc să-mi pierd „caseta de bijuterii. Dacă se va întâmpla aşa ceva, tatăl meu va fi vinovatul". De aceea întorci lucrurile pe dos în mintea ta: tatăl tău este cel care preferă să te salveze pe tine în locul casetei cu bijuterii a mamei tale. Ai întrebat de ce apare mama ta în visul acesta de vreme ce nu fusese de faţă în casa familiei Krauss atunci când se petrecuse incidentul.

— Mama nu poate juca nici un rol în visul acesta.

— O, ba da, pentru că incidentul te-a dus înapoi, în copilărie. Aminteşte-ţi brăţara pe care mama ta a refuzat-o, iar tu ai dat de înţeles că eşti dispusă să accepţi ceea ce nu voia mama ta. Acum hai să inversăm situaţia şi să folosim cuvântul „a da" în loc de „a accepta". A fost dorinţa ta să-i dai tatălui tău ceea ce mama nu-i oferea. În paralel, Herr Krauss ia locul tatălui tău în vis. Ţi-a dat o casetă pentru bijuterii, aşa că acum ai dori să-i oferi şi tu propria casetă cu bijuterii. Mama ta este înlocuită cu Frau Krauss, care se află în casă. Din vis reiese că eşti pregătită să-i dai lui Herr Krauss ceea ce soţia lui îi refuză. Acestea sunt sentimentele pe care ţi le refulezi în permanenţă şi care l-au obligat pe cenzor să întoarcă toate elementele visului tău cu susul în jos. Visul mai demonstrează şi faptul că faci apel la dragostea de tip oedipian pentru tatăl tău ca să te aperi de dragostea lui Herr Krauss. Dora, analizează-ţi sentimentele! Nu-ţi este teamă de Herr Krauss, nu-i aşa? De tine însăţi ţi-e frică, de faptul că ai putea ceda ispitei. Nici un muritor nu poate ţine un secret la nesfârşit.

Dora scoase un imens oftat.

— Nu mai vreau să am nici un fel de secrete, Herr Doktor. Mă bucur că am scăpat de ele, că au fost date în vileag. Dintre toţi doctorii care m-au văzut, numai dumneavoastră aţi reuşit să descoperiţi cum stau lucrurile. I-am dispreţuit pe ceilalţi pentru că n-au fost în stare să-mi afle secretele. Poate că dumneavoastră m-aţi eliberat cu adevărat.

Poate. dar se îndoia. Trei luni de tratament erau o perioadă mult prea scurtă.

Cu toate acestea, Dora nu se mai întoarse.

Sigmund făcuse însemnări amănunţite în legătură cu cazul Dorei, descriind şedinţele care avuseseră loc de şase ori pe săptămână, până în preajma Anului Nou 1901. În fiecare seară, după cină, consemnase tot ceea ce lucrase în ziua respectivă. Acum aşternu pe hârtie tot cazul, cu toate implicaţiile sale psihanalitice, gândindu-se să-l publice ca pe un contraargument împotriva celor care atacau Interpretarea viselor. Familia Giesl locuia la ţară, nimeni nu-i cunoştea în Viena şi, dacă schimba câteva din amănuntele exterioare, nu era nici un pericol ca Dora să fie recunoscută.

Termină lucrarea, care însuma vreo sută de pagini, pe la sfârşitul lui ianuarie. În iunie o trimise la Monatsschrift für Psychiatrie und Neurologie, dar, după ce redactorul acceptă s-o publice, Sigmund îşi schimbă brusc starea sufletească, retrase manuscrisul şi îl îngropă adânc în fundul unui sertar.

„Lasă-l să se mai răcorească vreo câţiva ani, îşi spuse el. Între timp, poate că se va mai încălzi şi publicul."

Începu o lucrare intitulată Psihopatologia vieţii cotidiene. Pentru prima dată se adresa unui public mai larg, nu strict medical. Va încerca să evite problemele de ordin sexual ca să nu mai lezeze puritanismul societăţii. Materialul avea să fie extras din experienţa cotidiană – lapsusurile, pronunţarea altor cuvinte în locul celor intenţionate de vorbitor, omisiunile, confundarea numelor şi a datelor, substituţia cuvintelor, citirea greşită. Întrucât era convins că se poate descoperi un determinant psihic în cazul oricărui proces de gândire. Pentru pagina de gardă alese un citat din Faust: „Acum aerul este plin de atâtea forme zburătoare.

Încât nimeni nu ştie cum ar putea să scape de ele".

Termenul cheie al studiului său era parapraxis sau acte simptomatice, pentru că acestea, la fel ca şi visele, îi dădeau posibilitatea să transpună în domeniul psihologiei normale o mare parte din cunoştinţele despre nevroze şi despre subconştient. Dacă era adevărat că uitarea nu survenea niciodată în mod accidental, ci numai cu un anumit scop, avea ocazia să dezvăluie dubla natură complexă a minţii omeneşti în cele mai simple condiţii, făcându-se referire la oameni sănătoşi, normali.

Relată cazul preşedintelui Camerei Inferioare a Parlamentului Austriei, care deschisese şedinţa în felul următor: „Domnilor, constat că este întrunit cvorumul necesar şi declar şedinţa închisă!" Hohotele de râs care au urmat au dovedit fără putinţă de tăgadă că toată lumea îşi dăduse seama cât de puţin dorea preşedintele această şedinţă a Parlamentului. Un alt exemplu îl constituia tânărul care îşi admira foarte mult profesorul, un istoric foarte bine cunoscut, dar acesta îl umilise în public atunci când anunţase că intenţionează să scrie biografia unui personaj vestit. Istoricul exclamase: „Zău că nu mai avem nevoie de nici un fel de cărţi!"

Câteva zile mai târziu, când se reîntâlniră, tânărul strigase:

— Mi s-a părut foarte ciudat să aud o asemenea afirmaţie făcută tocmai de dumneavoastră care aţi scris mai multe cărţi isterice decât oricine altcineva în acest domeniu.

Bărbatul mai în vârstă zâmbise şi spusese:

— Isterice sau istorice? M-ai sancţionat aşa cum se cuvine pentru felul nepotrivit în care m-am purtat cu dumneata mai deunăzi.

Când Sigmund o întrebă pe una din pacientele lui ce mai face unchiul ei, acesta răspunse:

— Nu ştiu, în ultimul timp îl văd numai în flagrante.

În ziua următoare, femeia făcu rectificarea:

— Îmi este ruşine că ieri am confundat expresia în flagrante cu en passant, căci de fapt asta doream să spun.

Şedinţa de analiză din ziua respectivă scoase la iveală tocmai faptul că femeia se gândea la cineva foarte apropiat ei care fusese prins în flagrante.

Erau foarte numeroase cazurile de oameni care uitau de întâlnirile pe care, iniţial, nu avuseseră nici un chef să le fixeze, ori scrisorile expediate fără cecul care ar fi trebuit anexat. Unul dintre pacienţii lui care pleca din oraş şi îi datora dr. Freud o sumă mare de bani se întoarse acasă ca să-şi ia din birou carnetul de cecuri, dar, într-o fracţiune de secundă, reuşi să pună cheile atât de bine, încât nu le mai găsi şi, evident, nu putu să deschidă sertarul. Era apoi o pacientă pe care Sigmund o suspecta că se ruşinează cu familia ei. Femeia ripostă:

— Nici vorbă de aşa ceva. Ce e al lor e al lor, trebuie să recunoaştem, toţi au Geiz (avariţie), adică, vreau să spun Geist (inteligenţă).

O altă tânără nu-şi putea aminti titlul romanului lui Lew Wallace, Ben Hur, pentru că în germană cuvintele bin Hure („sunt o târfă") sună la fel ca Ben Hur.

Sigmund scrise: „Există mult mai puţin liber-arbitru în viaţa mentală decât suntem înclinaţi să credem – s-ar putea să nu existe chiar deloc. Ceea ce numim şansă în lumea exterioară poate fi reglementat – aşa cum ştim foarte bine – prin legi. La fel, ceea ce numim arbitrariu în plan mental se bazează pe anumite legi a căror existenţă abia am început s-o bănuim."

Relată o anecdotă despre propria persoană ca să ilustreze teoria potrivit căreia numai arareori numerele ies accidental din memorie, ele fiind guvernate în mod inexorabil de către subconştient.

Se dusese la o librărie ca să cumpere mai multe cărţi de medicină şi ceruse să i se aplice procentul obişnuit de zece la sută. În ziua următoare, luase un teanc de cărţi de medicină de care nu mai avea nevoie şi le dusese la un anticar, cerând un preţ frumos pentru ele. Anticarul a vrut să plătească mai puţin cu zece la sută, îşi spusese Sigmund. De acolo se dusese la bancă să-şi retragă 380 krönen (noua monedă austriacă) din contul lui de economii care avea 4380 krönen. Dar când scrise cecul văzu că îl completase pentru 438 de krönen, adică zece la sută din economiile lui!

Nedorind să şocheze publicul, incluse doar câteva exemple ce aveau tangenţă cu sexualitatea: femeia care încerca să-şi readucă în memorie o amintire uitată din copilărie, când un bărbat pusese mâna pe o anumită parte a corpului ei cu un gest lasciv. Femeia nu reuşea să-şi aducă aminte care parte a corpului ei fusese atinsă. Câteva clipe mai târziu, când Sigmund întrebă unde se afla vila de vară, femeia răspunse:

— Pe Berglende, dealul coapsei. vreau să spun Berglehne, coasta dealului.

În vacanţă se întâlni cu un cunoscut din anii studenţiei. Omul îi ţinu un discurs înflăcărat în legătură cu viitorul dubios al rasei lor în Austria, încercând să încheie cu un vers din Vergiliu: „Fie ca cineva să se ridice ca răzbunător din oasele mele". Însă omul se poticni în latină, uită cuvântul-cheie, apoi schimbă ordinea: "Exoriar(e) ex nostris ossibus ultor". Stânjenit, exclamă:

— Sig, am uitat ceva, ajută-mă!

— Cu plăcere: "Exoriar(e) ALIQUIS nostris ex ossibus ultor".

— Ce stupid din partea mea să uit un cuvânt ca acesta! Apropo, spuneai că nu uităm niciodată un lucru fără un anumit motiv. Aş fi foarte curios să aflu cum de am uitat pronumele nehotărât aliquis, cineva, în acest caz.

— Cred că nu va fi prea greu. Trebuie numai să te rog să-mi spui, sincer şi fără ezitare, orice îţi vine în minte când îţi îndrepţi atenţia spre cuvântul uitat fără nici un scop anumit.

— Bine. În primul moment, îmi trece prin minte ideea ridicolă de a împărţi cuvântul în a şi liquis.

— Mai departe?

— Îmi vine în minte cuvântul reliquien, relicve, lichefiere, fluiditate, fluid. Ai descoperit ceva până acum?

— Absolut nimic. Dar continuă.

— Mă gândesc. continuă el cu un râs dispreţuitor, la Simon din Trent, ale cărui relicve le-am văzut acum doi ani într-o biserică din Trent. Îmi vin în minte acuzaţia de sacrificii rituale sângeroase care se aduce împotriva evreilor chiar în zilele noastre şi cartea lui Kleinpaul care consideră toate aceste aşa-zise victime drept încarnări, s-ar putea spune chiar nişte noi ipostaze ale Mântuitorului.

— Noţiunea aceasta nu este cu totul lipsită de legătură cu subiectul pe care îl discutam înainte ca acel cuvânt latinesc să-ţi zboare din memorie.

— E adevărat. Următoarele mele gânduri se îndreaptă spre un articol pe care l-am citit recent într-un ziar italienesc. Cred că titlul lui era: Ce spune Sf. August în despre femei. Ce poţi să scoţi din asta?

— Aştept.

— Iar acum urmează ceva care în mod sigur nu are nici o legătură cu subiectul.

— Te rog să te abţii de la orice păreri personale şi.