Irving Stone

— Da, înţeleg. Mă gândesc la un domn bătrân şi distins pe care l-am întâlnit în călătoriile mele săptămâna trecută. Era un personaj original, a cărui înfăţişare sugera o uriaşă pasăre de pradă. Se numea Benedict.

— Iată, aşadar, o serie de sfinţi şi părinţi ai Bisericii: Sf. Simon, Sf. Augustin, Sf. Benedict, spuse Sigmund.

— Urmează Sf. Januarius şi miracolul sângelui său, asta mi-a venit în minte, continuă bărbatul. Am senzaţia că gândurile mele se derulează mecanic.

— Un moment: Sf. Januarius şi Sf. Augustin sunt legaţi de calendar. Dar nu vrei să-mi aminteşti care este miracolul sângelui său?

— Cu siguranţă că ai auzit despre el. Sângele Sf. Januarius se păstrează într-un vas special, într-o biserică din Neapole, şi într-o anumită zi sfântă se lichefiază printr-un miracol. Oamenii acordă o mare importanţă acestui miracol şi devin foarte neliniştiţi atunci când întârzie să se producă.

— De ce te-ai oprit?

— Ei bine, chiar că mi-a venit ceva în minte. dar este o chestiune prea intimă ca să ţi-o spun. Şi apoi, nu văd ce legătură. mi-am amintit brusc de o doamnă de la care aş putea auzi o informaţie foarte neplăcută pentru noi amândoi.

— Că nu mai are ciclu?

— Cum de ai ghicit?

— Mi-ai pregătit suficient de bine terenul. Gândeşte-te la calendarul sfinţilor, la sângele care începe să curgă într-o anumită zi, la neliniştea oamenilor atunci când evenimentul întârzie sau nu se produce. În realitate, miracolul Sf. Januarius reprezintă o strălucitoare aluzie la ciclul femeilor.

— Şi chiar vrei să spui că această aşteptare îngrijorată m-a făcut incapabil de a pronunţa un cuvânt nesemnificativ cum este aliquis?

— Incontestabil. Nu e nevoie decât să-ţi aminteşti de felul în care ai simţit nevoia să segmentezi cuvântul în a şi liquis şi asocierile imediate: relicve, lichefiere, fluid.

— Am să-ţi mărturisesc că doamna este italiancă şi că am fost la Neapole cu ea. Dar nu poate fi totul doar o simplă întâmplare?

— Las la latitudinea ta să apreciezi dacă poţi considera întâmplătoare toată această înlănţuire de asociaţii. Dar te rog să nu crezi că toate cazurile similare pe care te vei osteni să le analizezi te vor conduce la „chestiuni întâmplătoare" la fel de şocante.

Când publică ulterior relatarea, mulţi dintre cititori îi dădură dreptate.

La 22 ianuarie 1901, regina Victoria a Angliei muri în cel de-al şaizeci şi patrulea an al domniei sale. Sigmund citise suficient de multă istorie ca să-şi dea seama că se încheia o epocă, o perioadă care, având în vedere însăşi firea monarhului, se opusese categoric oricărei aluzii din partea dr. Sigmund Freud cu privire la natura sexuală a omului. Astfel, în primele luni ale celui de-al doilea an al secolului al XX-lea, Sigmund se hrăni cu speranţa că noua epocă va avea o minte mai deschisă, va fi mai puţin puritană, mai tolerantă şi mai puţin înspăimântată de atributele sexuale normale ale omului, că s-ar putea chiar să recunoască şi faptul că femeile aveau picioare, nu membre şi copiii se năşteau cu apetit sexual normal. Se întreba dacă va trăi suficient de mult ca să vadă cum va evolua gândirea oamenilor. Şi Darwin îşi pusese aceeaşi întrebare. Sigmund auzise şi citise câteva dintre acuzaţiile la adresa lui Darwin. Erau la fel de brutale ca şi invectivele cu care îl copleşise presa pe el, Sigmund Freud. Faptul că toţi oamenii erau bigoţi îl consola, într-un anume fel.

În curând termină de scris Psihopatologia vieţii cotidiene şi i-o trimise spre publicare lui Zochen, care îi promise că va apărea în cursul verii. În timp ce mergea spre casa mamei lui, unde luau dejunul duminical, Martha îl întrebă liniştită:

— Sigi, spuneai că ai scris acest articol aşa de lung pentru publicul larg. Atunci de ce îl oferi spre publicare la Revista lunară de psihiatrie şi neurologie, în loc să-l trimiţi la o revistă cu o orientare generală? Numai pentru că ai retras de la ei manuscrisul cu Dora Giesl?

— Într-o oarecare măsură. Pe de altă parte, nu se obişnuieşte ca un doctor să publice materiale medicale într-o revistă obişnuită. Trebuie să se limiteze la revistele de specialitate.

— Şi cum o să ajungă materialul tău la publicul larg?

— Prin osmoză. Prin scurgerile de informaţii. Aşa cum iese gazul din pământ şi cum picură apa din acoperişul spart.

Şi atunci, pentru prima oară după cinci ani de la prelegerea nereuşită despre Etiologia isteriei, ţinută la Societatea de psihiatrie şi neurologie, fu invitat să ţină o conferinţă la Societatea de filosofie, care număra printre membrii săi personalităţi marcante din toate facultăţile şi secţiile universităţii. La început, grupul se întâlnise neoficial la cafeneaua Kaiserhof, dar din 1888 fuseseră adoptaţi de Facultatea de Filosofie a Universităţii şi li se repartizase o sală de conferinţe pentru membrii lor, al căror număr creştea rapid. De-a lungul anilor, Sigmund ascultase conferinţe strălucite la Societatea de filosofie nu numai pe teme de medicină, ci şi de filosofie. Deşi societatea includea doar două membre, erau multe femei care veneau să asculte conferinţele împreună cu soţii sau cu părinţii lor. Prin întreaga sa activitate, societatea juca un rol foarte important în viaţa culturală vieneză.

Organizatorii din cadrul societăţii nu-l cunoşteau pe Sigmund, aşa că îl abordară prin intermediul lui Josef Breuer. Acesta îi scrise lui Sigmund un bilet, îndemnându-l să accepte. Dr. Freud nu stătu nici o clipă pe gânduri. Deşi mai ţinuse prelegeri despre vise la B'nai B'rith şi în faţa puţinilor auditori care se înscriseseră la cursul lui, conferinţele acelea avuseseră loc din iniţiativa sa, atunci când izolarea i se păruse de-a dreptul insuportabilă. Această invitaţie putea să-i aducă recunoaşterea pe plan internaţional. Se hotărî să scrie o lucrare documentată, lucidă şi convingătoare.

Când reciti materialul, îşi dădu seama că indusese o mulţime de materiale sexuale pe care o audienţă mixtă le va considera şocante şi inacceptabile. Le adresă organizatorilor propunerea de a anula şedinţa. Doi dintre directorii societăţii veniră imediat în Berggasse ca să-l roage să-şi reconsidere hotărârea.

— Foarte bine, domnilor, dar cu o condiţie: să veniţi la mine acasă într-una din serile săptămânii viitoare şi să ascultaţi prelegerea. Dacă nu veţi avea nici o obiecţie, voi fi fericit s-o prezint în faţa dumneavoastră.

Oamenii veniră şi ascultară cu interes conferinţa de o oră a lui Sigmund. În timp ce-i mulţumeau pentru timpul acordat, unul dintre ei spuse:

— Membrii societăţii noastre sunt oameni cu educaţie, Herr Doktor. Au călătorit mult şi sunt nişte persoane sofisticate. Tezele dumneavoastră vor provoca o anumită surpriză, poate chiar un oarecare şoc, dar în nici un caz nu se va ajunge, la izbucniri de indignare. Publicul este foarte receptiv la o asemenea abordare în neurologie.

Prelegerea fu anunţată în Neue Freie Press şi stârni un interes considerabil. În dimineaţa şedinţei, în Berggasse sosi o scrisoare expres. Purtătorul de cuvânt al societăţii îşi cerea scuze şi îi explica ce se întâmplase: se scurseseră anumite informaţii cu privire la conţinutul prelegerii dr. Freud. Unii membri, bărbaţii, nu femeile, formulaseră obiecţii. Ar fi atât de amabil dr. Freud să se limiteze, în expunerea sa, la cazuri şi exemple inofensive, de natură nonsexuală? Apoi, când va ajunge la materialul care ar putea fi considerat ofensator, ar fi atât de amabil să anunţe că va detalia anumite cazuri mai delicate după ieşirea doamnelor din sală?

Anulă conferinţa printr-un bilet ale cărui cuvinte parcă străpungeau indignate hârtia. Martha îl întrebă:

— N-ai fi putut să ţii o conferinţă despre psihopatologia vieţii cotidiene? Ai spus chiar tu că aceasta este calea cea mai lesnicioasă spre subconştient şi, în plus, cartea conţine foarte puţine referiri la viaţa sexuală.

— Da, aş fi putut dacă m-ar fi rugat de la început. Dar după ce le-am prezentat scheletul lucrării, ar însemna că-mi recunosc greşeala dacă aş declara că nouăzeci la sută din el este indecent şi inacceptabil. Dacă bărbaţii aceştia consideră că urechile nevestelor lor sunt prea delicate ca să audă ceva despre viaţa sexuală a lui Homo sapiens, atunci eu prefer să mă retrag din această arenă a luptelor de tauri.

— Dar dacă ai avea de ales, îl tachină Minna, ce ai prefera să fii, matadorul sau taurul?

— La fiecare fiesta mă duc înveşmântat pompos şi mândru ca matador, dar la sfârşitul înfruntării mă transform ca prin farmec într-un taur cu sabia înfiptă în gât, îngenuncheat neputincios în rumeguş.

Alexander, care ţinea cursuri de programare a transporturilor de mărfuri de mai multe ori pe săptămână la Academia de Export, aflată vizavi de locuinţa lor, trecea adesea pe la ei la o cafea după terminarea orelor. Avea acum treizeci şi patru de ani, investise un capital apreciabil în afacerile din transporturi, se îmbrăca foarte îngrijit şi ieşea în oraş ceva mai des, mai ales la operetele lui preferate. Din câte îşi dădeau seama Sigmund şi Martha, încă nu manifesta interes pentru perspectiva căsătoriei.

— Am suficient timp să mă aşez la casa mea. Peste cinci ani, Moritz Muenz se va retrage şi voi deveni singurul patron al afacerii. Abia atunci o să încep să-mi caut o nevastă.

Când Leopold Königstein reuşi, în sfârşit, să obţină titlul şi postul de profesor asociat, Martha organiză un dineu ca să sărbătorească evenimentul şi invită prieteni de demult ai lui Sigmund cu care acesta nu se mai văzuse în vremea din urmă. Sigmund instală masa de taroc în sufrageria cu vedere spre Berggasse. Apoi Alexander fu numit profesor asociat la Academia de Export. Martha invită toată familia la o masă festivă de duminică. Petrecerea îi lăsă un gust amar lui Sigmund din cauza remarcii făcute de mama sa:

— Nu m-am aşteptat niciodată ca mezinul să devină profesor înaintea fiului meu cel mare.

Sigmund se abţinu şi nu-i spuse: „Mamă, Academia de Export este o şcoală de comerţ care nu se compară cu Universitatea din Viena". În schimb, replică cu voce tare:

— În familia Freud producem numai genii.

Cu toate acestea, pe măsură ce trecea vremea, observaţia involuntară a mamei sale îl rodea pe dinăuntru.

„Va trebui să intervin pe lângă Ministerul Educaţiei, îşi spuse el. Dar cum?"

Wilhelm Fliess îi scrise că încerca s-o convingă pe o anume Frau Doblhoff să vină la Viena şi să urmeze tratamentul dr. Freud, căci neurologii din Berlin nu reuşiseră să-i aline suferinţele. Wilhelm îi asigurase pe doamna şi pe domnul Professor Doblhoff că Privatdozent Sigmund Freud va putea s-o ajute cu tehnicile sale terapeutice specifice. Sigmund se arătă foarte surprins de această afirmaţie.

— Face exact la fel ca şi profesorul Nothnagel, exclamă el. „Nu cred în metodele dumitale, dar am aici un pacient pe care nimeni altcineva nu-l poate vindeca. Cred că dumneata o să reuşeşti." Am devenit eu oare Curtea Supremă de Apel?

La începutul lui iunie plecă în recunoaştere prin Bavaria, în căutarea unui loc potrivit pentru vacanţa de vară a familiei. Luă trenul direct spre Salzburg, unde se întâlni cu Minna şi cu doamna Bernays care îşi petreceau vacanţa la Reichenhall. Merse apoi cu o trăsură până la Thumsee, un mic lac verde din apropiere, năpădit de trandafiri sălbatici care coborau până la marginea drumului şi înconjurat din toate părţile de păduri dese, de tufişuri de căpşuni, flori, ciuperci. Nu existau vile de închiriat, dar doctorul care era proprietarul micului han local tocmai decedase, aşa că Sigmund se arătă dispus să închirieze câteva din camerele lui spaţioase.

Thumsee se dovedi un adevărat mic paradis pentru copii. Mâncau ca nişte lupi, se luptau să pună mâna pe puţinele bărci disponibile de pe lac şi dispăreau zile întregi de acasă, cărând cu ei coşuri imense cu alimente pentru picnic. Martin, care avea acum unsprezece ani, Oliver zece şi Ernst, nouă ani, erau îmbrăcaţi de mama lor în costume identice: pantaloni scurţi de piele cu buzunare aplicate, ghete, şosete groase până sub genunchi, jachete mari cu croială dreaptă, cămăşi albe şi pălării rotunde cu o pană la panglică. Sigmund îi însoţea uneori, dar se plângea că nu-i prieşte viaţa în mijlocul peştilor. Prefera compania fetelor – Mathilde, de treisprezece ani, Sophie, de opt şi Anna, de cinci ani, cu care se plimba printre copaci şi culegea fructe de pădure.

Martha era încântată de împrejurimi şi de micul han, dar Sigmund nu-şi găsea locul. De când terminase Psihopatologia vieţii cotidiene se simţea obosit mental. Era furios pe el însuşi pentru că nu-i venea nici o idee. Avusese parte de o clientelă bogată în acel an. Ar fi trebuit să fie foarte bine dispus, dar nu ştia cu ce să-şi umple timpul liber. Îl obseda şi ziua şi noaptea visul de a petrece Paştele la Roma. Deşi citise foarte multe lucrări referitoare la arheologia greacă, „făcuse în gând călătorii pe care nu le va înfăptui cu adevărat niciodată şi avusese comori pe care nu le va poseda niciodată", acum, toate gândurile i se îndreptau din nou spre Roma. Studia planul oraşului ca să nu se rătăcească în cazul în care îşi va aduna vreodată curajul necesar pentru a înfrânge inhibiţia ce-l împiedica să se ducă acolo.

„ Am aflat din propria mea psihanaliză că îmi reprim această dorinţă de o viaţă întreagă. De ce să nu-mi iau inima în dinţi şi să mă duc? Trebuie să fac această călătorie!"

— Ceea ce îmi trebuie mie sunt două săptămâni în ţara vinului şi a uleiului, îi spuse Marthei.

— Atunci de ce nu te duci, dragul meu? O schimbare de decor o să-ţi revigoreze forţele pentru anul de muncă ce te aşteaptă.

Nu reuşea să se hotărască. O duse pe Martha la Salzburg ca să asculte o operă, apoi fu prins câteva zile la rând în han din cauza ploii. Citi introducerea cărţii dr. Ludwig Laistner, Enigma Sfinxului, care încerca să demonstreze că miturile pot fi regăsite în vise, de unde şi-ar putea trage originea. Puse volumul deoparte, alene, când îşi dădu seama că autorul nu ştia ce se află în spatele viselor. Singurele ştiri din ziare care îi produseră emoţii fură acelea referitoare la săpăturile lui Arthur Evans, care scosese la iveală palatul din Cnossos, Creta, locul de naştere a celei mai vechi culturi greceşti din preajma anului 1.500 î.de Hr., despre care se credea că este locul unde se aflase labirintul lui Minos.

Emoţia produsă de aceste descoperiri arheologice îl duse cu gândul înapoi la dorinţa lui neîmplinită: să viziteze Roma. În timp ce hoinărea prin pădure, îl surprinse o furtună cu tunete şi fulgere. Din spatele unor nori negri străluci un fulger.

— Da, bineînţeles! strigă el cu voce tare. Fusese un prost că nu-şi dăduse seama: crezuse că acum, după ce-şi terminase autopsihanaliza se va simţi liber să se ducă la Roma. Lucrurile stăteau exact pe dos: sosirea lui la Roma va fi cea care va marca, în mod oficial, sfârşitul analizei. Acesta era actul simptomatic de care avea nevoie ca să-şi câştige independenţa.

Porni grăbit înapoi spre han prin ploaia vijelioasă şi o găsi pe Martha în salon citindu-le celor mici dintr-o carte la lumina lămpii cu kerosen. Martha îi remarcă numaidecât strălucirea din ochi.

— Sigi, ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă te-ar fi lovit ceva imens.

— M-a lovit. Fulgerul acela. Plecăm la Roma la sfârşitul lui septembrie. Pentru o vizită de două săptămâni. Ce părere ai despre asta, Marty?

— Să fie într-un ceas bun. Ştiu de cât timp şi cu câtă ardoare ţi-ai dorit să te duci la Roma.

Îl privi gânditoare o clipă, apoi îi încolăci gâtul cu braţele şi spuse blând:

— Apreciez dorinţa ta de a împărtăşi această experienţă măreaţă cu mine, dar parcă te văd cum încerci să absorbi două mii de ani de istorie romană în două săptămâni, şi toate astea în „arşiţa bestială şi plină de malarie a verii romane" ca să citez propriile tale cuvinte. O să te însoţesc data următoare, când ai să ştii mai multe despre oraş şi ai să poţi să-l priveşti cu un aer ceva mai filosofic.

În cele din urmă, Sigmund se hotărî să plece împreună cu Alexander.

Ajunseră la Roma la amiază, după o călătorie de o zi şi jumătate. Coborâră la Gara Centrală şi luară o trăsură până la Hotel Milano, din Piazza Montecitorio. Sigmund era extrem de încordat în timp ce străbăteau străzile, mai ales când trecură prin locurile despre care citise – frumoasa Fântână a Naiadelor, Piazza dell'Esedra, coloana lui Marcus Aurelius din Piazza Colonna, obeliscul adus de la Heliopolis la Roma de Augustus şi plasat în Câmpul lui Marte.

La Hotel Milano aveau o cameră spaţioasă, cu lumină electrică, nu cu gaz aerian, aşa cum fusese obişnuit pe parcursul călătoriei. Făcu imediat o baie fierbinte, se îmbrăcă cu haine curate şi, privindu-se în oglinda şifonierului, exclamă:

— Acum mă simt chiar ca un roman, deşi aş fi preferat să mă scald în apele Termelor lui Caracalla, înconjurat de o sută de senatori şi de membri ai nobilimii, să joc jocuri de noroc pe pardoseala de faianţă mozaicată.

— Parcă ai citi din ghidul aflat în buzunarul tău! exclamă Alex.

— Haide, Alex, să luăm o masă bună şi după aceea o să ne plimbăm pe jos toată după-amiaza, la întâmplare. Toate celelalte zile mi le-am planificat cu rigurozitate.

— N-am nici cea mai mică îndoială, mormăi Alexander. Ar fi mai bine să ne culcăm devreme în seara asta. Fără îndoială că mâine dimineaţă va trebui să privim răsăritul soarelui la Colosseum.

— Nu încă. Este un moment cu totul special în viaţa mea şi intenţionez să-l savurez din plin. Nici nu-ţi dai seama cât de fericit sunt că mă aflu la Roma, cât de mult înseamnă asta pentru mine.

În dimineaţa următoare, la şapte treizeci, vizitară catedrala Sf. Petru, după ce în după-amiaza precedentă priviseră Domul lui Michelangelo, de pe terasa de la Piazzale del Pincio. Intrară pe uşa centrală masivă şi ajunseră repede în nava centrală, unde rămaseră cu răsuflarea tăiată în faţa intensităţii superb echilibrate a Bisericii Mamei a Creştinătăţii. Coborâră pe scara în spirală din spatele altarului central în mormântul sfântului Petru, după care urcară cele o sută de trepte până în vârful Domului pentru a admira priveliştea ce se aşternea la picioarele lor. Ieşiră apoi pe balcoanele deschise cu sculpturile lor gigantice, şi priviră Roma, Castelul Sant Angelo care se afla în faţa lor şi Tibrul ce curgea prin mijlocul oraşului.

Plecând de la Sf. Petru, vizitară Vaticanul. Nimic din ceea ce citise sau văzuse Sigmund mai înainte nu-l pregătise pentru a accepta grandoarea cupolei Capelei Sixtine pe care Michelangelo reprodusese scene din Vechiul Testament. Străbătu podeaua capelei cu capul lăsat pe spate, încercând să absoarbă acest miracol în pictură – profeţii, sibilele, crearea Omului, Potopul. aproape incapabil să îmbrăţişeze cu privirea imensitatea capodoperei. Aceeaşi emoţie îl cuprinse şi când ajunse la capătul capelei pentru a admira Judecata de Apoi, cu un Hristos puternic, un bărbat viril care îi alunga în iad pe cei răi, şi cu o frumoasă Maria ce şedea alături de el, înveşmântată în văluri diafane.

Se întoarse amuţit de uimire la Hotel Milano. Îi scrise Marthei: „Şi când te gândeşti că ani în şir mi-a fost teamă să vin la Roma!"

În dimineaţa următoare petrecură două ore şi jumătate în Museo Nazionale Romano, cu colecţiile sale de sculpturi antice greceşti. Porniră apoi prin soarele cald spre micuţa Piazza Trevi şi aruncară o monedă în jetul robust al fântânii ca să fie siguri că se vor mai întoarce la Roma. Luară masa de prânz la un restaurant de pe trotuar cu vedere spre Tritonii enormi de piatră care purtau un car triumfal cu aripi. După ce se delectară cu fettuccine şi ossibucchi, îşi continuară plimbarea, îndreptându-se spre vechiul Pantheon cu cele şaisprezece coloane monolitice, atât de uriaş în interior, încât întrecea orice închipuire. Prin deschizătura circulară din vârf se vedea cerul albastru al Italiei. Îşi petrecură apoi după-amiaza la Colosseum.

Luară o cină uşoară la un restaurant cu mesele amplasate pe trotuar din Piazza Navona, de unde se vedeau splendidele fântâni baroce ale lui Bernini, apoi se îndreptară spre hotel prin aerul cald al serii. Sigmund era amuzat de comportamentul romanilor pe stradă – femeile îşi alăptau copiii în faţa uşilor, familii întregi cumpărau de mâncare de la tarabe şi mâncau apoi continuându-şi drumul, cântând, certându-se, gesticulând. Perechi de îndrăgostiţi se îmbrăţişau în văzul lumii, aşa cum făceau şi la Paris, şi se rezemau de ziduri când se sărutau.

— Îmi plac romanii moderni la fel de mult ca şi cei din antichitate, îi spuse Sigmund lui Alexander. Îşi trăiesc viaţa în plein air. La Viena putem face orice în casă, dar nimic afară, cu excepţia faptului că mai bem câte o cafea.

Zilele treceau într-o adevărată beţie de sunete şi imagini. Nu se mai simţise niciodată aşa de bine. Închiriară o trăsură pentru patru ore, ca să-şi poată forma o imagine de ansamblu asupra oraşului. Vizitară Palatinul, care deveni colina preferată a lui Sigmund la Roma, mai dragă chiar decât admirabila Capitolină proiectată de Michelangelo, cu Palatul Senatorial şi statuia lui Marcus Aurelius. Se duse să-l vadă pe Moise de la San Pietro de Vincoli, jurând că într-o zi va scrie o carte despre sculptarea marmurei. La un vânzător de antichităţi găsi un cap roman, un tors de femeie din marmură din Asia Mică, două statuete egiptene stând în picioare, mici, dar remarcabile prin eleganţa detaliului şi, în sfârşit, o gemă greco-romană cu capul lui Jupiter săpat în piatră semipreţioasă. Îl fixă apoi într-un inel simplu de aur pe care nu şi-l scotea decât foarte rar din deget.

În ziua a noua începu să sufle siroco, vântul uscat din sud, care venea dinspre Africa; deşi îşi simţea energia secătuită, Sigmund continuă totuşi să admire minunile Romei: Forumul cu Arcul lui Septimius Severus, Basilica Iulia a lui Caesar, Casa virginelor vestale. Străbătură Via dei Fori Imperiali, trecură pe lângă forumurile nobile construite de Augustus, Caesar, Traian. În această ultimă zi, Sigmund trăi o experienţă cu totul neobişnuită: dădu aproape din întâmplare peste un templu păgân subteran, cu altarul de sacrificiu păstrat intact. Deasupra lui, dar tot sub pământ, se afla o biserică creştină din secolul întâi sau al doilea, fără nici un fel de ornamente, iar deasupra acesteia o biserică mare, cu ornamente, datând din secolul al şaptesprezecelea. Pentru Sigmund, aceasta era însăşi structura şi organizarea muncii sale: subconştientul, starea preconştientă şi cea conştientă, aşezate una peste alta, exact în această ordine.

În ziua a douăsprezecea, cei doi fraţi luară trenul înapoi spre Viena. Sigmund oftă mulţumit când se instalară în compartiment, pregătit pentru călătoria care avea să dureze două zile.

Când se întoarse la Viena, găsi trei pacienţi interesanţi care îi aşteptau sosirea. Doi dintre ei aveau să-i influenţeze considerabil cursul vieţii. Primul caz era baroana Maria von Ferstel, născută Thorsch, o femeie în jur de treizeci şi cinci de ani, cu o ţinută maiestuoasă, o faţă largă, frumoasă şi nişte ochi negri superbi. Se născuse la Praga dintr-o familie de bancheri şi angrosişti şi fusese crescută în Palatul Thorsch, care era atât de mare, încât acoperea aproape tot intervalul dintre două intersecţii. Tatăl ei, David, nu se lansase în afaceri, ci se făcuse inginer. Maria Thorsch se căsătorise cu baronul Erwin von Ferstel, un consul general care lucra în cadrul Ministerului Imperial de Externe. Cei doi se căsătoriseră la Votivkirche, proiectată şi construită de tatăl baronului, Heinrich von Ferstel. Acesta era unul dintre cei mai proeminenţi arhitecţi din Viena, care construise, printre altele, şi Universitatea. Baroana avea patru fiice şi întreţinea unul dintre cele mai plăcute saloane din Cetatea Imperială. Se distingea prin prestanţă şi prezenţă de spirit. Familia Thorsch era evreică, însă Maria trecuse la catolicism înainte de a se căsători cu baronul von Ferstel, gest care izvorâse din convingere.

— Herr Doktor, mi-aţi fost recomandat de Frau Hofrat Gomperz. Mi-a spus că aţi vindecat-o într-o lună.

— Nu era vorba decât de o aşa-zisă luxaţie a mâinii. Vreţi să-mi spuneţi ce problemă vă frământă?

— Sufăr de dureri de cap. Dimineaţa, când mă trezesc, mă simt odihnită şi mă apuc cu tragere de inimă de treburile zilei. Dar pe măsură ce se scurg orele, după ce îmi rezolv corespondenţa, primesc diverse mesaje legate de anumite întruniri sau acţiuni de caritate, încep să simt un fel de apăsare în cap.