Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,08 Mb.
|
|
Luptele purtate acum împotriva normanzilor de cãtre papa Leon IX, în unire cu bizantinii, pe care cu- 610
1 noscutul Argyros îi debarcã, în primãvara anului 1051, la Bari, se sfârsesc prin biruinta completã a celor dintâi (1053). 6. Miscarea literarã sub Monomachos O întâmplare fericitã îi strânge în jurul tronului sub aceastã domnie pe cei mai de frunte reprezentanti ai culturii acestei epoci. Constantin Lichudes, un literat, care ocupa cea mai înaltã demnitate, fiind prim-minis-tru al lui Monomachos, îi cunoscuse la Constantinopol pe Mihail Psellos, pe loan Xiphilinos si pe loan Mau-ropus, o rudã a sa, trei învãtati ilustri pentru epoca lor. Primul loc îl ocupã, prin marea sa personalitate, Mihail Psellos. Prin influenta deosebitã pe care o avea la Curte, Lichudes îi strânse în jurul împãratului pe acesti oameni de talent. El impuse o inovatie în privinta ocupãrii functiunilor. De unde pânã aci se lua în considerare mai cu seamã nobletea candidatilor, meritul se punea acum înaintea nasterii. Psellos, bine apreciat de împãratul însusi, care-1 cunoscuse, fu înãltat la rangul de vestarches (mare sambelan) si pro-toasecretis (primul secretar) imperial. Colegul sãu de scoalã Xiphilinos fu judecãtor la Tribunalul imperial si apoi nomophylax, însãrcinat cu administrarea justitiei. Sub înrâurirea lor se redeschise acum si vechea Universitate din Constantinopolm, care fusese lãsatã în pãrãsire, încã din vremea lui Basilios II, ocupat cu lungile sale rãzboaie, învãtãmântul decãzuse. Tinerimea nu mai avea nevoie atunci, pentru a înainta în carierã, de învãtãtura vestitei scoli de drept si filosofic. Administratia statului se resimtea de acest neajuns. 611
învãtãmântul lui Psellos avu mai cu seamã un mare rãsunet. Om de litere distins si bãrbat politic în acelasi timp, Mihail Psellos e cea mai mare personalitate a secolului al Xl-lea bizantin, înzestrat cu o culturã dintre cele mai întinse, el rezumã calitãtile si defectele spiritului grec. Poligraf fecund, Psellos ne-a lãsat sute de opuscule asupra celor mai variate subiecte, o multime de scrisori, de cuvântãri si poezii si o istorie care are caracterul de memorii28. El este un precursor al Renasterii din timpul Com-nenilor, mare admirator al lui Platon. Iubitor pasionat al Antichitãtii, îsi propune reabilitarea culturii clasice în ochii contemporanilor. Lucrul acesta nu era cu putintã, pentru vremea crestinã în care trãia, decât prin-tr-o interpretare care sã descopere la cei vechi revelatia inconstientã a adevãrurilor crestinismului. Astfel aflã Psellos în Platon un drum mai simplu si mai scurt cãtre doctrina evanghelicã; poetii îi destãinuiau ade- 28 Editate întâia oarã de C. Sathas, Bibliotheca*GraecaMedii Aevi, voi. IV si V, Paris 1874 si 1876. 612
învãtãmântul sãu strãlucit atrãgea o mare multime de auditori, din toate pãrtile lumii civilizate, în curând, ajunse însã în conflict cu patriarhul Kerularios, care-1 acuzã de erezie. Urmasul acestuia, Xiphilinos însusi, îl atacã de asemenea. Monomachos gãsi cã Psellos face prea mult zgomot si, dupã câtiva ani numai, cursurile furã din nou închise. Aceasta însemna biruinta intrigantilor asupra împãratului, care cãzuse din nou sub influenta lor. în curând, Lichudes va cãdea în dizgratie si, dupã înlocuirea sa, toti prietenii îl urmarã, pãrãsind Curtea si îmbrãtisând viata monahalã. Psellos, spirit activ, om de un gust rafinat, se va întoarce însã în curând în mijlocul societãtii strãlucite pe care n-o putea uita atât de lesne si va juca mai departe un rol însemnat în evenimentele domniilor urmãtoare. 7. Schisma celor douã Biserici (1054). Mihail Kerularios Fapta cea mai însemnatã a domniei lui Monomachos, aceea de care se leagã mai cu seamã numele sãu, este Marea Schismã dintre Biserica de Rãsãrit si Biserica de Apus. 29 A. Rambaud ne-a schitat un portret al lui Psellos în articolul clin Revue historique (1877), reprodus în Etudes sur l'histoire by-zantine, Paris, 1912, III. Un altul la Cari Neumann, Die Weltstel-lung des byzantinischen Reiches vor den Kreuzziigen, Leipzig, 1894, pp. 81-93. Cf. Krumbacher, Geschichte der byzantinischen Litteratur, p. 433-444. • •'"• 613
Ceea ce pare curios e faptul cã vechea urã ce exista între Roma si Bizant si pe care am cunoscut-o cu prilejul ambasadei lui Luitprand dispãruse aproape cu totul. Câtiva ani înaintea conflictului care aduce ruptura, ba chiar pânã în ajunul acestui eveniment, Biserica de Apus si Biserica de Rãsãrit se aflau în cele mai bune raporturi. Predecesorul lui Kerularios, Alexios Studitul, nu avusese nici mãcar un conflict cât de mic cu Roma. Petru, patriarhul Antiochiei, fãcea cunoscutã papei, în 1052, alegerea sa si-i trimitea o mãrturisire de credintã, iar papa Leon al IX-lea (1049-1054) îi rãspundea în 1053, aprobând alegerea si Mãrturisirea de credintã si fãgãduindu-i tot sprijinul. Credinciosii celor douã Biserici erau de asemenea în cele mai bune legãturi, res-pectându-si unii altora cultul, în Orient, se aflau biserici si mãnãstiri latine, în care ritul se îndeplinea în toatã libertatea. La începutul secolului al Xl-lea, stefan cel Sfânt al Ungariei ridicase la Constantinopol, cu învoirea lui Basilios II, o bisericã pentru natiunea sa; garda varegilor îsi avea biserica în acelasi oras, aproape de Sfânta Sofia, Panagia Varangiotissa. Apusenii mergeau tot mai numerosi în pelerinaj la Locurile Sfinte, cãtre mijlocul secolului al Xl-lea, fiind primiti de greci peste tot cu cea mai mare bunãvointã. Acestia cãlãtoreau, la rândul lor, în Occident si erau vestite pelerinajele lor la mormântul Apostolilor, la Roma. Nici o urã, nici o prigonire nu-i despãrtea pe greci de latini. Cum se explicã asadar aceastã mare schimbare a legãturilor dintre cele douã Biserici, produsã în numai 614
Cauzele rupturii au avut esentialmente un caracter doctrinar, scrie A.A. Vasiliev30. L. Brehier, constatând împrejurãrile care pânã atunci fãcuserã sã domneascã cele mai bune raporturi între Orient si Occident, crede cã motivele doctrinare n-au fost decât un pretext, în realitate totul explicându-se prin caracterul celor douã personalitãti din fruntea Bisericilor, Kerularios si Leon IX. W. Norden31 e mai aproape de adevãr când afirmã cã motivele de ordin dogmatic agitate de Kerularios au conferit doar un temei abstract durabil schismei, dar cu adevãrat hotãrâtor a fost momentul politic. Papalitatea în adevãr intervenea în Italia meridionalã întâia oarã ca putere politicã. Douã momente, cum aratã foarte bine Norden, au dus la despãrtirea definitivã a celor douã Biserici: 1) reînvierea Bisericii Apusene, sub influenta ideilor de reformã de la Cluny; 2) înaintarea biruitoare a puterii din Occident în Italia de Sud bizantinã. Otto I, încoronat la Roma (962), a început aceastã ofensivã. Tronul pontifical era ocupat de Leon IX, ale cãrui preocupãri nu erau doar eclesiastice, ci si politice. Miscarea de la Cluny, care avu un mare succes în Biserica occidentalã, se dezvoltã sub protectia sa. Scopul acestei miscãri era de a reforma Biserica, de a-i ridica nivelul moral, de a restabili disciplina slãbitã, de a suprima moravurile profane ce nãvãliserã în Biserica (simonia, cãsãtoria preotilor, învestitura temporalã etc.). Miscarea de la Cluny fãcu progrese simtitoare în Italia meridionalã, ceea ce-i indispuse pe greci, cãci ideile reformatoare erau în contrast cu Biserica greacã]"91. 30 Histoire de l'empire byzantin, trad. Brodin-Bourguina, Paris, 1932, I, p. 446. 31 Walter Norden, Das Papsttum un d Byzanz. Die Trennung der beiden Mãcbte tind dos Problem ihr Wiedervereinigung, Berlin, 1903. . ........ 615
De fapt, actul de la 1054 nu era decât pecetluirea definitivã a unei stãri de lucruri care începuse de multã vreme; între cele douã Biserici n-a existat niciodatã o întelegere. Criza începuse încã din epoca lui Photios; Nikephoros Phokas interzisese ritul latin în Calabria. Distingem patru etape ale acestui conflict, care sfârseste cu schisma: 1. încadrarea papalitãtii în Imperiul lui Carol cel Mare; 2. Conflictul, împletit cu lupta pentru Bulgaria, dintre papa Nicolae I si urmasul sãu imediat si patriarhul Photios; 3. încorporarea papalitãtii în imperiul lui Otto cel Mare (jumãtatea secolului al X-lea). 4. Emanciparea papalitãtii sub influenta Reformei de la Cluny si înaintarea sa în Italia meridionalã: lupta Bisericii bizantine împotriva acestui fapt, care duce la ruptura definitivã (jumãtatea secolului al Xl-lea). Cauzele schismei le reprezintã nu atât divergentele religioase, cât chestiuni de putere politico-religioase. Papalitatea se sili sã recâstige acele provincii ale Bisericii care la începutul procesului de separare fuseserã smulse Romei de împãratul Leon III Isauri-cul si subordonate patriarhului de Constantinopol. Câmpul luptei fu, sub Nicolae I, Bulgaria, o parte a vechii Illyrii, iar sub Leon IX, Italia meridionalã. Papa fãcuse progrese religioase în Italia meridionalã, aflate în legãturã cu cuceririle politice ale normanzilor. Deci, statul si Biserica erau pãgubite de Bizant în acelasi chip. Acum, papalitatea intervenea întâia oarã ca putere politicã. Tocmai pentru aceasta intrã Leon IX în conflict cu normanzii si se uni împotriva lor cu Bizantul. 616
Criza începuse pe vremea patriarhului Photios. In Sinodul de la Constantinopol din 869/870, socotit al optulea Sinod ecumenic, prelatii Orientului subscriseserã o formulã prezentatã de legatii papei Hadrian II, prin care recunosteau suprematia acestuia si Photios fusese depus. Dar succesul Romei fu paralizat de înfrângerea suferitã în chestiunea bulgarilor, putine zile dupã încheierea Sinodului. Photios îsi recâstigã influenta si un nou Sinod adunat la Constantinopol în 879/880, socotit de greci ca al optulea ecumenic, anulã actele celui prezent. Photios fu depus în 886 de Leon VI, pentru a înlesni împãcarea. Nikephoros Phokas dãdu o loviturã populatiei prin patriarhul Polyeuktos (968), oprind ritul latin în Calabria. El cãuta prin aceasta sã taie din scurt influenta romanã care ameninta sã se întindã, odatã cu progresele împãratului german în Italia de Sud, longobardã. Papalitatea, aflatã sub influentã germanã, se înstrãina de interesele Bizantului. La începutul secolului urmãtor, papa Benedict VIII (1012-1024) nu sovãi, la cererea împãratului Henric II, sã aprobe ceea ce Leon III îi refuzase lui Carol cel Mare de teama Bizantului: primirea lui Filioque în simbolul credintei. De la Constantinopol se rãspunse: patriarhul Sergios I (999-1019) sterse numele papei de pe dipticele Bisericii sale. si va trece mult timp pânã când sã fie scris din nou. Cãci la mijlocul secolului al Xl-lea avu loc separarea definitivã a celor douã Biserici. Ea a fost explicatã prin unele motive personale ale patriarhului bizantin Kerularios. Norden aratã cã rãdãcinile unui fapt atât de grav sunt mai adânci decât aceste simple motive. Au existat douã momente care au adus despãrtirea definitivã a Bisericii grecesti de cea romanã: reînvierea Bisericii apusene sub impulsul ideilor de reformã de la Cluny si înaintarea biruitoare a puterii occidentale în Italia de sud bizantinã. Otto I se încoronase la 962 ca împãrat la Roma si odatã cu el începe ofensiva Imperiului germanic în Italia. în ce priveste pretentiile papilor de a stãpâni din punct de vedere politic sudul Italiei, ei se bazau pe vechile privilegii ale Ca-rolingienilor si ale lui Otto I, care îi acordaserã papalitãtii domenii private în acele regiuni. Se adaugã apoi închipuitul hrisov al 617 NICOLAE IÎANESCU lui Constantin cel Mare, care nu lãsa nici o îndoialã privitoare la dreptul Curiei asupra întregului domeniu roman. Afarã de aceste scopuri, papii începurã a-si extinde influenta bisericeascã în Italia sudicã, încercând sã impunã aici ideile de la Cluny, pentru a lega strâns Bisericile de Roma. Astfel se uni cu expansiunea Occidentului în paguba Bizantului pãtrunderea ideilor reformatoare de la Cluny, care în disciplinã si conceptie erau în contrast izbitor cu Biserica greceascã. Intentia Ottonilor de-a cuceri sudul Italiei fusese nimicitã odatã cu înfrângerea lui Otto II la Cotron (982). De atunci, stãpânirea bizantinã se restabileste aici. Numai în al doilea deceniu al secolului al Xl-lea ea fu din nou amenintatã, prin revolta din Apulia; Melo, un om bogat din Bari, se aflã în fruntea revoltei pe care papa Benedict VIII (1012-1024) o sprijini din toate puterile. Când aceastã revoltã fu înãbusitã, papa îl chemã în ajutor pe Henric II din Germania. Henric, dupã ce întãri vechile privilegii ale papei asupra Italiei sudice, veni el însusi acolo în 1022. Dar nu izbuti. Influenta bizantinã se întinsese în toatã Italia de Sud, longobardã. Henric II si Benedict VIII murirã în acelasi arr'(1024). Basilios II încercase (1025) sã aducã pe cale pasnicã o întelegere, cerând ca Biserica din Constantinopol sã fie în Orient ecumenicã, iar Roma în Occident. Papalitatea sã renunte deci la primatul sãu asupra Bisericii orientale. Papa loan IX era gata sã se supunã; dar partidul reformelor de la Cluny se agitã energic împotriva acestei negocieri. Papa fu amenintat. loan a fost atunci abãtut de la intentia lui. Cu mai mult noroc decât Henric II si Benedict VIII, norman-zii întreprinserã în 1040, în legãturã cu elemente rãzvrãtitoare, lupta contra Apuliei bizantine. Cele douã mari puteri ale Apusului, Imperiul german si papalitatea, se grãbirã sã legitimeze aceastã înaintare a Occidentului împotriva Orientului: Henric III îngloba noua provincie la Imperiul de Occident, acordând în 1047 normandului Drogo comitatul Apuliei. în acelasi timp, el fãcu Italia longobardã si comitatul de Aversa normand, asezat acolo, supuse imperiului. Papa Clement II (1046-1047) interveni în Ca-pua si Salerno, sfintind acolo clerici. Dar mai cu seamã Leon IX (1048-1054) urmãri energic ideea de a încorpora sudul Italiei si Bisericile Occidentului, legând regiunile longobarde si normande 618
Dar se dovedi cã normanzii, care apãsau groaznic populatia Italiei sudice, nu erau un element destoinic pentru ideile Bisericii de Apus. Papa se gândi atunci sã-i scoatã pe normanzi din Italia. Ambele Imperii, si cel de Rãsãrit si cel de Apus, trebuiau sã-1 sprijine. Pe când însã Henric III se multumi cu un decret, prin care trecea papei Beneventul si aproape toate bunurile imperiului din Italia meridionalã, Leon spera un ajutor armat de la Argy-ros, catepano bizantin în acele pãrti, care deja luptase cu succes contra normanzilor. Dar dacã interesele politice cereau o asemenea aliantã din partea Bizantului, cele religioase se opuneau. Patriarhul Kerularios nu putea lãsa sã se înrãdãcineze acolo puterea papei. El condamnã prin urmare obiceiurile latine, pâinea numitã azimã. închise toate bisericile si mãnãstirile latine din Constantinopol, „pânã ce acestea se vor conforma ritului grec". Aruncã latinilor termenul injurios de „azimiti". Mihail Kerularios, dintr-o familie senatorialã din Constantinopol, fãcuse studii îngrijite, în filosofie, dialecticã si teologie. El intrase la început în viata politicã si, fiind implicat într-un complot în 1040, Mihail Pa-phlagonianul îl exilase, îndatã dupã aceea el se cãlugãri si, sub Constantin IX Monomachos, ajunse sã aibã o înaltã situatie la Curte. Consilier intim al împãratului, Kerularios îndeplinea functia de ai)yKeA,-A,oq, prima demnitate a Bisericii din Constantinopol, dupã aceea de patriarh32. Dupã moartea patriarhului Alexios, vointa împãratului îl ridicã la aceastã înaltã treaptã (1043). 32 V. Louis Brehier, Le schisme oriental du Xle siecle, Paris, 1899- Aceastã lucrare fundamentalã a fost folositã în toatã expunerea capitolului nostru. 619 NICOLAR BÃNESCU Kerularios era, dupã mãrturisirea contemporanului sãu Psellos, un om nãscut pentru a comanda. El întelegea sã porunceascã la Constantinopol. O mândrie nemãsuratã unitã cu o vointã de fier alcãtuiau fondul sufletesc al noului patriarh. în acelasi timp, scaunul papal era ocupat de un om tot atât de distins: Leon IX, ilustrul reformator al clerului latin. Leon IX nu era omul care sã se îndoaie în fata caracterului hotãrât si autoritar al patriarhului. Jules Gay33 a arãtat cã papa n-a fãcut decât sã rãspundã la scrisorile primite de la împãrat si Kerularios. Acestia au scris mai întâi papei, propunându-i o întelegere, cum rezultã clar din rãspunsul papei, împrejurãrile politice grave din Occident au fãcut sã se facã aceastã interventie de la Bizant. Papa rãspunde, bucuros a sta de vorbã, pentru încheierea unei aliante politice contra pericolului normand comun. Dacã împãratul cãuta sã înlãture orice motiv de ceartã, patriarhul Kerularios însã nu era dispus sã recunoascã suprematia papei, revendicãrile sale religioase. Legatii papei duceau în 1054 rãspunsul cãtre împãrat, rãspunsul cãtre patriarh, o scrisoare memoriu în 41 de articole, care revendica suprematia Bisericii de Apus, o expunere a doctrinei romane în chestiunea azimei. Kerularios se temea de Argyros, catepan al Italiei, un latin, si de aceea îl pusese pe arhiepiscopul de Ohrida sã-i scrie Episcopului de Trani, un partizan al bizantinilor. Trebuia sã-i previnã pe greci, sã-i destepte la rezistentã. 33 L'Italie meridionale et l'empire bizantin, Paris, 1904. 620 MP """
în 1054, primãvara, legatii sosirã la Constantinopol, unde furã bine primiti de împãrat. Ei se purtarã arogant fatã de patriarh. Kerularios, într-o scrisoare cãtre patriarhul Antiochiei, se plânge de trufia lor, de aerul ele superioritate ce-1 manifestau fatã de el. Legatii aduceau o scrisoare patriarhului si alta împãratului. Cea dintâi era plinã de amenintãri. Papa contesta ridicarea lui Kerularios la patriarhat, numindu-1 „neofit", pentru cã nu trecuse prin toate treptele ierarhice pânã la episcopat. Ii imputa apoi calomniile la adresa Bisericii latine, anatema aruncatã celor care se împãrtãseau cu azimã, îndrãzneala sa, în sfârsit, de a trata cu el ca de la egal la egal. Cu totul în alt ton era scrisoarea adresatã împãratului. Exprimându-se în termenii cei mai mãgulitori fatã de acesta, papa declara la urmã cã prima conditie a aliantei politice era pacea religioasã si-1 ruga pe împãrat sã dea tot sprijinul legatilor sãi pentru realizarea acestui scop. 621 NICOLAE DANESCU Scrisorile acestea avurã ca rezultat despãrtirea lui Monomachos de cauza sustinutã de patriarh. Legatii hotãrarã sã atace tratatul lui Niketas Stethatos (Pecto-ratus), cãlugãr la Studios. Acesta, la îndemnul lui Ke-rularios, compusese un tratat în latineste, în care-i ataca în chip violent pe latini, denuntând drept erezie interzicerea cãsãtoriei preotilor. Faptul îl jignea profund pe Leon IX, care în tot timpul pontificatului sãu se silise a îndrepta moravurile decãzute ale clerului. Kerularios închise bisericile latine din Constantinopol, anatemizându-i pe preotii si cãlugãrii lor ca „azi-miti"1201. Nikephoros, cancelarul sãu, le calcã în picioare anafura, sub cuvânt cã nu era din pâine dospitã. Legatii papei compuserã atunci un Dialog între un latin si un grec, cãutând, pe un ton moderat, sã convingã Biserica orientalã de rãtãcirea în care se afla. Un alt tratat însã, adresat lui Niketas, fu compus în tonul cel mai violent. O ploaie de invective cãzu asupra adversarului. La 24 iunie 1054 - ziua nasterii Sf. loan Botezãtorul - legatii, în fata împãratului, discutarã cu Niketas, la Studios si acesta se declarã convins de greselile sale, iar cartea sa fu arsã; el însusi aruncã anatema împotriva dusmanilor Bisericii romane. Patriarhul fusese umilit prin toatã aceastã ceremonie. El pãstrã însã toatã rezerva, se abtinu de la orice discutie cu legatii, în vremea aceasta, papa Leon IX murise (aprilie 1054) si situatia legatilor era acum mai putin favorabilã. Kerularios se gândi sã-i câstige de partea sa pe episcopii de Rãsãrit. El scrie patriarhului Antiochiei, denaturând lucrurile, cãutând sã le înfãtiseze într-o luminã favorabilã siesi, pentru a-i cere sã nu-1 mai recunoascã pe papã. 622
Legatii rãmaserã încã o zi la Constantinopol, unde sfintirã noi biserici de rit latin. Dar la 17 iulie, ei plecarã din capitala imperiului cu o grabã care semãna a fugã. împãratul îi încarcã cu daruri pretioase cu acest prilej. Abia plecaserã cã atunci Kerularios se arãtã dispus sã aibã o întrevedere cu ei. împãratul îi rechemã de la Selymbria, unde ajunseserã deja, iar ei se întoarserã. Kerularios pãrea cã voia sã-i atragã într-o cursã. Convorbirea trebuia sã aibã loc la Sfânta Sofia, unde patriarhul ar fi atâtat multimea sã-i ucidã. Monoma-chos simti intentiile lui Kerularios si impuse conditia de a asista el însusi la întrevederea cu legatii. Patriarhul refuzã si împãratul le trimise legatilor ordinul de a-si relua cãlãtoria. Neputându-se rãzbuna împotriva latinilor, patriarhul îsi întoarse toatã mânia asupra împãratului. Stârni o mare miscare pe strãzile Constantinopolului si Mo-nomachos a fost un moment în pericol sã-si piardã tronul. Pentru a-1 potoli, îi trimise patriarhului o scrisoare de umilintã. O ambasadã numeroasã, în care se afla si Psellos, fu însãrcinatã a i-o remite, împãratul se 623
Kerularios era biruitor. Pentru a-si încorona triumful, rãmânea sã îndeplineascã actul solemn al despãrtirii celor douã Biserici. Cu autorizatia împãratului, el adunã un Sinod cu episcopii patriarhului de Con-stantinopol si edictul sinodal publicat de aceastã adunare însirã toate acuzatiile împotriva Bisericii romane, aruncând anatema asupra ei. La sfârsit, pentru a-1 umili pe împãrat, se publicã scrisoarea pe care acesta i-o adresase în împrejurãrile cunoscute. Bula de excomunicare fu arsã si cei care contribuiserã la redactarea ei anatemizati. Yüklə 2,08 Mb. Dostları ilə paylaş:
|