Istoria imperiului bizantin

Situatia era foarte criticã pentru imperiu. Un eveniment neasteptat complicã însã situatia pentru bulgari, în septembrie 1040, un fiu al fostului tar bulgar Ion Vladislav, cu numele Alusianos*2, strateg al unicei the-me de frontierã, Theodosiopolis, din Asia, la vestea miscãrii din patria sa, îsi pãrãsi postul si familia, veni travestit la Constantinopol, unde luã informatii de la un prieten si izbuti sã se strecoare pânã în Bulgaria, înselând vigilenta bizantinilor. Vechii prieteni îl recunoscurã si în curând o multime de credinciosi se strânserã în jurul acestui urmas legitim al gloriosilor tari.

Delianos fu nevoit sã-1 recunoascã, desi avea pentru el toatã ura - pe care nu se putea sã nu i-o trezeascã acest nou concurent care se trãgea din vechea semintie regeascã a bulgarilor. Alusianos fu trimis atunci, cu o mare armatã, asupra Thessalonicului. Pe la sfârsitul lui septembrie 1040, el asedie puternica cetate bizantinã, atacând-o cu înversunare. Respins pe

22 Multã confuzie a domnit în privinta acestuia si în privinta lui Aaron „Vestes", cumnatul împãratului Isaac Comnenos." Din adaosul la cronica lui Skylitzes - Cedrenus, publicat de Prokic, rezultã cã amândoi erau fiii lui loan Vladislav. Vezi M. Lascaris, Sceau de Radomir Aaron, „Bvzantinoslavica", m (1931), p. 404 si urm.

581

NICOLAE BANESCU

toatã linia, în ziua de 26 octombrie, sãrbãtoarea patronului orasului, dupã rugãciuni ce duraserã toatã noaptea, bizantinii fãcurã o incursiune energicã asupra bulgarilor, sfãrâmând complet rândurile lor si punându-i pe fugã. în atacul acesta nãvalnic se distinse „legiunea mãrinimosilor", TO Tccy(j.a TCOV MeyccfK)|a.cQV, în care Vassilievsky a vãzut vestita drujinã a varegilor rusi. Din alt izvor (Strategikon al lui Kekaumenos), se stabileste cã faimosul Harald, care, dupã ce luptase în Si-cilia, venise la Constantinopol, fusese în fruntea acestei brave trupe a mercenarilor nordici.

Dupã acest dezastru de la Thessalonic, vrajba între cei doi sefi bulgari se înteti si mai mult. Alusianos îl atrase în cursã pe Delianos si, la un ospãt, oamenii sãi îl orbirã si-i tãiarã nasul, împãratul pãtrunse cu armata sa în Bulgaria si restabili ordinea. Alusianos, dupã o slabã încercare de rezistentã, se supuse împãratului, cerând numai sã-si pãstreze situatia pe care o avusese si e trimis la Constantinopol. Bulgarii, împrãstiati si lipsiti de cãpetenie, furã supusi repede. Mihail IV îsi fãcu astfel, în 1041, intrarea triumfalã în Constantinopol, târând în alaiul sãu multime de sefi bulgari, printre care atrãgea îndeosebi privirile nefericitul Delianos. Psellos a asistat la acest triumf si noteazã cã împãratul se clãtina pe cal ca într-un convoi funebru si degetele sale, care tineau frâiele, pãreau degete de urias, atât erau de umflate, iar chipul sãu nu mai pãstra nici o urmã din ceea ce fusese mai înainte. Astfel conduce la palat un triumf spledid, „arãtându-le romanilor cã ardoarea învie mortii si cã zelul pentru actiunile frumoase biruie slãbiciunea"23.

23 Psellos, I, p. 82-83.

582
în acelasi timp, imperiul luptã fãrã succes împotriva lui stefan Voislav (Boîa'dA.ccpcx; 6 TCOV Zepfkov ap^cov) al Serbiei, iar toparchul de Zara, Dobronas, fu închis la Constantinopol, unde muri sub Constantin Monomachos.

Mihail IV Paphlagonianul, doborât de boalã, se apropia de sfârsit. Intrã, în ziua de 10 decembrie 1041, în mãnãstirea Sfintilor Anargyri, întemeiatã de el, îmbrãcã rasa de cãlugãr, se cufundã în rugãciuni si muri, în aceeasi zi, ca umil crestin, fiind înmormântat în acest asezãmânt al sãu.

D.

MIHAIL V (1041-1042)

Mihail V, supranumit Kalaphates (dec. 1041-apr. 1042), pentru a se deosebi de omonimul sãu Paphla-gonianul, fu încoronat îndatã, cu consimtãmântul împãrãtesei Zoe, cãreia îi fãcu cele mai solemne jurãminte de supunere.

loan Orphanotrophos, care administra atunci statul, cum declarã Psellos, i-a îndemnat pe cei doi frati ai sãi si pe Mihail sã nu întreprindã nimic fãrã basilissa, sã se ducã la ea si sã facã tot posibilul pentru a o hotãrî, amintindu-i adoptiunea lui Mihail, sã-1 ridice pe acesta pe tron, fãgãduindu-i cã el nu va avea domnia decât cu numele si cã ea va conduce de fapt, Mihail având a-i executa poruncile ca un sclav.

Bãtrâna împãrãteasã se lãsã convinsã si atunci se celebreazã pentru caesar solemnitatea încoronãrii, dupã obicei. Dar dupã putinã vreme, firea perfidã a lui Mihail V se dezvãlui în toatã goliciunea ei. loan uneltise atâta pentru a-1 ridica pe tron socotind cã-si va pãstra prin aceasta propria sa putere si va asigura situatia familiei sale, dar ironia sortii fãcu din aceastã ridicare tocmai ruina lui si a familiei sale.

Mihail nutrea o mare urã împotriva unchiului sãu atotputernic si se gândea cum sã scape mai repede de tutela lui. Constantin nu putea sã-1 sufere nici el si-1 atâtã împotrivã-i pe Mihail, cãci era singurul pentru care nepotul avea oarecare simpatie. Constantin îl înconjurase cu grijã pe când ocupa demnitatea de caesar, îi pusese la îndemânã tezaurele sale, cãutând sã-si atragã bunãvointa lui. Mihail se ridicase la rangul de nobilissimus. Psel-

584
los ne aratã în amãnunt toatã intriga care a dus la prãbusirea omului atotputernic al împãrãtiei. La o cinã cu împãratul, Constantin se ceartã cu loan, îi adreseazã cuvinte tari, iar acesta se ridicã si pleacã departe de capitalã. Temându-se sã nu urzeascã vreo conspiratie împotriva lui, Mihail îl recheamã sub pretext de a-i comunica unele lucruri secrete. loan se astepta ca împãratul sã-1 întâmpine cu cinste, dar acesta plecã înainte de sosirea lui, fãrã a lãsa nici o dispozitie. loan se retrase furios, împãratul îi dãdu atunci ordin sã se urce într-o corabie si sã se prezinte imediat înaintea sa. Dar când corabia intra în marele port, Mihail fãcu din palat semnul convenit mai dinainte si o altã corabie se apropie, îl luã la bord si-1 duse într-un loc îndepãrtat, în exil. Astfel se încheie cariera omului care exercitase atâta vreme cea mai mare putere în imperiu. El va pieri nefericit în acest exil. Mono-machos îl va orbi.

Rãmânea împãrãteasa, de care noul împãrat se gândea sã scape, de asemenea, nefiind înclinat a împãrti cu ea puterea supremã. Psellos afirmã cã de câte ori, în aclamatiile publice, auzea pronuntându-se numele împãrãtesei înaintea numelui sãu, parvenitul nu se putea stãpâni. Dupã ce o înlãturã tot mai mult de la conducerea treburilor publice, dispretuind-o, tinând-o închisã ca pe un dusman, se hotãrî sã o expulzeze din palat. Implicând-o într-un complot, acuzând-o cã a încercat sã-1 otrãveascã, el o ridicã, în aprilie 1042, din palat, surghiunind-o în insula Prinkipo. Oamenii care au condus-o i-au povestit istoricului scena emotionantã care se petrecu pe corabie, în clipa în care iesea în larg: basilissa, ridicând ochii spre clãdirea imperialã si evocând amintirea tatãlui si a strãbunilor sãi, a unchiului sãu Basilios II, aduse palatului apostrofa plângãtoare ca un threnos, worcep ttvcc npoo-Ka'kiav i5pT|v5r| rcpoc; ta âvaic-copa e

O urã mare îl despãrtea pe nepot de unchii sãi. Singur Constantin, care-1 cultivase si fusese ridicat la rangul de nobilissimus, avea oarecare trecere în fata lui. Cel mai urât dintre toti era loan Orphanotrophos. Acesta fu ridicat într-o bunã zi din vila sa si surghiunit

585

NICOLAE BANESCU

în mãnãstirea Monobatae. Rãmânea bãtrâna împãrãteasã, care-1 adoptase si-1 ridicase pe tron. Mihail V n-o putea suferi si Psellos ne spune cã se înfuria ori de cîte ori în protocolul curtii Zoe trecea înaintea lui. Bizuindu-se pe popularitatea de care se credea sigur în Capitalã, o izgoni, în aprilie 1042, din Palatul Sacru, surghiunindu-o într-o mãnãstire din insula Prinkipo. Dar a doua zi el încercã sã-si justifice actul în fata poporului printr-o proclamatie (dvoccpopoc) cititã în Forum Constantini; în aceasta o învinuia pe împãrãteasã de conspiratie împotriva vietii sale si atunci un protest unanim se ridicã din multimea Constantinopolului fatã de ingratitudinea aventurierului. Furioasã, populatia, înarmatã cu ce aflase la îndemânã, nãvãleste asupra Palatului. Locuintele membrilor familiei lui Mihail V sunt dãrâmate de furia popularã, iar palatul asediat; „nobilissimul" Constantin, care nu era în palat la acel moment, veni în goana cailor cu oamenii sãi înarmati, pentru a-1 apãra pe împãrat. Putinele trupe de mercenari ai gãrzii rãmase credincioase abia au putut opri asalturile repetate ale multimii, împãrãteasa Zoe e adusã atunci din mãnãstirea unde fusese surghiunitã si, în costumul imperial, arãtatã plebei, în kathisma Hippodromului. Dar multimea nu voi sã stie nimic de aceastã comedie. Atacat în loja sa, împãratul fu nevoit sã se retragã repede în palat. Asediul continuã cu înversunare. Nobilii care nu-1 puteau suferi pe Kalapha-tes si participau la rãscoalã se temurã ca nu cumva prezenta Zoei sã potoleascã furia multimii si ei o scoaserã atunci pe Theodora, sora împãrãtesei, din mãnãstirea Petrion, unde fusese izgonitã si trãia cu totul uitatã. Condusã la Sfânta Sofia, fu îmbrãcatã în hainele

586
imperiale si încoronatã de patriarh. A doua zi, lupta se dãdu cu furie în jurul Palatului, iar în zorii zilei a treia Mihail fugi, împreunã cu Constantin, în galera imperialã, la mãnãstirea Studios, unde amândoi îmbrãcarã rasa de cãlugãr, pentru a-si mântui viata. Revolutionarii le proclamarã pe cele douã surori augustae, iar Senatul si multimea le aclamarã. Kalaphates si Constantin furã smulsi apoi din altarul de la Studios, unde îsi cãutaserã azil, furã orbiti si surghiuniti fiecare în câte o mãnãstire. Psellos, secretar imperial, a fost martor la dramatica scenã, pe care ne-o descrie emotionant.

Astfel se încheie aceastã domnie, dupã patru luni si unsprezece zile191. Guvernarea imperiului trecu la 21 aprilie 1042 în mâinile celor douã surori, mostenitoarele dinastiei macedonene. Dar vechea gelozie a Zoei împotriva surorii sale deschise iarãsi o luptã surdã în jurul tronului. Temându-se sã nu fie înlocuitã de Theodora, Zoe se hotãrî, în ciuda vârstei sale — avea 62 de ani - sã-si caute un sot, care sã-i asigure stãpânirea. Alegerea ei cãzu asupra lui Constantin, nãscut la Dalassa, om de mare prestantã, predestinat pentru imperiu, foarte popular. tinut departe de Mihail IV, fusese cãlugãrit de urmasul sãu. Era adus acum la palat, dar atitudinea lui asprã, vorbirea îndrãzneatã fãcurã ca el sã le parã tuturor un om intransigent si ca urmare fu îndepãrtat.

împãrãteasa se gândi atunci la Constantin Artokli-nes, care nu avea o conditie ilustrã, dar era un tânãr distins, frumos, secretar sub Rornanos si pe care-1 depãrtase urmasul sãu gelos din capitalã. A fost chemat la palat si toatã lumea îl plãcea, însã o moarte

587

NICOLAE BÂNESCU

neasteptatã îl smulse sperantelor investite în el. împãrãteasa îsi aduse aminte atunci de Constantin, din ilustra familie aristocraticã Monomachos. El fusese exilat în Lesbos de Mihail Paphlagonianul, tocmai din pricina simpatiei pe care i-o arãta, încã de pe atunci, basilissa. învoindu-se Senatul la aceastã alegere, Constantin Monomachos fu condus solemn din exilul sãu în Capitalã de o ambasadã care-i aduse din partea suveranei atributele imperiale. In ziua de 11 iunie el se cãsãtori solemn cu Zoe în capela Palatului, iar a doua zi fu încoronat basileus.

E.

CONSTANTIN IX MONOMACHOS (1042-1054)

Acest împãrat se bucurã, în mijlocul acestor repezi schimbãri, de o domnie destul de lungã1101. Incapabil însã sã facã fatã grelei sarcini la care fusese chemat, el a avut, dupã mãrturisirea lui Psellos, care s-a aflat în slujba lui, un singur gând: acela de a trãi linistit si de a se bucura cât mai mult de avantajele imense pe care i le punea la îndemânã noua sa situatie.

Nu se rusina sã o instaleze în palat, alãturi de împãrãteasã si de Theodora, pe favorita sa, frumoasa vãduvã Skleraena, din vestita familie Skleros. Proclamatã augusta (cyepoccrrfi), Skleraena apãrea alãturi de cele douã basilissae la ceremoniile oficiale. Tezaurul fu risipit în cheltuieli zadarnice, cu o dãrnicie care o egala pe aceea a bãtrânei împãrãtesc Zoe.

Dupã Psellos, Constantin Monomachos fusese cãsãtorit de Romanos Argyros înainte de a urca pe tron cu o nepoatã a sa, fiica surorii sale Pulcheria, mãritatã cu Basilios Skleros, care mai târziu fu orbit. (Basilios II si Constantin VIII îl tinuserã departe de ei, cãci n-aveau nici o încredere în el.)

Romanos, împãrat, nu fãcu nimic pentru el, dar îl pãstrã în palatul imperial, din cauza înrudirii. El era foarte bine vãzut. Fiind tânãr si frumos, plin de gratie în vorbire, împãrãteasa îl iubea si lumea vorbea în jurul lor.

Mihail Paphlagonianul, vãzând în el un competitor la tron, îl implicã într-un complot si-1 trimise în exil în Lesbos. Constantin suferi o dizgratie de sapte ani.

Acum îl scotea din exil împãrãteasa, care-si adusese aminte de el.

589
Dupã ce fu încoronat, el o convinse pe împãrãteasã s-o aducã în Palat pe iubita sa Skleraena, o nepoatã a sotiei defuncte. Aceasta îi îndulcise exilul din insula Lesbos si Monomachos avea pentru ea o mare pasiune, îi dãdu rangul de augusta si la ceremonii apãrea alãturi de cele douã basilisse.

Psellos îi mai reproseazã aceluiasi împãrat faptul cã dacã înainte existase o ordine a onorurilor statului si o regulã invariabilã a oricãrei avansãri, el, „tulburând acea ordine si suprimând aceastã regulã, a fãcut aproape toatã multimea de rând si vulgarã pãrtasã a Senatului, si aceasta n-a acordat-o unora sau mai multora, ci numaidecât, dintr-odatã, punându-i pe toti în demnitãtile sale mai înalte."

Aceluiasi împãrat nu-i plãcea sã vinã cineva la dânsul îngrijorat, preocupat de interesele statului; Monomachos îl socotea un caracter execrabil. Dacã cineva voia sã-i propunã ceva serios, nu trebuia s-o facã de îndatã, brusc, zice Psellos, ci sã înceapã cu glume sau sã le amestece cu chestiunea.

în vremea aceasta, imperiul fu atacat cu furie din toate pãrtile. Domnia lui Constantin IX Monomachos rãmâne astfel celebrã prin calamitãtile ce se abat asupra statului bizantin. Lupte necontenite si adesea nefericite se dau la hotare — cu turcii selgiucizi, cu armenii si georgienii, cu rusii, în Orient, cu pecenegii la Dunãre si în Balcani, cu normanzii, în Italia; frãmântãri religioase noi duc la schisma definitivã a Bisericilor de Rãsãrit si de Apus; pe deasupra, o multime de revolte zguduie iarãsi, în chip serios, tronul.

1. Luptele din Italia. Revolta lui Georgios Maniakes

încã din primele zile ale domniei sale, Constantin IX, sub influenta favoritei sale, îl ridicã pe fratele acesteia, Romanos Skleros, la demnitatea de magistros si proto-

590
strator. Acesta nutrea o urã veche împotriva lui Ma-niakes si se folosi acum de situatia sa pentru a se rãzbuna, stârnind o mare furtunã în imperiu.

Dupã înfrângerile suferite din partea normanzilor în Italia, Zoe si Mihail V avuseserã fericita idee de a-1 aduce pe Maniakes din exilul sãu si de a-1 trimite, în fruntea unei armate, cu depline puteri, în themele Italiei, pentru recucerirea Apuliei pierdute; normanzii îl atrãseserã de partea lor pe Argyros, fiul rebelului Melo, proclamându-1 cãpetenie, „duce de Italia".

Maniakes a debarcat în aprilie 1042 la Tarent. El îsi pãstrase comanda si dupã cãderea rapidã a lui Mihail V. Asediat de normanzi în Tarent, Maniakes rezistã si, când acestia se retrag, el iese din cetate, pedepsind cu multã cruzime orasele care trãdaserã cauza imperiului si-si face în toatã regiunea reputatia unui tiran odios. Curând însã dupã ridicarea lui Constantin Monoma-chos în fruntea imperiului, sub influenta lui Romanos Skleros, Maniakes e rechemat din Italia, în acelasi timp, rivalul sãu îi ocupã domeniile din Asia, vecine cu ale sale.

Dupã Analele din Bari, o solie a împãratului debarca în septembrie 1042 la Otranto. Maniakes o primeste, dar îi aresteazã pe doi dintre membrii ei si-i ucide, în acelasi timp, o altã solie sosea de la Constan-tinopol pentru Argyros, cãruia îi aducea o diplomã a împãratului, acordându-i iertarea si titlul de patrikios si vestis, dacã se declarã vasal credincios al imperiului si-i câstigã pe normanzi în serviciul împãratului. Argyros fu astfel câstigat pentru imperiu. Maniakes se revoltã, se proclamã augustus si porneste cãtre Bari.

591

NICOLAF BÃNESCU

Faima de general a lui Maniakes, bravura sa încercatã în atâtea rãzboaie atraserã o multime de partizani de toate vârstele sub steagurile sale. în primãvara anului 1043, o nouã armatã sosea din Constantinopol la Bari, sub comanda magistrului Basilios Theodoroka-nos, care venea catepan de Italia. Maniakes fu asediat în Otranto de fortele unite ale bizantinilor si, neputând rezista, îsi îmbarcã armata, se strecoarã neobservat de flota rivalã si debarcã pe coasta opusã a Adria-ticii, la Dyrrachion. De aici, el porneste grabnic, pe vechea cale „Egnatia" cãtre Constantinopol, în speranta cã-1 va putea detrona pe Monomachos înainte ca acesta sã organizeze o rezistentã. Maniakes se bizuia în aceastã actiune si pe ajutorul sârbilor lui Vojslav, care cu putin înainte distruseserã lângã lacul Scodra o puternicã armatã bizantinã. Vestea înaintãrii rebelului fãcu o puternicã impresie la Constantinopol. Maniakes era cel mai bun general din vremea aceea. Monomachos încercã sã negocieze cu acesta, dar propunerile îi furã respinse. O armatã puternicã, sub conducerea eunucului Stephanos sevastophorus, este expediatã atunci înaintea sa. O luptã înversunatã se dãdu lângã Thessalonic, la Ostrovo. Maniakes iesi biruitor, dupã câte ne relateazã si Psellos si Skylitzes, dar norocul, care 1-a ocrotit pe Monomachos în tot cursul domniei sale, îl scapã si de astãdatã. El se avântã nãvalnic pe calul sãu, strãbate liniile dusmane strigând cu vocea lui de tunet si aruncã spaima în oastea imperialã, care se rupe îndatã, nefiind nimeni care sã-i stea în cale. Biruinta era câstigatã fulgerãtor, ne mãrturiseste Psellos, iar ai sãi începuserã a-1 saluta ca basileus. Dar atunci un necunoscut îl lovi cu o sãgeatã în coaste.

592
Sângele se porni si Maniakes îsi pierde simtirile, apoi alunecã de pe cal. Nici atunci oastea dusmanului nu îndrãzni sã se repeadã, în cele din urmã, câtiva oameni se apropiarã si-1 vãzurã mort, minunându-se de cât loc acoperea trupul sãu. Ei îi taie capul, acesta fiind dus la Constantinopol si purtat în triumf, eveniment pe care împãratul îl sãrbãtori la Hippodrom.

înainte de cãderea sa, Mihail V împreunã cu Zoe decid sã-1 trimitã în Italia, cu puteri de catepan, pe fostul sef al armatei siciliene, exilat cu doi ani mai înainte. E vorba de Georgios Maniakes.

El debarcã la Tarentm aprilie 1042, cu o armatã nouã, contingente albaneze adãugându-se la trupele themelor. Dar în dezorganizarea ce domnise atâtea luni, normanzii avuseserã vreme sã-si întãreascã pozitia. Certati cu printul de Benevent, ei negociazã cu locuitorii principali din Bari si îi propun lui Argyros, fiul lui Melo, sã-1 recunoascã drept seniorul lor. sefii normanzi sunt introdusi în Bari pentru a încheia acordul. Argyros e proclamat duce si print de Italia (februarie 1042).

Sosirea lui Maniakes le tulburã planurile. Argyros face apel la normanzi în Melfi si Aversa. Atunci sosesc mai multe mii rãzboinici. Ei se grãbesc sã-i atace pe bizantini, dar acestia se retrag în cetate, asteptând o ocazie mai prielnicã pentru a purta lupta. Normanzii asediazã în zadar orasul si se retrag spre nord. Trani rãmãsese credincioasã imperiului. Argyros o asediazã, stând câteva luni sub zidurile ei. în acelasi timp, Maniakes iese din Tarent, respinge bandele normande care încearcã sã-1 opreascã. El îi pedepseste cu cruzime pe locuitorii oraselor care trataserã cu dusmanul. Maniakes îsi câstigã în toatã regiunea reputatia unui tiran odios.

Atunci se produc la Constantinopol evenimente noi, care provoacã revolta lui Maniakes. Monomachos ajunge împãrat. Roma-nos Skleros, mare proprietar în Asia Micã, unde domeniile sale erau vecine cu ale lui Maniakes, avusese dese certuri cu el. Atotputernic acum, se rãzbunã contra lui, ocupându-i domeniile. Informat, el atâtã soldatii contra lui Monomachos, se proclamã îm-parat si cãutã a atrage în revolta sa populatiile italiene.

593
Dupã Skylitzes, numai dupã ce a aflat depunerea si rechemarea sa s-a revoltat. Psellos îi „imputã" cârmuirii imperiului lipsa de tact, tratându-1 pe catepanul Italiei ca rebel încã de cînd era numai bãnuit. I s-au trimis, spune el, mesageri cu reprosuri mari si amenintãri. Maniakes e provocat astfel în toate chipurile.

Dupã Analele din Bari, în septembrie 1042, mai multi reprezentanti ai împãratului debarcã la Otranto. E ambasada de care vorbeste Psellos. Maniakes îi primeste, apoi îi aresteazã pe doi dintre ei si-i ucide.

în acelasi timp, alti soli veneau de la Constantinopol la Argy-ros, atunci la asediul orasului Trani, aducându-i o diplomã a lui Monomachos, prin care-1 ierta si-i conferea titlul de patrikios si vestis, dacã se declarã vasal credincios al imperiului si-i atrage pe normanzi în serviciul împãratului.

Maniakes încearcã a-si mãri numãrul partizanilor. Merge la Bari, ca sã fie recunoscut, dar se fãcuse impopular prin cruzimile sale si locuitorii din Apulia rãmân de partea lui Argyros.

Dar situatia nu se putea decide în Italia. Maniakes se decide sã treacã în themele illirice, pentru a se îndrepta asupra Capitalei. El spera sã-si afle acolo auxiliari, cãci tocmai aveau loc luptele cu Vojslav al sârbilor.

Printul de Salerno, ostil si el lui Maniakes, prãda în regiunea Tarentului. Strategul rebel, pentru a nu fi blocat, negãsind nici o simpatie la populatia indigenã, se decide a merge asupra cetãtii Otranto pentru a trece marea.

în acest moment, soseste la Bari Theodorokanos cu flota, cu titlul catepano de Italia. Argyros cu normanzii ocupã împrejurimile din Otranto, Theodorokanos blocheazã cetatea pe apã. Maniakes reuseste a se strecura pe corãbii la Durazzo si înainteazã prin munti pânã la frontiera Macedoniei. Basileus încearcã a negocia. Maniakes refuzã. Armata împãratului era condusã de se-bastophoros stefan. Bãtãlia se dãdu lângã Salonic. Biruitor, Maniakes e lovit de o sãgeatã rãtãcitã în coaste. Cade si moare.

Cronicarii bizantini au cuvinte de laudã pentru el. Fãrã a-i scuza revolta, au admiratie pentru el, Maniakes fiind singurul care ar fi putut salva atunci imperiul în Europa contra normanzilor, iar în Asia contra turcilor.

594
Cronicile Apuliei, din contrã, îl aratã ca soldat brutal si sângeros, care nu si-a putut câstiga simpatia populatiei, rãmasã din aceastã cauzã pe lângã ofiterii bizantini credinciosi împãratului.

O altã revoltã, aceea a strategului din thema Cypru-lui, Theophilos Eroticos, fu si ea înãbusitã în aceeasi vreme.

2. Atacul rusilor asupra Constantinopolului (1043)

Abia se potolirã aceste miscãri, când se ivi o nouã primejdie. Rusii, am vãzut, trãiau de multã vreme în relatii amicale cu Bizantul. Negutãtorii lor veneau întruna, în mare numãr, la Constantînopol, unde un cartier întreg, lângã Sf. Mamas, era populat de contoarele lor. însã într-o zi, în 1043, în acest cartier avu loc un incident între bizantini si rusi. Unul dintre cei dintâi negutãtori din Novgorod fu ucis în încãierare. Novgo-rodul era, în secolul al Xl-lea, o adevãratã republicã, hotãrând prin votul poporului toate chestiunile care priveau comertul, relatiile cu vecinii, alegerea magistratilor s.a. în semn de unire cu Kievul, ea primea de acolo un sef din casa domnitoare, care supraveghea ordinea si aplicarea legilor municipale si mai cu seamã comanda expeditiile militare. Novgorodul cere socotealã la Constantinopol pentru uciderea cetãteanului sãu. Marele duce al Rusiei, laroslav cel Mare, îi cere împãratului Constantin, în numele sãu, o mare despãgubire în aur. Refuzându-i-se aceastã pretentie, Novgorodul trimite o mare expeditie împotriva Bizantului, în fruntea republicii Novgorod se gãsea atunci Vladimir, unul dintre fiii lui laroslav cel Mare. El con-

595

NICOLAE BÃNF.SCU

duce o flotã numeroasã, la intrarea Bosforului. Nea-vând curajul a strãbate pânã la Constantinopol, se opreste acolo la tãrmul asiatic, unde-si debarcã trupele, întãrindu-se în lagãr.