Istoria imperiului bizantin
Yüklə 2,08 Mb.
|
|
Olthisi, Erzerum, Basian, furã ocupate de bizantini. Georgia fu aruncatã dincolo de linia care despãrtea Tao în douã. O serie de fortãrete în valea superioarã a fluviului Kour furã asigurate de asemenea pentru Bizant. Acest rezultat nu constituia mai putin un succes considerabil. Stabilirea la Olthisi si în enclavele din propriu-zisa Georgie îi usurarã opera de dezintegrare a Georgiei. Prin mijloace de atractie, Bizantul stiu sã-si câstige feudalitatea provinciilor georgiene si multi vasali ai lui Bagrat IV (George I moare în 1027) trecurã în serviciul Bizantului. O nouã fazã a relatiilor ibero-bizantine începea si influenta bizantinilor devine tot mai mare. Liparit Orbeliani, puternicul vasal al lui Bagrat IV, va apãrea ca un adevãrat aliat al imperiului. Achizitiile lui Basilios II, fãcute în paguba Georgiei si Armeniei, furã încorporate în thema bizantinã a Iberiei, cu Erzerum si Ani ca bulevarde principale. Statele armene furã absorbite cu totul, în momentul în care se termina rãzboiul ibero-bizantin, acordul definitiv fu semnat, prin care Senakherim, dinastul din Vas-puracan si socrul lui George I, cedã domeniul sãu, la Est de Van, împãratului grec. Mai târziu, anexarea micilor regate ale Bagrati-zilor armeni fu desãvârsitã, în timp ce se arãta tot mai mult peri- 546
Sub presiunea bizantinilor, Bagratizii georgieni, pãrãsind domeniile lor în Armenia, se vor retrage în posesiunile lor abkha-zo-georgiene. Mai bine situati geograficeste decât confratii lor din Armenia, ei vor lupta acolo unde altii abdicau si vor ajunge mai târziu la un grad considerabil de prosperitate si putere. Ei vor urma exemplul lui David Curopalatul, încercând a-si asocia la opera de consolidare a Georgiei tãrile limitrofe din Armenia1'31. 12. Tulburãrile din Italia. Restaurarea puterii imperiului în Apus Dupã moartea lui Otto III (1002), Henric II de Bava-ria se urcase pe tronul Imperiului de Apus. în posesiunile bizantine ale Italiei, nemultumirea populatiilor lon-gobarde stoarse de administratia abuzivã a imperiului, provocã o miscare violentã, care luã proportii si amenintã a pune capãt stãpânirii grecesti din Italia sudicã. în fruntea miscãrii se afla un bogat longobard, din Bari, cu numele Meles sau Melo. împreunã cu fratele sãu sau cumnatul sãu Datto (Dattus), el se hotãrî a scutura jugul nesuferit al guvernatorilor bizantini. Revolta izbucni în mai 1009. Rebelii pãtrunserã în Bari, pe care-1 tinurã o vreme. Ei îsi asigurarã ajutorul arabilor, care atacau, în aceeasi vreme, tinuturile sudice ale Italiei. împãratul era ocupat cu rãzboiul sãu în Bulgaria; trimise însã, împotriva rãsculatilor, pe protospatharul 547 N1COLAE BANESCU Basilios Argyros (Mesardonites), strategul de Samos, cu o puternicã armatã. Dupã douã luni de asediu, Bari fu ocupat de bizantini (iunie 1011) si Meles cu fratele sãu îsi gãsirã refugiul pe lângã printul de Ca-pua, Pandulf II. Meles îsi cautã atunci aliati pretutindeni, pentru a relua lupta. Bizantul va cunoaste acum un nou dusman, care va fi pentru el multã vreme o primejdie realã: normanzii. Papa Benedict VIII, care nu era bucuros de a vedea întinzându-se iarãsi influenta bizantinã în apropierea sa, îi dãdu tot sprijinul. Normanzii pelerini, care de multã vreme obisnuiau sã se închine în biserica Sfântului Mihai de pe muntele Garganus, mai sus de Bari, pe coasta Adriaticei, îl întâlnesc pe Meles în haine de modã bizantinã; acesta le povesteste istoria si nefericirile sale, îi convinge cã grecii ar putea fi usor alungati si le spune cã dacã ar vrea sã lupte cu el, ar gãsi acolo o pradã bogatã. Ei fãgãduiesc sã se întoarcã cu tovarãsi de-ai lor mai numerosi. Ajunsi acasã, târãsc cu dânsii pe mai multi si se unesc cu rebelul. Cu ajutorul lor, Meles porneste în primãvara anului 1017 asupra Apuliei. „Catepano" al tinuturilor bizantine era acum Leon Tornikios, supranumit Kontoleon (Leon cel Scurt). O luptã, pe care o pierde, deschide drumul nãvãlitorilor cãtre sud. Tornikios e rechemat la Constantinopol si în locul sãu e trimis Basilios Bojoannes sau Bojannes™, un sef energic, care sosi la 1018 cu întãriri. Acesta stiu sã-si atragã de partea sa pe printul de Capua. într-o luptã sângeroasã (oct. 1018), aproape de Cannae, el zdrobeste armata lui Meles. Normanzii pier aproape toti în aceastã aprigã izbire. Meles, nemaiputând afla sprijin pe lângã 548 r
Biruitor, noul „catepano" ridicã o serie de cetãti la granita de nord a Apuliei, printre care cea mai puternicã era Troia, a cãrei pazã o încredinta normanzilor intrati în serviciul sãu. Obtine de la Pandulf trecerea armatei prin teritoriile sale si-1 atacã în 1021 pe Datto, în turnul sãu de la îmbucãtura apei Garigliano183, unde papa îi oferise azil. Dupã un asediu de douã zile, turnul fortificat cade si Datto este luat prizonier la Bari, plimbat pe un mãgar si aruncat în mare (iunie 1021). Astfel puterea imperiului se întinse iarãsi, datoritã acestui mare sef militar, în Italia de la Troia pânã la limitele statului pontifical. tinutul de nord al Apuliei, unde ridicã si restaura orase, se si cheamã tara Cate-panului, de unde numele de „Capitanato". Henric II trecu, la stãruintele Papei, în Italia, pentru a înfrâna aceastã expansiune a grecilor de la sudul peninsulei (1022). El asedia puternica cetate Troia, apãratã cu mare îndãrãtnicie de normanzii lui Bojoan-nes. împãratul stãtu sub zidurile ei zadarnic, mai bine de trei luni si trebui sã se multumeascã în cele din urmã cu o aparentã de capitulare. El se retrase cãtre nord, fãrã alt rezultat decât recunoasterea autoritãtii sale din partea principilor longobarzi. îndatã dupã re- 1 Mai sus de Napoli, în golful Gaeta. ; < ~ 549
NICOLAE BANESCU tragerea sa, nemultumirile si luptele izbucnirã iarãsi în sudul Italiei. Bizantinii îsi recâstigã înrâurirea lor atotputernicã asupra micilor state longobarde. împãratul Basilios II, la capãtul vietii sale glorioase, hotãrâse a pune piciorul si în aceste îndepãrtate posesiuni zbuciumate ale imperiului sãu. El se gândea serios a smulge Sicilia din mâinile arabilor, pentru a-si asigura stãpânirea Italiei sudice. O armatã numeroasã, compusã din varegi rusi, bulgari, vlahi, turci (unguri) si din contingente ale themei Macedoniei, fusese expediatã, în primãvara anului 1025, pentru a deschide aceastã campanie care ar fi întors, poate, pentru multã vreme mersul lucrurilor în Italia sudicã, în curând trebuia sã urmeze si împãratul. Dar moartea sa puse capãt acestui mare proiect. Cu un an înainte o expeditie a rusilor, sub comanda unui sef îndrãznet, Chrysocheir, pãtrunsese în Bosfor, amenintând Capitala. Iesind în Arhipelag, flota ruseascã fu nimicitã cu totul de flota themei Kibyrraiotes, de strategul de Samos David si de Nike-phoros Kabasilas, ducele de Thessalonic (Cedrenus, II, p. 478-479). La 15 decembrie 1025, Basilios îsi dãdu sfârsitul, dupã o scurtã boalã. El îl chemase, cu câteva zile mai înainte, pe fratele sãu Constantin, si depusese în mâinile sale conducerea imperiului. El lãsa imperiul în cea mai mare putere. Lunga sa domnie, de 50 de ani, îi zdrobise pretutindeni pe dusmani, restaurase hotarele cele mai îndepãrtate. Niciodatã Imperiul bizantin n-a avut un prestigiu mai mare. 550
Cu aceeasi rarã energie, Basilios stiu sã intervinã în afacerile interne ale statului, silindu-se a pune capãt relelor care sãpau la temeliile lui. El fu însufletit de nobila dorintã de a pune capãt întinderii marii proprietãti în paguba celor mici. împãratii Romanos Leka-penos (922 si 936, novelle) si Constantin VII interveniserã energic pentru a opri aceste abuzuri. Nikephoros Phokas fusese pentru un tratament egal, el sustinuse si drepturile clasei proprietarilor feudali. Adversarul lor neînduplecat fu Basilios II. Revoltele teribile ale lui Skleros si Phokas îl fãcurã sã ia mãsuri severe pentru a împiedica puterea lor. Basilios dãdu în aceastã privintã o novellã celebrã în 996 (Dolger, Regesten, nr. 783, p. 100), prin care lua mãsuri împotriva bogatilor, întãrind vechile dispozitii ale lui Romanos Lekapenos (novellã din 922). Novellã aceasta cuprinde un numãr de adnotatii scrise de împãratul însusi, pe marginea textului ce i se prezentase spre semnare, împãratul începea prin a constata numeroasele plângeri ce primise, în timpul cãlãtoriilor sale, din partea celor sãraci (îtEvrjTEq) împotriva celor puternici (8i)vocToi), care le uzurpã proprietãtile, asigurându-si posesiunea prin împiedicarea pãgubasilor de a-si reclama drepturile în timp de 40 de ani (dupã care urma prescriptia). Basilios ilustreazã constatãrile sale cu numele celor mai de seamã latifundiari ai vremii: familiile Phokas si Maleinos. împãratul relateazã un caz nou, care ne aratã cum se putea ajunge din clasa mai de jos la aceastã situatie, prin acaparare; este al lui Philo-kales, simplu tãran, care mai înainte trãia ca oricare altul, din munca bratelor sale, iar acum era îmbogãtit, 551 NICOLAE BANESCU ajuns la înalte demnitãti si stãpânind imense domenii. împãratul, trecând prin posesiunile acestuia si primind plângeri de la cei despuiati, porunci ca toate constructiile ridicate de dânsul pe aceste pãmânturi rãpite sãracilor sã fie rase si pãmânturile restituite acestora. Basilios hotãrãste cã asa se va întâmpla cu toti aceia care îsi vor apropria în chip silnic bunurile sãracilor. Prescriptia, de 40 de ani ori chiar mai lungã, nu va avea puterea de a împiedica întoarcerea bunurilor cãtre vechii lor posesori, care nu sunt tinuti a rãscumpãra cheltuielile si îmbunãtãtirile fãcute. Mai departe, împãratul, convins cã o multime de mici proprietãti au fost câstigate de mãnãstiri, prin aceea cã un tãran, clãdind o bisericã, îi dãruia proprietatea, pe care, dupã nastere, punea mâna mitropolitul ori episcopul, interzice acest lucru pe viitor, poruncind restituirea pãmânturilor. Unde se aflã cel putin doi sau trei cãlugãri în serviciul bisericii, bunurile nu se vor restitui, dar ele îsi vor pãstra calitatea de bunuri tãrãnesti si episcopul ori mitropolitul nu vor avea dreptul de a dispune de dânsele. împãratul interzice mai departe transformarea bisericilor de sat în mãnãstiri, prin sporirea numãrului cãlugãrilor la mai mult de nouã sau zece. El declarã nule toate hrisoavele (chrysobullele) date de fostul parakimomenos Basilios, recunoscând valabile numai pe cele revizuite de dânsul, care vor purta mentiunea etr|pfrf}r| („a fost confirmat"). Basilios II, novella din l ianuarie 996 Cvo^o-âerna, împãratul, prin judecarea personalã a proceselor si cu prilejul sederii sale recente în Asia Micã, a observat cu propriii sãi ochi rapacitatea celor „puternici", de aceea hotãrãste: 552 [STORIA IMPERIULUI BIZANTIN Achizitii ale „puternicilor" de la cei „sãrac?, care dateazã dinainte de prima lege a lui Romanos I (deci înainte de aprilie 922) si pot fi dovedite prin documente corespunzãtoare, vor rãmâne valabile. Dar pentru dobândiri care s-au fãcut dupã acest termen, pânã la l ianuarie 996, sau se vor face în viitor, prescriptia nu va avea nici un efect (în genere 40 ani); proprietatea lor trebuie restituitã „sãracilor", fãrã nici o despãgubire a pretului de cumpãrare si a îmbunãtãtirilor. Altã dispozitie a novellei: Se întâmplã cã în comunitãtile rurale (%(opia), un tãran (xcopitrit) clãdeste o bisericã pe pãmântul sãu si dãruieste, cu consimtãmântul tovãrãsiei, acestei biserici partea sa de pãmânt, se face cãlugãr si-si petrece viata în biserica sa; cã un al doilea si al treilea fac acelasi lucru si asa se naste o mãnãstire de doi sau trei cãlugãri. Dupã moartea sa, mitropolitul sau episcopul pune pe o astfel de mãnãstire mâna si vãtãma pe „sãraci", prin dãruirea ei cãtre „puternici". Asemenea fundatii trebuie numite „case de rugãciune" , iar nu „mãnãstire", si restituite „sãracilor", chiar dacã au fost dãruite de mitropolit sau episcop si dacã termenul a l expirat. Ele vor fi supuse comunitãtii satului si vor avea tot atâtia j cãlugãri câti au avut la început. Casele de rugãciune care se bucurã de indemnitãti regulate j (ooA.ejj.via), de bani de lumânãri (cpo>i5ai|/iai) sau au KCci5io|j.aTa (Stiftsitze, rezidente), chiar în mod nedrept, rãmân sub mitropolitii j sau episcopii sub care se aflã, dar nu pot fi date altor persoane. Dacã, în felul arãtat, s-au format mãnãstiri de nouã-zece j cãlugãri, ele sunt supuse mitropolitilor, episcopilor, dar noi pose-siuni nu pot dobândi. Mitropolitii si episcopii nu pot, pentru a t forma „mãnãstiri", sã mãreascã numãrul cãlugãrilor la nouã sau mai mult, chiar dacã se aflã proprietate suficientã pentru asa de l multi. Mai mult, asemenea „case de rugãciuni" apartin comunitãtii, pe când „mãnãstirile" al cãror numãr din împrejurãri nefavorabile a scãzut sub nouã, rãmân supuse mitropolitilor si episcopilor. Altã dispozitie: Chrysobulele date de la intrarea în domnie a împãratului pânã la cãderea lui Basilios proedros si parakimomenos sunt nule, dacã n-au formula împãratului, eir|pf|i5r|. 553
încã una din nevoile cele mai mari ale imperiului era încasarea regulatã si întreagã a impozitelor. Numai asa putea face fatã Basilios II enormelor sale cheltuieli cu rãzboiul urias purtat împotriva bulgarilor. Un decret din cele mai însemnate este prin urmare si acela prin care dânsul restabileste impozitul atât de impopular cunoscut sub numele de allelengyon (garantie mutualã)1551. Nikephoros I, urmasul Irenei (802-811), crease acest impozit, care nu însemna altceva decât faptul cã bogatii vecini cu sãracii trebuiau sã rãspundã si pentru acestia la impozitele pe care sãracii nu le puteau plãti184. Si aceastã mãsurã apãsa prin urmare asupra celor bogati. Ea stârnise o nemultumire generalã si urmasii lui Nikephoros o desfiintaserã. Basilios, 184 Unii au identificat acest impozit cu e7u6oXfi (mentinerea sumei impozitului plãtit de o comunitate prin adaoul locurilor sterilia la rude sau vecini). Dar Dolger a arãtat cã în realitate nu a fost înlocuit epibole prin allelengyon, ci a continuat a exista alãturi de el, cât timp acesta din urmã a fost în vigoare, (v. Beitrãge zur Gesch. der byz. Finanzverwaltung, Leipzig-Berlin 1927, p. 128-134). 554
Urmãrile acestei novelle furã ruina bogatilor si ura mare ce purtarã acestia împotriva clasei de jos. împãratul îsi asigurã însã o popularitate mare în multimea celor sãraci, si prin aceasta îi putea tine pe cei dintâi la respect. Impozitul vexatoriu fu, dupã Basilios II, din nou abolit. (Dupã Skylitzes, acest fapt se întâmplã sub Ro-manos III Argyros). PARTEA A TREIA [CRIZA IMPERIULUI BIZANTIN ÎN SECOLUL AL XI-LEA] [DECLINUL sI SFÂRsITUL DINASTIEI MACEDONENE] l A. CONSTANTIN VIII (1025-1028) Constantin VIII era contrastul izbitor al marelui sãu frate. Dedat plãcerilor, în tot timpul lungii domnii a lui Basilios II el fusese tinut departe de conducerea statului, petrecându-si vremea în mijlocul favoritilor sãi, în chefuri, curse de hippodrom si vânãtori. Luând acum în mânã frâiele imperiului, Constantin VIII se cufundã în viata obisnuitelor sale plãceri, risipind cu mare usurintã bogãtiile adunate de înaintasul sãu. Cea dintâi grijã a noului împãrat a fost înlocuirea înaltilor demnitari ai statului, distinsi pentru meritele lor de Basilios. Locurile pe care acestia le ocupaserã, în fruntea armatei si a administratiei civile, furã încredintate lingusitorilor sãi, oameni de rând, cu totul incapabili pentru aceste înalte functiuni. O multime de eunuci ajung acum în fruntea imperiului: Nicolae, primul cu-bicularius, fu înãltat la postul însemnat de domestikos al schelelor Orientului si la acela de parakimomenos; Nikephoros e pus în fruntea personalului Palatului, cu titlul de protovestiarios; Symeon, eunucul mai de încredere al împãratului, e numit drungarios TTJI; piyA,ri<;, prefect al politiei orasului; Eustathios ajunge mare EToupeidpxrig, seful suprem al trupelor mercenare ale gãrzii imperiale. Un al cincilea eunuc, Spondyles, e înaintat duce de Antiochia, castelanul celei mai mari cetãti a Imperiului; în sfârsit, Niketas este guvernatorul Iberici si Georgiei, al tinuturilor anexate de marele Basilios II. 561 NICOLAE BANESCU în schimb, el îi prigoni cu deosebitã cruzime pe oamenii distinsi care i-ar fi putut sta în cale. Nikephoros Komnenos, strategul provinciei Vaspuracan, pe care Basilios II o anexase imperiului, fu adus la Constanti-nopol si orbit. Bardas Phokas, suspectat de Constantin, avu aceeasi soartã. Basilios Skleros, în urma unui conflict cu strategul Prusianos bulgarul, fiul vestitului loan Vladislav, fu închis, ca si rivalul sãu, într-una din insulele Printilor si mai târziu orbit. O multime de alti nobili suferirã deopotrivã ura si rãzbunarea incapabilului urmas al lui Basilios II1, care, dupã mãrturisirea istoricului contemporan Psellos, cãuta a-si asigura prin astfel de cruzimi linistea cea mai completã. Organizarea puternicã pe care cei doi mari înaintasi ai lui Constantin o dãduserã imperiului fãcea ca acesta sã se impunã, cu toate aceste neajunsuri, încã o bucatã de vreme, dusmanilor. Astfel nu este de mirare cã istoria Bizantului înregistreazã, chiar în aceastã domnie de slãbiciune, câteva succese în afarã. Un atac al pecenegilor, dincoace de Dunãre, în Bulgaria (1026), fu respins sângeros de cãtre Constantin Diogenes, guvernatorul de la Sirmium (strãmutat acum duce al Bulgariei), care le impuse linistea mãcar o bucatã de vreme2. Un altul, din partea arabilor din Africa, fu reprimat cu aceeasi energie. Piratii pãtrunserã în 1027, cu o flotã puternicã, în apele Arhipelagului. Strategul de Samos, Georgios Tbeodorokanos, si acela de Chios, Beriboes, îi atacarã cu flotele lor si o puserã pe fugã pe cea arabã, pricinuindu-i mari pierderi. ' Vezi Cedrenus, II, p. 481-483. 2 Cedrenus, II, p. 483. 562
Domnia lui Constantin VIII se încheie repede. Bãtrân si istovit de viata fãrã frâu ce o dusese, el se îmbolnãvi la începutul lui noiembrie 1028 si numai dupã câteva zile muri. înainte de a-si da sfârsitul, se gândise a asigura soarta imperiului. El avea trei fete, singurele urmase ale glorioasei dinastii care înviase puterile decãzute ale imperiului. Cea mai mare, Eudo-kia, desfiguratã de urmele vãrsatului, se închinase vietii mãnãstiresti. Celelalte douã, Zoe si Theodora, foarte înaintate în vârstã, îsi petrecuserã tineretea în Gyneceu, unchiul si pãrintele lor gãsind mai prudent a nu-si crea complicatii cãsãtorindu-le. Ratiunea de stat îl silea acum pe Constantin sã-si caute un ginere, pentru a-i transmite succesiunea. Unul dintre nobilii de seamã ai imperiului, rudã cu împãratul, membru al Senatului, Romanos Argyros sau Argyropolos, pe atunci 3 V. G. Schlumberger, L'epopee byz. ã la fin du Xe siecle, III. Les Porphyrogeneîes Zoe et Theodora, Paris, Hachette, 1905, cap. I. 563
B. ROMANOSIIIARGYROS (ARGYROPOLOS, 1028-1034) Era un om cultivat, elocvent, iubitor de a discuta filosofic si chestiuni militare. Psellos, care 1-a cunoscut de aproape, îi face portretul astfel: era, zice dânsul, initiat în literele grecesti si se împãrtãsise si din cultura latinã. Era delicat în vorbire si avea glasul maiestuos, era de staturã puternicã, de erou, si de o înfãtisare cu adevãrat imperialã. Era însã foarte prezumtios, „socotea cã stie mai multe decât stia", avându-1 drept model pe Marc Aureliu filosoful si pe Augustus; el se apleca mai cu seamã asupra acestor douã lucruri: studiul literelor si studiul armelor4. Dar în acest din urmã domeniu era complet ignorant, iar în privinta literelor era superficial, adãuga Psellos. Avea ambitia de a-i supune pe barbarii Orientului si ai Occidentului; mai cu seamã se întorcea cãtre cei din Orient, care i se pãrea cã îi vor aduce o glorie mai mare si de aceea fãcea preparative de rãzboi contra arabilor111. în realitate, Romanos III a fost un soldat fãrã valoare si un cârmuitor lipsit de însusiri. Spre a-si câstiga o popularitate de care avea nevoie, el arãtã multã bunãvointã fatã de cler. Mãri veniturile Sfintei Sofii cu o însemnatã sumã anualã, desfiinta prin decret impozitul atât de ruinãtor pentru clerul înalt si nobilimea teritorialã, vestitul allelengyon, aplicat fãrã crutare de Basilios II. Veni apoi în ajutorul ne- 4 Chronographie, ed. Renauld I, p. 32-3. NICOLAE BANESCU voiasilor care nu-si putuserã achita datoriile fatã de stat, anulând aceste datorii, înaintasul sãu, Constantin VIII, procedase în aceastã privintã cu o mare cruzime. Basilios lãsase sã se întârzie perceperea impozitelor, crutând lipsa populatiei sleite de lungile sale rãzboaie; în schimb, Constantin VIII ceruse încasarea dintr-odatã a tuturor rãmãsitelor adunate si închisorile se umplu-serã cu aceia care nu putuserã rãspunde acestei mãsuri. Ei îsi recãpãtarã acum libertatea, în acelasi timp, captivii târâti de pecenegi în desele lor nãvãliri peste Dunãre furã rãscumpãrati. Romanos III îi multumi apoi pe toti câti suferiserã de pe urma prigonirilor socrului sãu. în curând, Romanos III avu prilejul sã-si încerce talentele sale de general, îndatã dupã moartea lui Basilios II, care rãspândise groaza în lumea musulmanã, sefii arabi începuserã sã se miste împotriva imperiului. Trupele emirului de Alep nelinisteau mai cu seamã tinuturile din jurul Antiochiei. Aceasta îl hotãrî pe Spon-dyles, ducele Antiochiei, sã porneascã o expeditie împotriva lor. El fu bãtut însã de arabi si silit a se închide în cetatea sa (oct. 1029). Fortãreata Menik, construitã pe o înãltime vecinã, pentru a atine calea nãvãlitorilor dinspre Alep si încredintatã sefului arab Musaraf, fu predatã de acesta prin trãdare arabilor, ceea ce fãcea situatia si mai criticã pentru bizantini5. Spondyles fu atunci înlocuit cu Constantin Karantenos, cumnatul împãratului, împãratul însusi conduse apoi, în 1030, o mare armatã împotriva rebelilor. El fu însã zdrobit de arabi aproape de Alep, atras într-o cursã si cu multã Yüklə 2,08 Mb. Dostları ilə paylaş:
|