Istoria Romei

ideologie congruentă (DC, 50, 4, 5).

-26

Se pare că pater patratus nu era altul decât Octavian însuşi

Actium: urmările sale

Sfârşitul anului 32 şi iarna 3l-32 au fost folosite de ambele tabere pentru pregătirea coliziunii hotărâtoare. Propaganda a continuat să fie uzitată. Pamflete numeroase dădeau seama de ridiculizări, de multe ori absurde, ale adversarului. Se ajunge şi aici la o manifestă escaladare. Fiecare tabără acuza pe leader-ul celeilalte de crime politice şi de depravări sexuale. Ţintele erau căutate aproape exclusiv în domeniul vieţii private. Dar se impune şi o conotaţie religioasă. In măsură mult mai sensibilă decât anterior, contenciosul este închipuit ca o luptă între Apollo şi noul Dionysos-Bacchus.

Anul 31 debutase prin al treilea consulat al lui Octavian, asociat cu Marcus Valerius Messalla Corvinus. Mecena primeşte misiunea de a gestiona Roma şi Italia, în absenţa lui Octavian. La sosirea primăverii, Octavian pleacă spre Marea Adriatică, împreună cu o flotă numeroasă, comandată de Agrippa. Mulţi senatori îl însoţeau pe Octavian. între timp Antonius sosise la ţărmul Mării Ionice, în fruntea celei mai importante escadre navale din istoria acelor timpuri. Dispunea de 480 de corăbii de luptă şi de 500 de nave de aprovizionare. Era slujit de 19 legiuni, susţinute de trupe auxiliare asiatice. Profitând de relaţia sa cu Antonius, Cleopatra consolidase simţitor puterea militară, inclusiv navală, a Egiptului. Aşadar Antonius avea la dispoziţie 70-75.000 de infanterişti şi 12.000 de călăreţi. Dar forţa lui Antonius era subminată de trădări în serie ale exponenţilor importanţi ai statului lui major. De aceea şi din alte pricini, Antonius nu începe o ofensivă împotriva Italiei. Octavian ia iniţiativa şi străbate Adriatică, susţinut de 60.000 -80.000 de infanterişti, 12.000 de călăreţi şi de 400 de nave. Operaţii militare se desfăşoară în trei etape: flota lui Agrippa atacă Peloponezul, ca să lovească în ariergarda inamicului şi să stingherească aprovizionarea acestuia din Egipt. Ocupă Patras şi Corintul, retezând contactul antonienilor cu Peloponezul. în această situaţie, Antonius este obligat să atace. El îşi aşază tabăra în faţa celei a lui Octavian, situată pe ţărmul Mării Ionice. După un eşec suferit de cavaleria sa, el se retrage la Actium, la intrarea în golful Ambracia, din Epir. Intenţionase să-l asedieze pe Octavian, dar ajunge acum să fie el însuşi asediat. Defecţiunile cuprind acum şi pe soldaţii săi de rând. Mulţi dezertează ori trec de partea lui Octavian. Soldaţilor romani le repugna un război, alături de o regină greco-egipteană, împotriva altor romani, compatrioţii lor. în starul major al lui Antonius survin grave disensiuni. Cleopatra, încrezătoare în propria flotă, sugerează o luptă navală. Antonius, om al bătăliilor de pe uscat, doreşte o confruntare pe continent. Până la urmă Antonius cedează şi se decide angajarea unei mari bătălii navale. „Cherchez la femme", cum spun francezii.

220

Eugen Cizek

Această bătălie se desfăşoară la 2 septembrie 31 Î.C., la Actium, de fapt lângă promontoriul dominat de templul lui Apollo. Flota romano-egipteană beneficia de superioritate numerică faţă de cea a lui Octavian. Dar Agrippa recurge la o stratagemă abilă. Simulează retragerea flotei sale, iar o parte din flota lui Antonius îl urmăreşte. însă flota lui Agrippa a anihilat practic dispozitivul strategic al escadrelor coaliţiei. Cleopatra asistă la luptă şi, de teama de a nu fi prinsă în cursă, părăseşte bătălia, pe vasul său amiral, urmată de 60 de corăbii egiptene. Observând defecţiunea Cleopatrei (o trădare?), Marcus Antonius fuge şi el cu o parte dintre navele sale. Voise Cleopatra să urzească un şiretlic de război, neînţeles de Antonius? Era ea grăbită să se întoarcă în Egipt, unde se produceau grave dezordini? în orice caz armata de uscat nici nu participase la luptă. Antonius i-a ordonat să se retragă spre Macedonia şi Asia Mică. Insă soldaţii demoralizaţi au preferat cu toţii să treacă de partea lui Octavian. Totuşi, lui Marcus Antonius îi rămâneau suficiente forţe, spre a încerca să-l stopeze pe Octavian în Siria sau în Egipt. Numeroşi cercetători consideră că la Actium nici nu s-a desfăşurat o adevărată bătălie, ci doar o simplă ciocnire navală. Efectele psihologice au fost însă de nemăsurat. Oare celebra bătălie de la Valmy, din 20 septembrie 1792, între noua armată franceză şi trupele prusiene, disciplinate şi bine antrenate, încheiată cu victoria soldaţilor revoluţiei franceze, nu s-a soldat tot cu o ciocnire modestă? Numai Goethe a înţeles atunci că se producea o cotitură istorică. Mult mai târziu, după Actium, Cassius Dio va reliefa că a intervenit în acel moment o relevantă cotitură istorică. Caesar cel Tânăr a dobândit stăpânirea întregii lumi romane, încât Principatul său a fost calculat începând din 2 septembrie 31 Î.C. (DC, 51, 1,2).

Propaganda lui Octavian a exploatat la maximum şi a exaltat această victorie de la Actium. Poeţii de la Roma cântă pacea încununată cu laurii de la Actium (Ov., F., 1, 7 v. 711) ori izbânda Occidentului asupra Orientului (Hor., O., 3, 4, v. 42). însuşi Vergiliu îl va figura pe Octavian, luptând, împreună cu senatorii, penaţii şi zeii Romei, împotriva unei regine asistate de divinităţi barbare monstruoase, ca Anubius lătrătorul. Aceşti monştri au luptat zadarnic împotriva lui Neptun, zeiţei Venus, Minervei şi, desigur, mai ales împotriva lui Apollo (Verg., En., 8, vv. 675-710). Octavian trece prin Atena şi insula Samos. începe reorganizarea Orientului roman, în iarna 3l-30. Este totuşi obligat să întreprindă, în plină iarnă, o călătorie-fulger în Italia, unde Lepidus, fiul fostului triumvir, încercase să dea o lovitură de stat şi unde veteranii legiunilor sale se răzvrăteau. între timp, la Alexandria, Antonius şi Cleopatra îşi împărţeau timpul între ceremonii fastuoase, divertismente felurite şi proiecte politico-militare utopice. Sindromul maniaco-depresiv al lui Antonius se manifesta din plin. Fostul triumvir era dominat de o melancolie progresivă. Cu toate acestea Antyllus îmbracă toga virilă. Prin Siria, Octavian şi Cornelius Gallus se apropie de Egipt. Antonius sfârşeşte prin a solicita lui Octavian să-l lase să trăiască la Atena, ca simplu cetăţean. Iar Cleopatra trimite daruri lui Octavian şi se declară pregătită să abdice în favoarea copiilor săi.

După câteva lupte victorioase, cavaleria lui Octavian ajunge, în 31 iulie 30, în suburbiile Alexandriei. Trupele Romei ocupă Alexandria la 1 august 30 î.C. Antonius se sinucide şi moare în braţele Cleopatrei. Caesar cel Tânăr tratează regina cu blândeţe, deoarece voia s-o împiedice să ascundă bogăţiile incalculabile ale Lagizilor. Are loc o întrevedere între el şi Cleopatra, în cursul căreia fiecare încerca să-l înşele pe celălalt.

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

221

Cleopatra, sirenă desăvârşită, se străduieşte zadarnic să-l seducă pe Octavian. în consecinţă, se sinucide. Caesar cel Tânăr convoacă alexandrinii; în greceşte, făgăduieşte că îi va cruţa, în cinstea zeului lor Serapis, a. lui Alexandru, frumuseţii oraşului şi concetăţeanului lor Arius, prietenul său (Plut, Ant., 103; DC, 51, 16, 3). Transformă Egiptul într-o provincie romană de un tip specific. Vom reveni în alte capitole asupra statutului Egiptului.

Arius a jucat un rol important în ultimele scene ale tragediei Lagizilor. Caesarion plecase spre Indii, încărcat de avuţii, dar preceptorul său l-a convins să se întoarcă la Alexandria, spre a prelua conducerea regatului. Aici însă Octavian l-a executat pe acest adolescent de cincisprezece ani. Era primejdios să fie lăsat în viaţă fiul autentic al lui Iulius Caesar (Plut., Ant., 104; DC, 51, 15, 5). O bandă de soldaţi romani l-a prins şi decapitat şi pe Antyllus, refugiat lângă altarul consacrat lui Iulius Caesar de către Cleopatra. Copiii Cleopatrei şi ai lui Antonius au fost însă cruţaţi

.27