Istoria Romei

Eugen Cizek
.

Suveranul este ales de Dumnezeu, iar Imperiul roman — până în secolul al V-lea -emerge ca regimul politic ideal, voit de Tatăl ceresc. Monarhia constituie cel mai bun regim politic, întrucât corespunde, pe pământ, omnipotenţei Dumnezeului însuşi, împăratul este delegatul, prefectul (eparchos) lui Dumnezeu, după Eusebios din Cesareea, imaginea terestră a Mântuitorului, destinat să practice „imitarea lui Dumnezeu", imitatio Dei, ori a lui Cristos, christornimesis. împăratul este inspirat de Dumnezeu şi, în virtutea prerogativelor supraumane, exercită autoritate chiar asupra Bisericii. El trebuie să conducă oamenii spre Regatul lui Dumnezeu. Desigur, până în secolul al V-lea, mecanismele statului nu sunt decât parţial creştinizate.

Funcţiunea imperială este subsumată instaurării ostentative a monarhiei. Reticenţele juridice nu pot camufla faptul că sunt în mare parte abandonate faţadele republicane ale Principatului, deşi anumite ambiguităţi persistă. Eutropiu îi va atribui lui Diocleţian statuarea deschisă a monarhiei (9, 26-27). De fapt, Diocleţian pune capăt unui vechi proces de monarhizare declarată a statului roman. Cel puţin de facto. Iar Constantin va promova o mistică imperială ostensibilă. Monedele figurează o mână pornită din cer care îi întinde diadema. Dar aceeaşi funcţiune ajunge să traducă potenţarea eredităţii de facto a Dominatului. în pofida strădaniilor de a o estompa, întreprinse de către Diocleţian şi mai sus consemnate. După eşecul tetrarhiilor, se impune cu stringenţă caracterul dinastic al puterii imperiale. Am constatat că cel puţin trei familii diferite de împăraţi se reclamă de la o a doua dinastie flavianâ. Unele vlăstare ale împăraţilor asumă purpura imperială când erau copii. Cel ce pretinde că asumă Imperiul, în afara regulii dinastice, apare automat ca un uzurpator, ca un „tiran", tyrannus, taxat de „călău", carnifex, de „fiară rapace", belua, de „tâlhar", praedo, „hoţ", spoliator, de „brigand", latro, de „pirat", pirata, de „gladiator dement", furio-sus gladiator. Incontestabil, ereditatea dinastică contrastează cu percepţia haris-matică a competenţelor împăratului - dominus. Dat fiind că această harismă nu se vădeşte a fi ereditară. Nu sunt ereditare decât virtuţile subsumate harismei. Ca înţelepciunea, generozitatea, prin excelenţă dragostea nutrită faţă de cetăţeni, de oameni, philanthropta, însuşire în primul rând regală. De aici decurge şi necesitatea ceremoniei învestiturii ori aclamării noului suveran. în definitiv, puterea totalitară este percepută ca o îndatorire faţă de Roma, de civilizaţie, de pace, de poporul lui Dumnezeu. De aceea nu s-a ajuns niciodată, în Occident, la o ereditate „de drept", de iure, oficial, legal consfinţită.

Numai regii barbari vor proclama ereditatea de drept a tronului lor. Riguros juridic, Dominatul continua să fie o putere exorbitantă, însă electivă. Alegerea noului dominus aparţine lui Dumnezeu, suveranului în funcţiune, armatei. Cum am mai semnalat, conceptul de res publica nu dispare. Republica este însă încarnată de persoana împăratului. Dominus slujeşte poporul în felul său. „Folosul public" (utilitas publica) este abundent exprimat de textele şi de monedele Dominatului. Această utilitate publică este pendinte de ideea de stat-providenţă, dacă nu providenţial. E. Demougeot reliefa că Dominatul conservă elemente provenite din tara de origine a starului roman imperial, închipuit ca o putere de excepţie, centrată pe interesul public. Dominus este înzestrat cu o serie de virtuţi „auguste", cum le defineşte Jean-Pierre Martin. Ele fuseseră conferite şi principilor secolului al IlI-lea d.C. Inventarul lor este foarte bogat. Se disting concordia, în interiorul colegiului de auguşti şi cezari, „fericirea", felicitas, „pietatea", pietas,

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

575

„spiritul de dreptate", iustitia sau aequitas, clementul, „siguranţa", securitas, „salvgardarea", sahts, „prevederea" suveranului în raport cu misiunea imperială şi supuşii, prouidentia, „veselia", laetitia şi hilaritas. Dominus se vădeşte purtător al păcii, pacator sau pacifer etc. Totuşi oare nimic nu limitează puterea absolută, discreţionară, a împăratului - dominus, totalitarismul lui? Căci totdeauna, cel puţin în teorie, totalitarismul a acceptat şi va accepta o limită. Fie şi voinţa populară, pe care pretinde că o exprimă. într-adevăr, Dominatul trebuia să ţină seama de elemente limitative, chiarmoderat exploatate şi acceptate de el. Care erau aceste limite? în primul rând armata, care a făcut şi desfăcut numeroşi împăraţi, aproape totdeauna incitată de comandanţi ai săi. Tentativa lui Diocleţian de a îndepărta militarii de la desemnarea împăraţilor nu a izbutit. Devine tot mai evident că baza autentică, temelia reală a puterii împăraţilor, rezida . tocmai în armată, că Imperiul, sub Principat şi mai ales sub Dominat, constituie o dictatură militară, abia deghizată. Totuşi nu totdeauna armata a impus suverani şi i-a influenţat. însă adesea monarhii consultau armata, comandanţii ei, în privinţa fie a campaniilor de întreprins, fie a încheierii păcii. în acest scop, împăratul convoca, ca la accesul la domnie, o adunare a soldaţilor, şi lua cuvântul ca să le înfăţişeze intenţiile sale, puse la punct cu ofiţerii superiori. Proiectul suveranului era aprobat prin aclamaţiile soldaţilor. Rar se întâmpla ca oştenii să-şi manifeste dezaprobarea (Amm., 15, 8, 15). Aşadar, cum am mai semnalat, în armată subsistă forme de consultare directă între monarh şi cetăţeni. în al doilea rând, impactul totalitarismului este limitat de obscurele intrigi de curte, de egoismul ambiţiilor excesive ale favoriţilor palatului, indiferenţi la interesele statului, inconştienţi, ca în secolul al V-lea, când ei nu se preocupă de soarta pro-: gresiv ameninţată a Imperiului. Curtenii manipulează abil, fără scrupule, pe „stăpânii" lor imperiali. Chiar populaţia urbană poate interveni, prevalându-se de dreptul de a se exprima liber cu diverse prilejuri, ca, de pildă, la circ sau în teatre, unde mulţimea întâmpină suveranul sau agenţii săi cu o libertate de limbaj surprinzătoare. însuşi Constanţiu II, cu ocazia faimoasei sale călătorii la Roma, în 357, întâmpină această libertate de limbaj. Sub lustinian se stârnesc anumite tulburări în hipodromul din Constantinopol. Doleanţele, chiar nemulţumirea poporului, se manifestă ca o compensare a totalitarismului instituţionalizat. Symmachus va apăra, la sfârşitul secolului al IV-lea d.C, chiar libertatea senatului. Este glorificată o „libertate", libertas, iluzorie, care ar fi fost recâştigată (Symm., Or., 4, 13). Această libertate nu ar fi incompatibilă cu Dominatul. Un text literar, encomiastic de altminteri, declară împăraţilor că ei trebuie să prezerve libertatea cetăţenilor, deşi sunt stăpâni (Paneg., 11, 13, 3). Fără îndoială, o asemenea libertate este foarte limitată. De asemenea Biserica poate limita totalitarismul imperial, mai ales în domeniile moralei şi religiei. Am constatat cât de energic a intervenit Ambrosius în vremea lui Theodosius I, în ultimă instanţă constrâns să se supună imixtiunii Bisericii. în sfârşit, cea mai relevantă mărginire

a totalitarismului dirigist al Dominatului rezidă tocmai.....în totalitarismul dirigist. Apăsarea sa

excesivă generează revolte, uzurpări. Ele acţionează ca un fel de compensări importante ale despotismului extrem. Totalitarismul Dominatului incită setea de putere. Miza este enormă. Forţa excesivă a totalitarismului despotic, sacralizat, este râvnită de mulţi. Totodată, în jurul său se urzesc intrigi sulfuroase, care urmăresc promovarea unor curteni în detrimentul altora, obţinerea capacităţii de a influenţa masiv decizia, viaţa, atitudinea monarhului despotic. Nu interesează, cum am reliefat în mai multe rânduri, destinul Imperiului, ci exclusiv soarta personală, chiar într-un cadru politic ameninţat cu disoluţia. Dominatul, ca orice totalitarism, trebuie să se bazeze pe camarile; nu poate supravieţui fără ele. Iar în interiorul acestor camarile lupta pentru putere, avantaje politice şi economice, poziţie importantă în jurul dictatorului-monarh, îmbogăţire rapidă, prevalentă vanitoasă este cumplită. Intrigile şi dizidentele se convertesc în antidot al totalitarismului.

576