Istoria Romei

Eugen Cizek
Nimic nu împiedică însă substanţial cristalizarea doctrinei Dominatului. A unui Dominat teocratic, sacralizat, sub egida cultelor solare ori a creştinismului. Am remarcat, la începutul acestei cărţi, că totul este sacru în jurul împăratului. O mistică agresivă sacralizează persoana sa, însă şi palatul său, „palatul sfânt", sacrum palatium, consiliul său, „consiliul sfânt", sacrum consistorium etc. Supunerea faţă de ordinele şi deciziile acestei persoane sacre sunt apreciate ca o obligaţie religioasă. Orice atingere adusă demnităţii sau intereselor suveranului reprezintă un sacrilegium, termen cândva folosit spre a desemna nesocotirea cultului imperial. De altfel, cum am reliefat de mai multe ori, preţ de multe decenii, cultul imperial subsistă sub împăraţii creştini care îl conduc. Forţa divină (numen) a împăraţilor a fost mult timp venerată. Augustalii dispar, dar în oraşele provinciale se menţin sacerdoţii anuali, flaminii perpetui, ale căror ceremonii ilustrează oialitatea faţă de Roma şi de dominus. Printre flamini se numără şi creştini. Biserica nu le interzicea decât să ofere zeilor sacrificii şi prinoase. Neîndoielnic, sacralizarea nu împiedică atentatele împotriva suveranilor, loviturile de palat, rebeliunile militare. Din partea celor care estimau că ei trebuie să devină sacri în locul împăratului legitim şi sfinţit. Doctrina Dominatului sacralizat urmăreşte să asigure stabilitatea politico-mili-tară a Imperiului sau Imperiilor. După abdicarea lui Diocleţian şi apoi după moartea lui Constantin, s-a produs contrariul: instabilitatea acută, rebeliuni, uzurpări. Dominatul s-a dizolvat sub semnul contradicţiilor majore.

Cum am remarcat în subcapitolele anterioare, Dominatul totalitar, sacralizat, s-a înconjurat de un ceremonial,"de o pompă luxuriante. Locul anturajelor principilor este luat de curtea pletorică a împăraţilor Dominatului. Această curte este ambulantă şi îl însoţeşte pe dominus, în reşedinţele pe care acesta le schimbă adesea în cursul vieţii sale. Am observat că unii împăraţi nici nu au văzut Roma. Sau nu au vizitat-o decât rapid. Constantinopolul va fi însă o reşedinţă imperială mai stabilă. Eutropiu atribuia lui Diocleţian adoptarea unei pompe imperiale ostentative. Pe când predecesorii săi se mulţumiseră să fie salutaţi, Diocleţian ar fi poruncit să fie adorat. Diocleţian s-ar fi înveşmântat cu o mantie şi încălţări, acoperite de pietre preţioase. înaintea lui, unicul semn distinctiv al imperium-nlui ar fi fost hlamida de purpură (Eutr., 9, 26-27). De fapt, Diocleţian a accelerat o evoluţie a însemnelor imperiale, în sensul orientalizării lor, amorsată încă de Severi şi continuată spre sfârşitul Principatului. îndeosebi Constantin şi-a întemeiat monarhia pe o mistică menită să-i sacralizeze persoana. Au proliferat mărcile exterioare ale puterii imperiale. Succesorii săi, mai cu seamă Constanţiu şi Theodosius, ulterior împăraţii Orientului, au potenţat pompa Dominatului, a ceremonialului care o însoţea, rituri somptuoase. Numai Iulian a făcut excepţie: tradiţionalismul său religios se conjuga cu altele, pendinte de formele exterioare ale puterii. Mantiei roşii, purtate odinioară de generalii Republicii, cu prilejul triumfului, aşa-numitulpalu-damentum, calificat acum ca purpură, culoarea sa devenind monopolul suveranului, i se adaugă încălţăminte roşie, o tunică din mătase, împodobită cu broderii şi nestemate. Desigur, purpura şi diadema fuseseră însemnele regilor elenistici şi orientali. Influenţei Sassanizilor i se alăturau conotaţii elenistice. Cununa de lauri purtată de principi fusese înlocuită de diademă încă de Aurelian. în timpul Dominatului, această diademă este ornată abundent cu perle şi alte bijuterii. Ea devine o adevărată coroană monarhică. Iar taburetul pe care şedea împăratul - moştenit de la magistraţii Republicii - este transformat într-un autentic tron. Ca un idol, dominus este oferit venerării cetăţenilor.

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman OccidentaljJ" "**57?

De altfel această venerare se desfăşoară în primul rând la curte, unde se statuează o etichetă riguroasă, elaborată încă spre sfârşitul Principatului. Cum am remarcat în capitolul precedent. Sunt riguros stipulate, reglementate, accesul la împărat, audienţele. Prevalează ritul „adorării purpurei", adoratio pwpurae, care desemnează dreptul de a-l vedea pe dominus. Această adorare devine o cutumă de neclintit a curţii imperiale. Un asemenea ritual comportă mişcări şi gesturi precis statuate. Cel admis să adore purpura înaintează în tăcere spre împărat, în conformitate cu o ordine ierarhică în prealabil statornicită, cu mâinile acoperite cu un văl, înghenunchiază în faţa împăratului şi îi sărută poalele veşmântului. Această prosternare sau îngenunchiere -proskynesis - însoţită de sărutul mantiei constituie principalul gest de adoraţie. Augustul însuşi se ascundea uneori îndărătul unui voal. De altfel, adorarea împăratului reprezintă o favoare, acordată doar unor privilegiaţi. în timpulaadienţei numai dominus şedea pe tron: toţi cei din jurul său şi din sală stăteau ra picioare. Imaginile conservate din această vreme şi relatările literare îl figurează pe împărat la o distanţă considerabilă de mulţime şi postat într-o atitudine hieratică (Amm., 16, 9-l2).

Există şi alte gesturi rituale de venerare a împăratului. Sunt salutate, prin schiţarea unui sărut de la distanţă, statuile şi imaginile suveranului expuse în foruri, teatre, birouri ale funcţionarilor. Când dominus intra într-un oraş funcţiona ritul aşa-numitei aclamaţii, acclamatio. Suveranul este primit cu flori şi făclii aprinse. Aceeaşi aoclamatio îl întâmpină la orice manifestare publică, la teatru, la circ etc. Cum am semnalat rapid, festivităţi decenale şi vicenale marchează jubileele imperiale. Tradiţionale din secolul I d.C, acum ele sunt celebrate cu o solemnitate impunătoare prin rugăciuni, procesiuni, felurite distracţii, jocuri ecvestre, emisiuni monetare simbolice¹⁰.