Istoria Romei

Eugen Cizek

'

iniţial parţial, ulterior în majoritatea sa, se recrutase din rândurile ordinului ecvestru şi elitelor municipale. Mulţi oameni nu îşi datorau poziţia în societate, status, strămoşilor, ci meritului personal, competenţei denotate în serviciul principilor. în administraţie şi în armată. Din punct de vedere juridic, pe plan civil, societatea romană fusese egalitară. Situaţia aceasta se modifică radical în Imperiul tardiv. Apar inegalităţi stridente chiar în interiorul aceleiaşi categorii sociale. Pe plan juridic se amplifică foarte acut opoziţia între „cei mai oneşti", honestiores, privilegiaţii societăţii, şi „cei mai modeşti (ori umili)'¹, humiliores. Pentru acelaşi delict, honestiores erau condamnaţi la exil, pe când humiliores ispăşeau cu moartea, suportau pedeapsa capitală. Din drept al egalităţii, dreptul roman se converteşte în drept al inegalităţii. Cu destul de multe decenii în urmă, savantul britanic A.H.M. Jones a reliefat că procedura judiciară, statizată şi ierarhizată, a Dominatului lăsa puţine şanse unui împricinat nevoiaş. Procedura judiciară presupunea cheltuieli exorbitante. Apelul era greoi, lent şi costisitor. Iar jurisdicţiile de excepţie erau numeroase. Această diferenţiere între honestiores şi humiliores, de altfel pur juridică, era mai veche. Apăruse sub Antonini ori mai degrabă sub Severi şi urmaşii lor? Constantin păruse a favoriza artizanatul oamenilor liberi, ca să se perfecţioneze în meseria lor, printr-un fel de formaţie continuă. Edictul său conţine o surprinzătoare listă de lucrători specializaţi, care ilustrează diferenţierea industriei epocii {Cod. Th., 13, 4, 2). De fapt, lucrătorii şi meşteşugarii sunt cantonaţi în corporaţii dirijate de stat. Symmachus ne arată cât de numeroşi şi diferenţiaţi erau meseriaşii. El menţionează blănari, bouari, măcelari (de carne de porc), lemnari (în vederea încălzirii termelor), constructori, producători de obiecte de metal, pompieri, cârciumari, brutari, transportori ai cerealelor şi uleiului (Symm., Rel., 14). Statul dirija însă în detaliu orice activitate artizanală şi comercială. Reglementa producţia, condiţia persoanelor. Manufacturile monopoliste de stat poartă asupra minelor, carierelor de piatră şi marmoră, sării etc. Nu exclusiv brutarii, ci şi alţii sunt înregimentaţi ereditar. Chiar pescarii de scoici, destinate fabricării purpurei, sunt cantonaţi ereditar în meseria lor. Nu doar fiul de pescar trebuie să rămână pescar, însă şi copiii născuţi dintr-o fiică de pescar şi un soţ de altă profesie sunt siliţi să practice pescuitul. Am menţionat mai sus cazul brutarilor, importanţi, deoarece hrăneau populaţia oraşelor şi, deci, erau controlaţi de stat cu stricteţe. De asemenea este ereditară condiţia măcelarilor. Armatorii maritimi, navicularii, sunt de asemenea supuşi statutului ereditar, încă din vremea Principatului lui Aurelian. Un fiu de navi-cular va fi tot navicular. El ţine un registru al mărfurilor transportate, primeşte retribuţie în funcţie de produsele aduse de el, bunurile sale proprii garantează operaţiile ce îi revin. Fără îndoială, cum am arătat, mulţi armatori ocolesc legea şi practică specula. Desigur, nu toate meseriile sunt supuse unui control atât de strict. Armurierii care lucrează pentru armată sunt riguros înregimentaţi, sub conducerea unui responsabil al lor (patronus sau praepositus) şi depind de magistrul oficiilor. Ţesătoriile, vopsitoriile depind de corniţele darurilor sacre. în principiu, textiliştii sunt oameni liberi, dar statutul lor este ereditar. Sustragerea de la această prevedere este aspru pedepsită. Printre lucrători, sunt introduşi condamnaţi la temniţă şi vagabonzi. Sunt foarte modest plătiţi, hrăniţi de stat, dar condiţia lor se apropie de cea a sclavilor. Situaţia colonilor devine şi mai gravă. în capitolul anterior am constatat că, în secolul al III-lea d.C, începuse legarea de pământ a colonilor. în secolul al IV-lea d.C, colonul, teoretic cetăţean liber şi uneori posesor al unui ogor propriu, lucrat ca şi terenurile de pe latifundii, alocate lui, ajunge un fel de şerb, de semi-sclav. Cum s-a spus, în Gallii ţăranul,franc liber s-a interpus între colon şi servul medieval. Teoretic, colonul, la începutul secolului al IV-lea d.C, avea dreptul să contracteze o căsătorie legală şi să se înroleze în forţele militare. Dar constrângerile financiare impuse Dominatului au determinat legarea lui oficializată de pământ. în 332, Constantin a

hotărât ca orice colon care fugise de pe pământul arendat de el să fie urmărit şi predat proprietarului funciar, care trebuia sâ achite capitaţia fugarului (Cod. Th., 5, 17, 1). într-adevăr colonul figurează pe registrele censului ca înscris (adscripdcius) alături de stăpân, care îi plăteşte impozitul. El pierde dreptul de a mai deţine un ogor în proprietate personală, nu se mai poate căsători fără aprobarea latifundiarului, nu mai poate sluji ca funcţionar sau soldat. O lege din 357 îl leagă definitiv de pământ. El trebuie să livreze proprietarului funciar de la o treime la jumătate din recolta obţinută. Datorează „stăpânului" său corvezi şi servicii {obsequia) efectuate în afara lotului cultivat de el. Proprietarul agricol devine intermediar privilegiat între colon şi stat, fiind înzestrat cu o autentică jurisdicţie domestică. Proprietarul vinde pământul său odată cu cei ce îi sunt coloni. în 365 o lege interzice colonului să vândă orice bun al său fără autorizaţia „stăpânului" său. Theodosius consfinţeşte în 380 şi în 393 dependenţa colonului de lotul lucrat de el, de unde nu se poate deplasa în altă parte. Statutul de colon devine ereditar din punct de vedere juridic, în funcţie de originea acestuia (origo). Se stipulează că, deşi el pare liber, trebuie considerat aservit domeniului, unde s-a născut ca „sclav al pământului", seruus terrae (Cod. Just., 11, 51, 1). Un timp colonul a putut să-şi conteste în justiţie „stăpânul" (Lib., Or., 57). în 396, el pierde şi dreptul de a urmări în justiţie pe proprietarul pământului de care este legat¹⁴.

Imobilismul social, „îngheţarea" ereditară a statutului social, poarta şi asupra curialilor-decurioni. Fenomen care ilustrează „de minune" pietrificarea, sclerozarea mecanismelor sociale ale Imperiului. Poverile inimaginabile, la care erau supuşi curialii, au creat o problemă compli-, cată. Criza secolului al III-lea ruinase notabilităţile municipale. Se adăugase fenomenul, stipulat de Constantin cel Mare, al recrutării anumitor curiali pentru clarissimat şi scutirea preoţilor creştini de obligaţiile „curionatului" (Cod. Th., 16, 2, 2). în consecinţă, însuşi Constantin a fost silit să stopeze hemoragia curiilor şi să abandoneze recrutarea curialilor în clarissimat (Cod. Th., 12, 1, 29). Condiţia curialilor a fost sancţionată între limitele eredităţii, după anumite măsuri severe îndreptate împotriva curialilor care evadau din condiţia lor. Această situaţie a fost impusă încă de către Diocleţian. Printr-un edict al lui Constantin cel Mare, din 20 februarie 329, fiii de curiali-decurioni sunt siliţi să rămână în rândurile curiilor municipale, începând de la vârsta de optsprezece ani. Nu voinţa tatălui lor prevalează, ci nevoile cetăţilor (Cod. Th., 12, 17). Originea, origo, ajunge pentru ei tot atât de constrângătoare ca şi pentru coloni. Curialii sunt legaţi din tată în fiu de condiţia lor, iar bunurile, odată înregistrate, le-au fost blocate. Un curial ajunge să nu-şi mai poată vinde proprietăţile ori sclavii, în absenţa unei autorizaţii speciale. Dacă el moare fără moştenitori, avuţiile sale revin comunităţii curialilor. Iar moştenitorul bunurilor unui curial este obligat să devină el însuşi curial. Noţiunea de domiciliu, domicilium, prevalează asupra celei de origine. Un curial stabilit în altă cetate decât cea unde se născuse, în calitate de locuitor străin, incola, asumă poverile curionale în ambele cetăţi: cea de obârşie şi cea de adopţiune.

Fără îndoială, compartimentarea ereditară a societăţii, „zonarea" ei, sit uenia uerbo, nu poate fi totală. Pentru a-şi pune în operă marile reforme, însuşi Constantin a favorizat excepţiile. Urmaşii săi au promovat cât mai insistent imobilitatea socială. Libanios consemnează totuşi înalte personaje care erau vlăstare de comerciant, cizmar sau măcelar: în cazul lor, protecţii interesate şi intrigi ruşinoase permiseseră acestora să iasă dintr-o condiţie pe care nu ar fi trebuit s-o părăsească niciodată. Meritul personal, competenţa contau mai ales, cum am arătat, printre cadrele militare şi birocratice. Meritul sau .... corupţia, traficul de influenţă. Profesiunile liberale, învăţământul oferă un alt refugiu celor ce vor sâ „scape" de statutul ereditar. Libanios şi anumiţi prieteni ai săi au reuşit să evadeze datorită profesoratului. Dintre 50 de curiali antiochieni, menţionaţi de Libanios, 20 fie au ieşit din curie, fie au încercat să iass FvaHama , „,.-.-..---

592