Istoria Romei

Economia, moneda

Totalitarismului teoretic, ilustrat de structurile puterii imperiale şi ale administraţiei centrale şi provinciale, îi corespunde pe plan economico-social un dirigism exacerbat. Tendinţele dirigiste, manifestate încă spre sfârşitul Principatului, sunt preluate, intens acuzate, conduse spre controlarea riguroasă, rigidă, centralizată a activităţilor economice. Se urmărea desigur înlăturarea orientărilor anarhice şi centrifugale anterioare, perceperea minuţioasă a impozitelor, indispensabile armatei şi „oştirii" enorme de funcţionari, fixarea masei de contribuabili, asanarea monetară. Efectiv, pe termen scurt, s-a putut asigura redresarea economiei. Totuşi, pe termen lung, acest dirigism economic s-a învederat a fi total contraproductiv. în orice caz, Dominatul prilejuieşte ceea ce Marcel Le Glay definea ca o nouă ordine economică şi socială. Diocleţian, Constantin şi urmaşii lor au fost siliţi să încerce reformarea unei economii subminate de numeroase dificultăţi, de carenţe majore. Au ales ei oare cea mai bună cale pentru redresarea durabilă a economiei Imperiului? Căci problemele economice devin deosebit de importante în ultimele veacuri ale Imneriiilni rum ---------

584

Eugen Cizek

omul nu trăieşte numai cu pâine, dar nu se poate lipsi de ea. Controversele teoretice dintre savanţi asupra problemelor economice şi sociale ale Dominatului au fost şi sunt aprige. Oricât am nuanţa aprecierile noastre, dacă Principatul, până la Severi, fusese ilustrat de „liberalism" economic, de dezvoltarea liberei întreprinderi, de jocul economiei de piaţă, de persistenţa societăţii civile, Dominatul este caracterizat de un dirigism statal ori sta-tizat supradimensionat, care a sfârşit prin a steriliza, a ucide creativitatea economică şi socială. Şi, desigur, fluidizarea schimburilor comerciale, a comunicării interumane. Ca să controleze gestionarea Imperiului, ca să-i confere o faţadă teocratică şi de inspiraţie elenistico-persană, împăraţii au pus în operă o birocraţie exagerată. Apărarea unui stat asediat de inamici a reclamat de asemenea mărirea sensibilă şi performarea efectivelor militare. Or toate acestea necesitau cheltuieli sporite, impozite mari. Se ajunge astfel la intensificarea presiunii fiscale, la care contribuabilii cei mai bogaţi au răspuns prin evaziune ori prin transferarea acestei opresiuni a impozitelor spre notabili, spre burghezia Imperiului, spre clasa lui de mijloc, astfel ruinată. Dar şi spre cetăţenii săraci, în acest mod, mai ales în secolul al V-lea d.C, s-a decantat o redistribuire a averilor şi a puterii economice. Pe termen lung nu a putut fi oprită deprecierea monedei, prilejuită anterior de perturbarea vieţii economico-sociale din secolul al IlI-lea d.C. Dirigismul economic nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată productiv, pe termen lung. Pentru a nu mai recurge la exemple recente, să ne amintim cât de nociv a fost el Chinei, doar sub dinastia Ming ". Potenţarea dirigismului etatist, pregătită încă din secolul al IlI-lea, începe de la Diocleţian. Creatorul Dominatului şi al tetrarhiei a găsit într-o situaţie jalnică perceperea impozitelor, starea monedei romane, inflaţia. Tindea să se dezvolte trocul, economia naturală, din pricina dezorganizării celei monetare. Pe de altă parte, mai ales pentru a plăti soldele militarilor şi funcţionarilor, cu toţii foarte slab retribuiţi, Diocleţian a avut nevoie de resurse suplimentare, de mult numerar. A început prin inventarierea resurselor Imperiului, în oameni, vite de povară, pământuri, felurite avuţii. S-a bazat tocmai pe acest recensământ, ca să statornicească, mai exact, să generalizeze capitaţia, tributum capitis sau capitatio, impozitul direct pe persoană, căzut în desuetudine ori devenit derizoriu din pricina inflaţiei. Noile dispoziţii au fost introduse pe etape, din 287 până în 297 d.C.

Se achita impozitul pe pământ, pe unităţi fiscale denumite iuga. Acest impozit se numea iugatio. Iar capitaţia a fost percepută şi pe animalele aflate în posesia agricultorilor. îndeosebi capitaţia generalizată a îngăduit o anumită eficientizare a sistemului fiscal. Un edict al prefectului Egiptului, Aristius Optatus, din 297 d.C, după ce arată că regimul impozitelor a fost riguros reglementat, astfel încât unii contribuabili să nu mai fie supraîncărcaţi şi alţii exoneraţi, reliefează că, în virtutea recensământului şi a cadastrării, se va achita de toţi locuitorii impozitul personal, precum şi cel funciar, dar separate (Arhiva lui Aurelius Isidorus, publicată de A.E.R. Boak -H.C. Youtie, Ann Arbor, 1960, nr. 1, pp. 23-29). După 305 d.C. recensământul bunurilor şi oamenilor a fost stăruitor continuat de către împăratul Galerius. După 312, la fiecare cincisprezece ani s-a practicat estimarea proprietăţilor de pământ şi a oamenilor. Impozitul pe pământ a fost „colectivizat". Sătenii au fost, până la urmă, obligaţi să plătească impozit funciar şi pentru pământuri necultivate din perimetrul aşezării lor. în acest mod au sporit în chip relevant veni-turile statului şi a putut fi reformată annona militară. Reforma a privit echiparea militarilor, recrutarea lor, corvezile impuse lor. In orice caz soldele au fost achitate la un nivel decent, fie în natură, fie în numerar.

Augumentarea veniturilor statului era însă periclitată de deprecierea monetară şi de inflaţie. Moneda romană fusese, cum am arătat mai sus, o victimă însemnată a crizei din secolul al IlI-lea d.C. Aurelian nu putuse decât să limiteze efectele deprecierii monetare. Piesele de aur aproape dispăruseră, monedele de cupru, emise de către senat şi de atelierele municipale, încetaseră să mai fie bătute, cu excepţia Alexandriei, iar antonini-anus, care prilejuise atâtea speranţe, la începutul secolului al IH-lea d.C, pierduse aproape orice valoare. încât nu numai militarii, ci şi funcţionarii civili erau adesea plătiţi în natură. Economia monetară, acolo unde se menţinea, era destabilizată de inflaţie, de creşterea preţurilor şi de scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Statistici efectuate în bogatul Egipt sunt revelatoare. în cursul secolului al II-lea d.C. baniţa de grâu, evaluată iniţial la 7-8 drahme, atinsese, spre sfârşitul veacului, 17-l8 drahme. A sfârşit prin a valora 100.000 da-drahme, la începutul domniei lui Diocleţian! în primele două veacuri impe-riale, un lucrător necalificat câştigase pe zi un salariu echivalent cu două sau trei baniţe de grâu. Pentru ca, spre finele secolului al Ili-lea d.C, el să obţină o retribuţie de mizerie: 2-5 drahme. Pe de altă parte, Diocleţian avea nevoie de fonduri importante nu numai pentru armată, ci şi pentru reformarea gestiunii Imperiului.

Aşadar, începând din 290 şi îndeosebi din 294-295, Diocleţian a încercat o masivă asanare monetară. El lansează o nouă piesă de aur, aureus, care valora 830 de denari, pentru a „cădea" ulterior la 500 de denari. în mici cantităţi, este emisă o monedă de argint, argenteus, identică denarului lui Nero şi sortită să înlocuiască antoninianus. Prin excelenţă este creată o nouă monedă de cupru, spre a servi tranzacţiile curente. De fapt circulă două tipuri de asemenea monedă de cupru. Una, de mari dimensiuni, din bronz uşor argintat, definită ca follis şi aşezată, în vederea dobândirii unui şoc psihologic şi patriotic, sub ocrotirea „geniului poporului roman", Genius Populi Romani, figurat, pe monede, cu boneta lui Serapis: în principiu valora 5 denari. Exista şi o altă piesă de bronz, echivalentă cu 2 denari, adesea calificată ca nto-antoninianus. Totodată proliferează atelierele monetare, legate de proiectul relativei descentralizări administrative, preconizate de tetrarhi.

Emerg numeroase ateliere la Heracleea (din 292), la Cartagina (din 295), în Gallii, la Alexandria, Aquileia, Nicomedia (din 296), la Thessalonica (din 300-305), la Londinium. Creşterea masei monetare stimulează însă inflaţia, augumentarea exagerată a preţurilor de consum. în această situaţie, cum am semnalat în alt subcapitol, Diocleţian emite un fel de mercurial, care fixa preţul maxim la care se puteau vinde mărfurile. Fragmente de inscripţii dezvăluie conţinutul acestei măsuri legislative, edictate între 20 noiembrie şi 9 decembrie 301. După ce menţionează numele tetrarhilor, un text redundant şi obscur, care includea în special argumente de ordin moral, interesul comun, într-o exprimare sofisticată, fixează preţurile.

Preambulul alambicat nu există decât în latină, pe când mercurialul este conservat în latină şi în greacă (Annee Epigraphique, 1946-l947, nr. 101; 148-l49).

Se fixează preţul a numeroase produse, de la ficatul de gâscă la brânzeturi. Preţurile cărnii de porc şi de vită, al uleiului, sării, măslinelor, strugurilor, peştelui vândut figurează în mercurial. Dar şi nivelul retribuirii lucrătorilor agricoli, a ciobanilor, brutarilor, meseriaşilor, bărbierilor, profesorilor, transportorilor maritimi, scribilor. Sunt îngheţate şi preţurile blănurilor, îmbrăcămintei, încălţămintei, vehiculelor etc. Cn vî c»

586