Istoria Romei

Eugen Cizek

combată specula, se prevede pedeapsa capitală pentru contravenienţi. Zadarnic, „peine perdue", cum zic francezii. Foarte iute se organizează vânzarea produselor la „negru". O vestă militară tarifată prin edictul lui Diocleţian la 1.000 de denari se vinde către 338 cu 200.000 de aceiaşi denari. De altfel, mărfurile dispar de pe piaţa normală, încât mercurialul încetează să mai fie aplicat. Această măsură de amplu dirigism economic eşuează. Diocleţian nu a modificat în profunzime impozitele indirecte, sporite numai în sectorul vamal şi în cel al vânzărilor de mărfuri, fiind în schimb suprimate cele pe eliberările de sclavi şi pe moşteniri.

Cum am arătat, accentul a căzut pe impozitele directe, pe cel personal, capitaţia, percepută de la bărbaţii şi femeile între 12 şi 65 de ani şi pe cel funciar, fundat pe unitatea cadastrală. Tariful acestui impozit varia în funcţie de calitatea terenului posedat de plătitor. Diocleţian a extins aceste impozite progresiv în peninsula italică: iniţial în Italia septentrională, apoi, din 306, în cea meridională şi centrală. Chiar la Roma se achita impozitul personal. Constantin va scuti Roma, precum, din 330, va dispensa şi Constan-tinopolul de achitarea impozitelor directe. Perceperea impozitelor directe se efectuează mai cu seamă în natură. Cea mai mare parte a impozitului funciar se achita în grâu, came, vin, ulei, fructe, legume, îmbrăcăminte etc. Aceste produse sunt transportate în hambarele din Roma, pentru a alimenta comerţul de stat, ori ca să fie livrate armatei.

In vederea unei noi şi solide asanări a economiei, Constantin a aplicat măsuri economice îndrăzneţe, limpede inspirate de un dirigism economic sufocant. Desigur, sistemul de impozite, promovat de către Diocleţian, nu a fost supus unor mutaţii profunde. Totuşi Constantin a sporit impozitele directe şi a promovat altele noi, percepute în numerar. El a configurat înlocuirea fiscalităţii întemeiate pe produse naturale finite cu aceea în numerar, focalizată pe aur. Concomitent, el a impus substituirea recen-sâmintelor şi evaluărilor cvincvenale cu o periodicitate cvindecenală (la 15 ani). Ţinta principală a fiscalităţii a fost constituită de clarissimi. După recenzarea averii lor, clarissmii au fost supuşi reevaluării impozitului funciar normal, livrat în natură, dar şi anumitor noi contribuţii, plătite în aur. Fapt care a impus introducerea unei puternice monede de aur. Economia naturală nu a alungat pe cea monetară.

Dintre noile taxe se detaşează aurul aşa-zis voluntar, aurul „oblaticiu", aurum oblaticium, la care se adăuga un impozit „social", follis senatorius sau collatio senatoria. Curialii au fost siliţi să achite, cu regularitate, „aurul coronar", aurum coronarium. Valentinian I îl va percepe de câte ori va avea nevoie de bani. Negustorii şi meşteşugarii trebuiau să plătească, o dată la patru ani, „aurul lustral", aurum lustrale. Totodată, Constantin a repartizat între trei servicii gestiunea finanţelor. Serviciul prefecţilor pretoriului se ocupă de cheltuielile curente ale statului. Cel al comitelui „darurilor sacre" răspunde de cheltuielile împăratului, iar cel al comitelui „lucrului privat" gestionează averile suveranului. Beneficiarul alocaţiilor în natură dobândeşte posibilitatea de a solicita corespondentul acestora în bani, în funcţie de un barem fix. Din vremea lui Nero, denarul de argint constituise temelia economiei imperiale şi chezăşuise prosperitatea „clasei de mijloc", a burgheziilor oraşelor şi comercianţilor. In această privinţă Constantin efectuează o mutaţie cardinală. începând din 309-311, mai cu seamă din 311, el mută accentul pe moneda de aur, anterior rezervată în special tezaurizării, plăţilor prestigioase, importurilor produselor de lux din Orient, subsidiilor acordate triburilor barbare. Dar strategia monetară a lui Diocleţian, axată pe argint şi cupru, eşuase complet. De aceea Constantin emite, pe scară largă, o piesă mo-" netară de aur, devenită baza circulaţiei băneşti, „masivul", solidus, repede dublată de multipli şi

submultipli. Această monedă s-a menţinut mult timp stabilă. Argintul, emis în cantităţi apreciabile, este rezervat mai ales cadourilor imperiale, acordate funcţionarilor şi soldaţilor. Este însă crunt lovită moneda de bronz. Devalorizarea ei capătă proporţii inimaginabile. Spre sfârşitul domniei lui Constantin, această monedă are o putere de cumpărare de 40 de ori mai mică decât sub Diocleţian. Constanţiu II va încerca să realizeze un anumit echilibru între cele trei metale utilizate. La sfârşitul veacului al IV-lea d.C, totuşi piesa de aur rămâne moneda de referinţă.

Sub Theodosius I, monedele de bronz sunt considerabil devalorizate; se realizează o puternică fabricare a monedelor de aur şi de argint. Economia rămâne esenţialmente monetară, dar se ivesc tendinţe spre dezvoltarea economiei naturale, închise, autarhice. Bântuia grav creşterea preţurilor şi a salariilor. Corupţia şi abuzurile funcţionarilor complicau situaţia. Numai Iulian se străduise să reducă cheltuielile statului, povara fiscală, şi să inaugureze o politică deflaţionistă. Dar el domnise puţin. Cum am remarcat, în alt subcapitol, el încercase sa limiteze perceperea aurului coronar. La origine prestaţie voluntară, conferită învingătorilor şi apoi împăraţilor, sub forma unei coroane de aur, el devine, spre finalul secolului al IV-lea d.C, deosebit de apăsător. Căci numărul cotizanţilor, care îl vărsau, scăzuse, pe când cetăţile se întreceau între ele în achitarea aurului coronar, spre a câştiga favoarea autorităţilor. Se multiplică prestaţiile impuse oraşelor. Valentinian I a încercat în van să combată abuzurile funcţionarilor imperiali {Cod. Th., 7, 13, 7). Economia monetară va tinde să se prăbuşească în secolul al V-lea d.C. Reforma monetară a lui Constantin facilitează o revigorare pregnantă a economiei romane. Dacă reanimarea economiei nu ar fi avut loc, renaşterea culturală constantino-theodosianâ nu ar fi sujvenit la parametrii atinşi în secolul al IV-lea. Cu toate acestea, devalorizarea galopantă a cuprului a contribuit la pauperizarea crescândă a meşteşugarilor şi comercianţilor, legaţi de moneda cea mai modestă. Pentru ei, moneda de aur era prea scumpă, aproape inaccesibilă. Constantin a favorizat de fapt pe „cei puternici", potentes, din punct de vedere economic. De altfel Constantin cheltuieşte enorm, pentru o armată de 500.000 de soldaţi, pentru Biserică, pentru construcţii somptuoase, inclusiv pentru ridicarea unei a doua capitale, pentru recompensarea favoriţilor săi.

Strategiile monetare şi fiscale ale lui Diocleţian şi Constantin omologau reglarea minuţioasă a activităţii corporaţiilor, manufacturilor de stat, întreprinderilor de transport, ca şi fixarea anumitor bareme, tarifari. Se contura astfel o economie poziţionată la antipozii celei tradiţionale.

Redresarea situaţiei la frontiere şi apoi reforma monetară au îngăduit într-adevăr depăşirea recesiunii, reînsufleţirea vieţii economice. După cel de al doilea război mondial preţurile au crescut pretutindeni, dar, acolo unde ele nu au depăşit câteva procente, s-a realizat o reală prosperitate. Chiar şi Imperiul roman, începând cu domnia lui Nero, a trăit sub semnul permanentei creşteri a preţurilor, la care ne-am referit în capitolul anterior. Inovaţiile tehnice continuă să fie utilizate în agricultură. Marile domenii imperiale sunt lucrate de sclavi şi de coloni. Difuzarea colonatului constituie un fenomen remarcabil de pregnant. Se dezvoltă mari latifundii particulare, independente de cetăţi, care formează o aristocraţie de privilegiaţi, interpusă între stat şi restul populaţiei. Dacă în Grecia dispar satele, practic absorbite de marile exploatări agricole, mica proprietate rurală se menţine în Occident, deşi în condiţii penibile. Iar în Siria şi în Asia Mică, satele libere, solid structurate, rezistă mai serios. Cu toate că pământurile sunt lucrate mai ales de coloni, se constată penurie de mână de lucru în aericnlfnră ««

588