Istoria Romei

Eugen Cizek

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

181

ale lui Caesar — care puteau fi mai lesne servite în trei decât prin acţiuni singulare. Optimatul Lucius Domitius Ahenobarbus îşi anunţase intenţia de a candida la consulat pentru anul 55, cu un program care prevedea suprimarea comandamentului militar al lui Caesar în Gallia. în acord cu unul dintre consulii în funcţiune, Lentulus Marcellinus, sugerase tribunului plebei, Publius Rutilius Rufus, să propună revizuirea legii Iulia din 59, referitoare la pământul campanian, ager Campanus. Cicero susţinea acest proiect, care îl situa în conflict cu Iulius Caesar, ca şi cu Pompei, ce desfăşura această parcelare şi repartizarea de loturi agricole veteranilor lui. încât, în 15 aprilie 56 î.C, la Luca, în Etruria, de fapt la graniţa Galliei cisalpine, triumviratul se reînnoieşte şi se prelungeşte. Era o nouă şi grea lovitură administrată instituţiilor Republicii. Cicero a rămas perplex şi chiar deznăjduit. Pentru o vreme şi-a pierdut chiar speranţa salvării regimului republican. Exclamă, referindu-se la lupta pierdută împotriva triumvirilor: „ştiu că arn fost un măgar veritabil", scio me asinum germanum fuisse (Cic, Att., 4, 5, 5). Noi am spune „bou curat". Desigur, mai târziu el va reîncepe să nădâjduiască în salvgardarea „constituţiei" republicane.

Dar ce prevedea acordul de la Luca? Caesar, care cumpărase sprijinul a două sute de senatori, obţine prelungirea sau prorogarea fără limită a mandatului proconsular în Gallii. în plus, dreptul de a avea zece „legaţi" (printre care se va număra şi Quintus Cicero, fratele consularului), recunoaşterea oficială a legiunilor recrutate. Pompei şi Crassus vor fi aleşi consuli pentru anul 55. în continuare Pompei va guverna cele două Hispanii, iar Crassus Siria. Aceasta urma să constituie baza unor operaţii militare decisive, întreprinse împotriva părţilor şi destinate să-i asigure lui Crassus o glorie similară celor dobândite de ceilalţi doi triumviri. Pentru moment, Domitius Ahenobarbus va fi stopat. Caesar promite să-şi trimită soldaţii să voteze la Roma, la alegerile consulare. Zadarnic la începutul lui noiembrie 56 î.C. Cato cel Tânăr s-a întors din Cipru încărcat de o bogată pradă de război, pusă la dispoziţia statului. Spre a împiedica manevrele consulului Lentulus Marcellus, suporter al lui Domitius Ahenobarbus, partizanii triumvirilor obţin amânarea — din nou — a alegerilor consulare, dincolo de 1 ianuarie 55. Profitând de calmarea obligatorie a operaţiilor militare, sub conducerea tânărului Publius Crassus, foarte numeroşi soldaţi ai lui Caesar, aflaţi în permisie, invadaseră Câmpul lui Marte şi votează masiv la alegerile consulare din ianuarie 55, pentru anul în curs. Cato nu poate să-l determine pe Domitius Ahenobarbus să j persevereze. Sunt aleşi consuli Pompei şi Crassus. Toţi pretorii şi opt tribuni din zece sunt exponenţi ai triumviratului (Plut., Caes. 52, 2; DC, 39, 31). Numai censura scapă de sub controlul i triumvirilor, însă legislaţia lui Clodius îi amputase parte din competenţe. în martie 56, tribunul plebei Trebonius impune greu votarea unei legi Trebonia. Cato, care se opunea acestei lex, este încarcerat temporar, iar cei doi tribuni ostili triumviratului sunt împiedicaţi să participe la votare. Au loc ciocniri de stradă, soldate cu patru morţi şi lovituri corporale grave. Proconsulatul Hispaniilor îi era conferit lui Pompei pe cinci ani, iar cel al Siriei şi al zonelor limitrofe lui Crassus, pe aceeaşi durată. Ambii aveau la dispoziţie legiunile, de care opinau că aveau nevoie. Puteau să declanşeze şi să dirijeze operaţii militare, după cum credeau de cuviinţă. Imediat după aceea, cei doi consuli determină votarea unei legi, care le poartă numele: lex Licinia Pompeia. Se stipulează prorogarea imperium-ulni proconsular al Galliilor asumat de Caesar, până în 50 î.C. Totodată, până în aprilie 55, Gabinius restaurează pe Ptolemaios XI Auletes pe tronul Egiptului (Str., 17, 1, 11; App., Ciu., 5, 8, 33; DC, 39, 57-58). Programul esenţial al revivificării

rrimviratului era realizat. încât, în noiembrie 55, se „îngăduie" lui Lucius Domitius Ahenobarbus să fie ales consul. Este însă flancat de Appius Claudius Pulcher, socrul primului fiu al lui Pompei. Obsedat de un gigantic triumf militar, de câştigat în Orient, Crassus pleacă în Siria, în aceeaşi lună noiembrie a anului 55 î.C. (Plut., Crass., 16, 4; App., Ciu., 2, 18, 60; DC, 39, 39, 6).

La Roma, agitaţia, frecvent scăldată în sânge, nu s-a calmat, ci, dimpotrivă, a atins cote înalte, paroxistice. Ca să evite imixtiunea lui Domitius Ahenobarbus, consul în funcţiune şi deci „preşedinte" al comiţiilor electorale, Pompei a amânat, din lună în lună, alegerile consulilor anului 53 î.C. încât anul 53 a început şi s-a desfăşurat, preţ de multe luni, fără consuli. încă în 56 şi în 55 î.C, anii începuseră fără consuli: totuşi alegerile se desfăşuraseră în ianuarie. în 53 î.C, Pompei, în plină şi incontestabilă dominaţie, s-a înţeles cu „interregele" momentului şi cu tribunii plebei să fie, în sfârşit, aleşi consulii anului. Sunt aleşi Gnaeus Domitius Calvinus, devenit fervent partizan al lui Caesar, după ce se opusese votării în 59 a legislaţiei lui Vatinius, şi optimatul conservator intransigent Marcus Valerius Messala. „Cezarianul" Lucius Memmius a fost înfrânt. Această gravă disfuncţionalitate a sistemului instituţional, care determinase amânarea îndelungată a alegerilor consulare, ilustrează clar un fenomen revelator: mecanismul „constituţional" al Republicii se „gripase".

Cu toate acestea, au intervenit şi alte evenimente grave. în 53 şi în 52 î.C, anarhia se înstăpâneşte în Roma. Bandele rivale ale lui Clodius şi Milo parcurgeau, fără încetare, străzile Romei, unde purtau între ele lupte crâncene. De fapt, cetele lui Clodius au determinat şi ele amânarea nesfârşită a alegerilor consulare pentru anul 52. Milo a candidat fără succes la alegerile consulare pentru anul 52. Clodius candida la demnitatea de pretor. Bătălia între trupele rivale înarmate a cuprins strada. Competiţia electorală rămânea fără rezultat, după alegerea întârziată a consulilor anului 52. Acest an debutase nu numai fără consuli, ci şi fără interregi. în după-amiaza zilei de 20 ianuarie 52 î.C, Milo, însoţit de soţia sa şi de un grup de gladiatori, întâlneşte pe uia Appia o altă trupă de gladiatori, care îl păzeau pe Clodius. Ciocnirea a fost violentă. Sclavii lui Clodius l-au purtat pe braţe pe stăpânul lor, rănit, până într-un han apropiat. Milo şi-a trimis ucigaşii să-l lichideze definitiv pe Clodius.

Scandalul a izbucnit cu o forţă de nebănuit. Clodius avusese la Roma numeroşi suporteri. Senatorii, refugiaţi pe Palatin, nu au putut desemna decât un „interrege", interrex, în persoana lui Marcus Aemilius Lepidus. Partizanii lui Clodius incendiaseră Capitoliul. în cele din urmă Pompei, ale cărui trupe se aflau la porţile Romei, a fost proclamat de comiţiile centuriate „consul fără coleg", consul sine collega. în senat, Bibulus şi Cato cel Tânăr au susţinut această măsură excepţională. Era o gravă derogare de la regulile funcţionării instituţiilor fundamentale ale Republicii. Era un fel de dictatură mascată de scrupulele lui Pompei. Consulul extraordinar şi unic ia măsuri împotriva violenţei şi la 7-8 aprilie organizează procesul lui Milo. Sub presiunea unui aparat militar numeros şi a mulţimii, Milo, deşi apărat de Cicero, nu a avut nici o şansă. S-a exilat de bună voie la Massilia; a murit în 48 î.C. Era oare deschisă calea unei puteri discreţionare: cine urma s-o preia, Pompei sau Caesar?