Istoria Romei

Eugen Cizek

Cu toate acestea, un alt eveniment a oferit lui Caesar pretextul intervenţiei militare directe în Gallia comată. Sub presiunea celor o sută de mii de suebi, care intenţionau să-i atace, helveţii din actuala Elveţie, şi-au incendiat aşezările şi s-au reunit la nord de actualul lac Leman, în vederea unui exod masiv, sortit să-i conducă, prin Gallia comată, tocmai la Qcean, în ţinutul santonilor. Practicând deformarea istorică, Caesar afirmă că; dacă s-ar fi instalat acolo, helveţii ar fi ameninţat Gallia narboneză, în speţă ţinutul tribului supus Romei al tolosaţilor, foarte apropiat de meleagurile santonilor (Caes., G.,' 1, 10, 2). In realitate, santonii se aflau la 200 de km de ţinutul tolosaţilor. Ceea ce constituia, în antichitate, o distanţă respectabilă. Totodată, în virtutea aceleiaşi tehnici a deformării istoriei, Caesar majorează considerabil numărul helveţilor şi secondanţilor acestora, evaluat de el la 368.000 de indivizi, inclusiv 92.000 de luptători (Caes., G., 1, 29, 2). Reiese din alte mărturii că nu se află în cauză decât jumătate - ori chiar mai puţin — din cifrele furnizate de Caesar (G., 1, 29, 2-3; contra, App., Ciu., 1, 3; Oros., HisL, 6, 7, 5). Asociaţii helveţilor erau alţi celţi, ca boii sau boienii, de curând alungaţi de suebi. Reacţia lui Caesar a fost promptă, căci el trebuia să ocrotească Gallia narboneză. într-adevăr, în cursul lui martie 58, helveţii ocupă Genua (azi Geneve), oraş al allobrogilor din Gallia narboneză, şi se pregătesc să traverseze peste un pod fluviul Ron (azi Rhone), ca să treacă, prin teritoriul roman, spre zone din Gallia comată (Caes., G., 1, 6, 2-4). Caesar soseşte în marş forţat de la Roma în Gallia narboneză. Operează j aici noi recrutări de soldaţi, căci nu dispusese decât de o legiune. Cu forţele sale, se instalează în faţa Genuei şi blochează podul de peste Ron, Rhodanus (Caes., G., 1, 7, 1). El afirmă că eşuaseră tratativele purtate cu helveţii. Aceştia au încercat să împrumute b altă cale de emigraţie: au trecut prin teritoriile sequanilor şi haeduilor. Caesar pătrunde în Gallia comată, sub pretextul jafurilor săvârşite de helveţi pe pământurile aliaţilor Romei. După o serie de ciocniri succesive, lângă Bibracte, el zdrobeşte gloatele helveţilor, în iunie 58 î.C. Coboară de pe cal şi luptă pe jos, alături de soldaţii săi (Caes., G., 1, 9-26). Helveţii supravieţuitori cer pace, se întorc în vechile lor locaşe, unde supravieţuiesc numai datorită subsidiilor de alimente, trimise de romani, deşi luate de la allobrogi (Caes., G., 1, 27-28). încât Caesar a putut trece la cucerirea întregii Gallii libere. Războiul s-a învederat mai dificil decât îl prevăzuse el. A pretins că fusese I constrâns la campania împotriva lui Ariovistus de solicitările de ajutor, de salvare, I implorate lui de solii gallilor şi de adunarea generală a triburilor celtice (Caes., G.,l. 30-32). După negocieri neizbutite (Caes. G., 1, 33-36), forţele romane, la mijlocul lui jg septembrie 58 şi în sudul Alsaciei actuale, au înfrânt şi masacrat masele luptătorilor suebi. Au fost măcelăriţi chiar copiii şi femeile (Caes., G., 1, 48-53). Suebii pierduseră, . poate, 80.000 de oameni. Puţini dintre ei, inclusiv Ariovistus, au supravieţuit: au trecut Rinul în Germania (Caes., G., 1, 53, 2-3), unde, în mare parte, au fost masacraţi de alte ^: triburi germanice (ibid., 1, 54,1). Astfel Caesar a încheiat anul 58 î.C, convins că devenise adevăratul stăpân al Galliei comate (Caes., G., 1, 54, 2). Se înşela, cel puţin parţial, în anii următori, l-au aşteptat îndelungate operaţii militare de curăţire. Zadarnic crezuse Caesar că întreaga Gallie era „pacificată", „liniştită", pacata (G., 2, 1, 2). Aprehensiunea, prilejuită de m suebi, trecuse. Instalat în Gallia cisalpină, Caesar află, la începutul lui 57 î.C, că belgii constituie, în centrul şi în nordul Galliei comate, o mare alianţă antiromană. în fruntea trupelor sale,

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

175

întărite de două noi legiuni, recrutate în Gallia cisalpină, în primăvara şi în vara lui 57, Caesar îi nimiceşte pe belgi. La sfârşitul verii anului 57, este rândul nervilor, din extremul nord al Galliei, să fie învinşi (Caes. G, 2, 3-33). Publius Crassus, legatul lui Caesar, primeşte supunerea triburilor de pe ţărmul Oceanului (Caes., G., 2, 34). întreaga Galie comată părea din nou „pacificată", pacata (Caes., G„ 2, 35, l-3; 7, 1). Senatul decretase cincisprezece zile de rugăciuni de mulţumire, supplicatio, şi intenţiona să înceapă structurarea unei noi provincii (DC, 39, 25, 1). în cursul lui 56 î.C, trupele romane trebuie totuşi să lupte din nou împotriva seminţiilor de pe litoralul Oceanului şi să supună Aquitania (Caes., G., 3, 7-27). în 55 î.C, proconsulul se hotărăşte să lichideze centrele sau izvoarele rezistenţei gallilor, adică acelea situate în Germania şi în Britannia. El trece Rinul şi operează o demonstraţie de forţă în inima Germaniei: nu se angajează în operaţii îndelungate, în imensitatea meleagurilor transrenane (Caes., G., 4, 16-l9). Totuşi îndeosebi celţii din insula Britanniei alimentau turbulenţa şi împotrivirea fraţilor de sânge din Gallia. Unele triburi celtice locuiau de altfel pe ambele ţărmuri ale Mării Mânecii (Caes., G., 4, 20-22). Caesar decide aşadar, la sfârşitul verii anului 55, să întreprindă, cu ajutorul flotei sale, o expediţie de intimidare şi de pedepsire în Britannia însăşi. Trece Marea Mânecii şi pătrunde în Britannia. Se pare că, în pofida aserţiunilor propagandistice ale lui Caesar, campania din Britannia a fost un semieşec. Cu toate că Caesar repurtase anumite victorii asupra triburilor din Cantium (Kant). în ultimă instanţă expediţia lui Caesar în Britannia rezidase tot într-o demonstraţie de forţă. Caesar a părăsit Britannia. Romanii nu erau încă pregătiţi să se implanteze într-o insulă rece, scăldată în ceaţă şi foarte slab cunoscută de ei. Dar, în timpul lunilor petrecute de Caesar în Britannia, diverse triburi gallice se revoltaseră împotriva dominaţiei romane, în 54 şi în 53 î.C; le nemulţumeau oamenii de afaceri, negotiatores, romani, recrutările de soldaţi, confiscările de grâne şi impozitele percepute de Caesar. Ca şi căpeteniile impuse lor de către proconsul. Răsculaţii, conduşi de Ambiorix, repurtaseră chiar victorii. Distrug legiuni în nordul Galliei. Caesar este obligat să solicite şi să obţină o legiune de la Pompei, recrutată în Gallia cisalpină, la care se adaugă încă două înrolate de legaţii lui Caesar. în cele din urmă Caesar înăbuşă insurecţia. Pe de o parte Caesar întâmpină dificultăţi la Roma, iar căpeteniile gallilor înţeleg că trebuie să-şi unească eforturile. Răscoala lui Ambiorix era preludiul unei rebeliuni generalizate.