Istoria Romei

Sfârşitul primului triumvirat

Cauza primordială a sfârşitului primului triumvirat a fost dispariţia fizică a lui Crassus, care echilibra puterile oficiale sau neoficiale ale colegilor lui. Opulentul Crassus, „învingătorul" lui Spartacus şi omul manevrelor politice obscure, a încercat în zadar să performeze, din punct de vedere militar, la nivelul colegilor săi de triumvirat. Am constatat că, incitat în parte şi de Caesar, încă din noiembrie 55 î.C, Crassus se precipitase în Siria, în vederea zdrobirii părţilor. Pe lângă setea de glorie existau şi alte motive ale acţiunii lui Crassus. El era cel mai bogat dintre romani; trecuse de şaizeci de ani, dar voia să se îmbogăţească în continuare. La Roma, emersese un miraj al avuţiilor, al resurselor părţilor. în afară de aceasta, se ştia că „imperiul" părţilor era singurul stat important, absolut independent de Roma, care făcea parte din „lumea locuită". Pe de altă parte, se ştia de asemenea că starul arsacid al părţilor era măcinat, mai mult decât oricând, de disensiuni interne. Teritoriile vaste ale acestui stat, care reunea Iranul şi Irakul actual, amplificat necontenit datorită ţinuturilor smulse Seleucizilor, avea mai multe capitale, de la Ecbatana la Hâtra. Arsacizii nu controlau decât foarte aproximativ cele o sută de seminţii, teoretic încorporate „imperiului" sau regatului lor. întreţineau totuşi un comerţ activ cu India şi China. Forţa militară a părţilor nu apăruse niciodată ca redutabilă cu adevărat romanilor. în timp de război, ca un monarh medieval, suveranul părţilor mobiliza cu dificultate pe vasalii săi. Se baza pe o cavalerie grea, ce număra aproximativ şase mii de luptători, catafractarii, înarmaţi cu sabie şi lance, purtând cască şi o platoşă solidă. Dar şi pe o cavalerie uşoară, de patruzeci de mii de oameni, fără armură şi altă apărare, dar extrem de mobilă. Părţii dispuneau de asemenea de arcaşi deosebit de eficienţi. Cu toate acestea dinastia Arsacizilor era minată de nenumărate discordii şi lupte pentru tronul Marelui Rege. Către 57 î.C, Marele Rege Phraates III fusese asasinat de fiii săi; cel mai vârstnic dintre ei se proclamase suveran sub numele de Orodes II, dar era concurat de fratele său Mithridates, care emitea monede sub numele de Arsaces. învins, Mithridates fugise în Siria, unde solicitase ajutor romanilor. Ceea ce însă nu ştiau romanii şi Crassus era că, în momentele de cumpănă, părţii îşi depăşeau rivalităţile interne şi luptau împreună împotriva vrăjmaşilor. Crassus dispunea de efective militare comparabile celor din Gallii. A atacat pe părţi cu şapte legiuni, întrucât a opta păzea provincia Siria. Comanda însă de asemenea contingente militare furnizate de micii regi aliaţi (arabul Alchaudonius şi monarhul Abgar II din Osroene).

In primăvara anului- 54, Crassus a trecut Eufratul la Zeugma şi a invadat Mesopotamia. După câteva victorii locale, în toamna lui 54, Crassus a comis eroarea de a suspenda operaţiile militare şi de a se retrage în Siria. Obsedat de ideea cuceririi Seleuciei, Crassus reia în 53 ofensiva şi, neglijând avertismentele regelui Armeniei, aliatul său, Artavasdes, şi ale propriilor legaţi, Crassus îşi angajează trupele în deşert, unde soldaţii suferă cumplit de sete. Părţii încep prin a refuza confruntarea, ca, ulterior, Surena, comandantul lor, să atace cu arcaşii săi. Crassus abandonează 4.000 de răniţi şi la 1 iunie 53, la Carrhae, este complet zdrobit de Surena. Crassus însuşi cade pe câmpul de luptă. Gaius Cassius va împiedica ocuparea Siriei de către părţi.

Dezastrul de la Carrhae a costat Roma 20.000 de morţi, 10.000 de prizonieri şi acvilele (stindardele-simbol ale armatei romane) a şapte legiuni (Plut, Crass., 31; DC, 40, 26-27 etc). Efectele psihologice şi economice ale acestei catastrofe umilitoare au

Sfârşitul Crizei Republicii Romane

183

fost imense. Cicero o prezintă ca pe o calamitate maximă (Diu., 1, 16, 29). îndeosebi Carrhae a prilejuit dispariţia triumviratului. Pompei şi Caesar au rămas faţă în faţă. Crassus fusese totdeauna mai apropiat de Caesar decât de Pompei. Prin forţa lucrurilor, Pompei încarna Republica.

La 1 august 52 î.C, Pompei va renunţa la consulatul unic şi îl va împărţi cu Metellus Scipio, clientul său, care îi devenise rudă. Căci Pompei se însurase, pentru a cincea oară, cu văduva lui Crassus, Cornelia, fiica lui Metellus Scipio. într-adevăr, complicaţii de ordin privat contribuiseră la eroziunea triumviratului. în septembrie 54 î.C, Iulia, fiica lui Caesar şi soţia lui Pompei, născuse un băiat, parcă destinat să fie stăpânul Romei. Dar, curând după naştere, muriseră atât Iulia, cât şi fiul ei. Astfel dispăruse una dintre cele mai relevante legături dintre Caesar şi Pompei, care o iubise sincer pe Iulia. La sfârşitul lui 53 î.C, Pompei a respins sugestia de a se căsători cu Octavia, nepoata lui Caesar, care ar fi trebuit să divorţeze de Gaius Claudius Marcellus. Ca şi de a-şi determina propria fiică să divorţeze de Faustus Sulla şi de a se mărita cu Caesar. Căsătoriile, întemeiate pe calcule politice, adesea între rude foarte apropiate, deveniseră o modă la Roma. Pompei a pus capăt baletului său, vechi de două decenii, între facţiunile politice, cu ţelul aproape ostentativ de a se situa deasupra lor. A trecut ferm şi definitiv în tabăra optimaţilor, al căror „leader" politic şi militar a devenit. Vremea triumviratului trecuse .