Istoria Romei

Eugen Cizek

eliminat din Biserică şi surghiunit. Braţul secular intervenea clar în problemele doctrinare, în organizarea Bisericii. Conciliul a decantat teza consubstanţialităţii şi egalităţii între membrii Trinităţii. Isus era considerat necreat şi coetern cu Tatăl, „consubstanţial" cu Părintele său. Conciliul a funcţionat între 20 mai şi 25 august 325. Pe 25 iulie, cu prilejul vicenaliilor lui Constantin, Eusebios din Cesareea a rostit un elocvfent panegiric al împăratului. La sfârşitul conciliului, Constantin a oferit episcopilor un ospăţ, la care a participat şi el. Totuşi conciliul adoptase hotărâri relevante şi în alte domenii. Astfel s-a realizat unitatea liturgică a Bisericii. în conformitate cu uzajele Romei şi Alexandriei, s-a statornicit data Paştelui, în prima duminică de lună plină care urma echinocţiului lui martie. S-a stipulat şi unitatea canonică a Bisericii. Douăzeci de canoane au fixat o legislaţie eclesiastică şi condiţiile alegerii episcopilor, ca şi ale consacrării lor. Ei trebuiau să fie ordonaţi de episcopii din provincia lor. S-au stabilit circumstanţele desfăşurării conciliilor provinciale, ierarhizării scaunelor episcopale (episcopate şi metropole etc). S-a reiterat interzicerea practicării camătei de către clerici, ţinerii unei femei în locuinţa lor etc.

Arienii nu s-au recunoscut învinşi. Ei erau foarte activi în Orient. Mulţi episcopi orientali, inclusiv Eusebios din Cesareea, s-au raliat arianismului. Constantin a trebuit să bată în retragere. Arienii şi Anus au fost rechemaţi din exil. Au fost reabilitaţi în schimbul anumitor vagi profesiuni de credinţă. Pe de altă parte, se încing dispute între interpreţii dogmei consubstanţialităţii. Unii estimau pe membrii Sfintei Treimiţa „identici", homoousioi, alţii ca „asemănători", homoiousioi. îi separa doar un i grec (iota), încărcat de fundamentale implicaţii teologice. Progresiv, conflictul cu arienii va ajunge în pragul războiului civil, căci populaţiile au coborât în stradă pentru a-şi impune ideile teologice. De fapt, Constantin însuşi s-a detaşat de adepţii doctrinei niceene. Fără a-şi părăsi pragmatismul, care îl caracteriza, el s-a apropiat de arieni, sub influenţa surorii sale Constantina şi a cumnatei Basilina. Conciliatorismul său faţă de arieni a întâmpinat rezistenţa Sfântului Athanasios, implacabil, dârz. încât Athanasios a fost ascultat şi apoi destituit din funcţiile sale episcopale, în 335, de conciliul de la Tyr, care l-a exilat la Treveri. De fapt Constantin a utilizat ceea ce s-a definit ca un „cezaro-papism". Intr-un palat imperial, progresiv creştinizat, el promulgă edicte, ale căror preambuluri echivalează cu „homelii", pentru că tratează cultele păgâne în termeni reprobatori, Constantin rupe legăturile sale vechi cu filosofi păgâni eminenţi, ca Nikagoras, Hermogenes şi Sapatros (lichidat în 330, când se adoptă o strategie manifest antipăgână). Sunt arse scrieri ale lui Plotin şi Porphyrios şi, după inventarierea bunurilor templelor păgâne, sunt confiscate unele dintre ele, mai cu seamă stocurile în metal preţios, în vederea consolidării reformei monetare şi Finanţării ridicării unor biserici grandioase. Pragmatic, Constantin acordă totuşi concesii păgânilor, mai sus menţionate. Anus moare în 336, dar Constantin este botezat creştin de arianul sau proarianul Eusebius. Se ignorau crimele comise de el în propria familie.

Litigiul teologic se acutizeazâ după moartea lui Constantin cel Mare. Constantin li îl eliberează pe Athanasios, reîntors în triumf la Alexandria. Ulterior părăseşte din nou acesi ora; ţi obţine sprijinul episcopului Romei, Iulius, devenit adevărat papă. Dar sprijinul acestuia este contestat de sinodul întrunit în 341 la Antiochia, care recuză drepturile episcopului Romei. Mu : .: anunţa astfel schisma între Biserica Occidentului şi cea a Orientului? însă schisme şi confruntări violente şi sângeroase, conflicte locale izbucnesc atât la Antiochia, cât şi la Constantinopol, după moartea lui Eusebius din Nicomedia, transferat aici, în pofida canoanelor niceene. S-a ajuns la vărsări de sânge, la asasinate. Constans propune reunirea unui nou conciliu ecumenic; cu toate xestea

niceenii se reunesc la Serdica, iar arienii la Nicopolis. Fiecare conciliu, susţinut de un dominus, excomunică exponenţii celuilalt. Constans susţinea pe niceeni, iar Constanţiu pe arieni. în ambele tabere se manifestă divergenţe majore. La Serdica se confruntă partizanii Romei, sprijiniţi de bătrânul Ossius şi de Athanasios, cu episcopii orientali. De altfel în 346, Athanasios revine din nou în triumf la Alexandria. Dacă niceenii sunt divizaţi mai ales în funcţie de criterii geografico-Iingvistice, ei sunt toţi homoousieni. Arienii şi suporterii lor comportă trei facţiuni: a) homoiousienii, care apreciază că ipostazele Sfintei Treimi sunt de „substanţă similară"; b) arienii intransigenţi, homeenii, care refuză orice asemănare între pârghiile Trinităţii; c) homeenii ostili de asemenea noţiunii de „substanţă", întrucât se limitează la asemănarea între Tată şi Fiu. Constans era, cum am semnalat rapid, niceean convins. El a reprimat violent donatismul şi chiar arianismul. în contrapartidă, Constanţiu II se manifesta ca proarian sau chiar arian. După o rebeliune donatistă, legaţii lui Constans, Paulus şi Macarius, au iniţiat în Numidia o adevărată teroare antidonatistă. Bătrânul Donatus a fost trimis în exil, udsa murit în 355 d.C. Constanţiu II începuse prin tolerarea păgânismului şi a niceenilor. în 342, el a interzis distrugerea templelor păgâne, situate în afara oraşelor {Cod. Th., 16, 10, 3). Dar, după 353, el şi-a modificat tactica atât în raport cu niceenii, cât şi cu păgânii. în 354-356, Constanţiu adoptă măsuri severe, mai sus consemnate, împotriva templelor, în special a sacrificiilor private nocturne şi a divinaţiei (Cod. Th., 16, 10, 4; 6). Oricum se pregătea represiunea antipăgână din 38l-392 d.C. Mai ales Constanţiu reprimă pe niceeni. Practica şi el un cezaro-papism, pentru care un suveran unic şi absolut pe pământ avea nevoie de un omolog ceresc unic. Ps când Constantin se considerase episcop din exterior, Constanţiu II aspira să se transforme în episcopul episcopilor. Cezaro-papsmul trebuia să fie izomorf cu unirea totală între cele două puteri, temporală şi spirituală. în 356, el a vrut să-l aresteze pe Athanasios, care a trebuit să se ascundă. în Occident, Sfântul Hilarius a luptat curajos împotriva arianismului. Arienii alexandrini, majoritari, cântau cu pasiune imnurile alcătuite de Anus, având ca ţintă vulgarizarea doctrinei sale. Pe de altă parte, atât Ossius, care în 356 împlinise o sută de ani, cât şi noul episcop-papă al Romei, Liberius, învederau o anumită îngăduinţă faţă de arianism, aspru condamnat anterior de papa Iulius. îndeobşte în Orient niceenii deveneau minoritari. Arienii moderaţi par să fi avut câştig de cauză. S-a smuls de la Liberius un nou Crez, la 22 mai 359. Se abandonează conceptul de substanţă şi se afirmă că Fiul este asemănător Tatălui în toate privinţele. Această doctrină ariană moderată dobândeşte sprijinul lui Constanţiu II împotriva niceenilor homoousieni, semiarienilor homoiousieni şi a arienilor extremişti. Constanţiu aruncă în temniţă, exilează, destituie pe toţi opozanţii.

Reacţia păgână a lui Iulian a survenit ca un duş rece asupra unei Biserici divizate. De altfel intensitatea sa a fost posibilă în mare măsură datorită litigiilor teologice intestine ale Bisericii. Păgânii îi acuză pe creştini de sectarism, de corupţie, de oportunism. Şi nu fără îndrituire. Mulţi păgâni se creştinaseră şi se angajaseră în dezbinările teologice tocmai din oportunism. Iulian opunea cu ostentaţie integritatea morală a păgânilor, în orice caz, după opinia noastră, reacţia lui Iulian şi sfârşitul său au lovit din plin disputele doctrinare creştine, arianismul şi, din fericire, au pregătit victoria finală a doctrinei niceene. Valens a fost mai degrabă proarian, dar Graţian şi Theodosius, niceeni convinşi, au combătut viguros nu numai păgânismul, ci şi arianismul eretic, intrat în con de umbră pe la 380 d.C. Având suportul multor seminţii barbare, el va supravieţui, într-o defensivă penibilă, până în secolul al VH-lea. Chiar în Ravenna, metropola Imperiului roman occidental, el numără adepţi, cum demonstrează mozaicurile ariene. Cu toate acestea, arianismul este condamnat să dispară. Ambrosius demonstra că erezia constituie

618