Istoria Romei

Eugen Cizek

Chiar înmulţirea incredibilă a ereziilor dâ sema de o vitalitate deosebită a creştinismului africano-roman. La conferinţele de la Cartagina din 411 d.C, participă 565 episcopi, dintre care 279 sunt donatişti. Anumite cetăţi au doi episcopi, unul niceean şi altul donatist. La Cartagina înfloresc bisericile şi alte aşezăminte religioase. La Thamugadi (Timgad), capitală a donatismului, se ridicau şase biserici, ca marea basilică dnatistă la vest, care se întindea în lungime pe 63 de metri. Pe de altă parte, în Africa romană era deosebit de pregnant cultul martirilor. 200 de texte epigrafice dau seama de venerarea martirilor afro-romani. Multe biserici, împodobite cu mozaicuri luxuriante, denotă forme variate ale cultului sfinţilor, ale relicvelor acestora şi ale martirilor locali. Cultul martirilor va fi întrerupt, în chip brutal, de invazia arabă. în Orient, implantarea geografică a creştinismului fusese precoce. Reverberaţiile creştinismului porniseră de la câteva focare principale, ca Alexandria, Antiochia, Cesareea Capadociei şi Cesareea Palestinei. La sfiitul secolului al III-lea d.C, cum de fapt am observat în alte subcapitole, Asiaproconsulară, Cappadocia, Siria, Palestina neiudee, chiar Egiptul sunt în mare parte creştine.

Una dintre forţele cele mai eficiente ale creştinismului rezidă în excelenta organizare a comunităţilor acestuia, mai sus reliefată. Structurarea Bisericii s-a ajustat cu sagacitate şi supleţe alcătuirilor interioare ale Imperiului. Concomitent creştinismul şi-a făurit un cler performant. Pe când funcţiile sacerdotale păgâne constituiau simple demnităţi civile, printre multe altele, creştinismul şi-a creat o bază eclesiasticâ specializată şi autonomă. Clericul creştin era în primul rând preot şi abandona în principiu orice altă îndeletnicire. Am subliniat mai sus cât de important, în propagarea creştinismului, a fost rolul jucat de monah. Călugărul singuratic nu avea, în teorie, preocupări lumeşti. Celibatul este recomandat preoţilor, dar nu este obligatoriu. Biserica tindea să formeze un stat în stat, cu proprii cetăţeni, adică membrii clerului, separaţi clar de laici. Aşadar Biserica rămânea o entitate autonomă în societate şi în stat; însă relaţiile dintre ea şi puterea imperială implicau numeroase interferenţe, întrepătrunderi complexe. Cezaro-papismul, schiţat sub Constantin, se amplifică sub Constanţiu II. Iar Ambrosius manifesta tendinţe teocratice. Sub Theodosius victoria dogmei niceene se conjugă cu alianţa dintre tron şi altar. Episcopii nu mai reclamă libertatea de acţiune, ci situarea braţului secular în slujba Dreptei Credinţe împotriva ereticilor şi păgânilor. Ceea ce acest braţ secular a acceptat. Fericitul Augustin, deşi exalta Cetatea lui Dumnezeu şi conota detaşarea de statul roman, considera că puterea imperială, dacă garanta ordinea şi justiţia, constituia, pe plan terestru şi material, aliatul indispensabil al Bisericii.

Aproape fiecare oraş îşi avea propriul episcop. Iar cel din capitala provincială este superior celorlalţi, ca metropolitan sau mitropolit. Desigur, prestigiul şi rolul jucat de episcopi în oraşele lor depinde, în mare măsură, de personalitatea lor şi de importanţa cetăţii păstorite de ei. în Egipt şi în Africa romană emerg episcopi chiar în burgade, adică în târguri, şi în sate. La ţară, marii proprietari ridică anumite capele pe pământurile lor şi încep să reclame pentru slujitorii acestora, faţă de episcopi, independenţa treptat obţinută de latifundiari în raport cu funcţionarii laici ai statului. îndeobşte comunităţile creştine sunt structurate „democratic". „Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu", uoxpopuli, uox Dei. Populaţia decide desemnarea episcopului. Ambrosius este ales la Mediolanum prin aclamaţii, în 373. Augustin a fost forţat să se lase ordonat preot şi apoi episcop, sub presiunile populaţiei. Episcopul este concomitent gestionar, „doctor" şi

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

621

confesor. El administrează bunurile Bisericii, distribuie „pomana", exercita funcţii judiciare. Ca „doctor", el interpretează Scrierile Sacre. Trebuie să răspundă Ia întrebările teologice puse de enoriaşi. Aceasta îl obligă la cercetări docte şi la o abundentă corespondenţă, în calitate de confesor, el dirijează predicile şi este profesor de religie La nevoie, apără cetatea. în 429-430, Augustin organizează rezistenţa Hipponei împotriva invaziei. De fapt Hippona nu a căzut decât după moartea lui Augustin. Serviciul divin este organizat cu solemnitate, iar asistarea convertiţilor este importantă. Pentru liturghii, se face apel la preoţi ajutaţi de diaconi. Nu există încă parohii. Diaconii şi subdiaconti se ocupă de întreţinerea preoţilor, de asistarea nevoiaşilor, de distribuirea „pomenilor", de activitatea pastorală în sprijinul familiilor defuncţilor, de amenajarea şi menţinerea' în condiţii decente a cimitirelor. în Occident, liturghia se desfăşoară în limba latină. Din greacă, idiomul iniţial al Bisericii, se menţin numai câteva formule şi aclamaţii. Desigur, în Orient, liturghia este grecească. înftJHţărea diocezelor a pus creştinilor probleme complicate. în 321 d.C, al treilea canon, adoptat de conciliul de la Constantinopol, recunoaşte preeminenţa episcopilor din metropolele diocezelor: Alexandria, Antiochia, Cesareea Cappadociei, Efes, Mediolanum, Cartagina. Episcopul Constantinopolului este declarat a doua căpetenie a ierarhiei eclesiastice, în pofida protestelor locale, exprimate la Alexandria şi Ia Antiochia. Totodată se constituie diocezele creştine.

într-adevăr episcopul Romei tinde să se erijeze în capul Bisericii creştine, prin excelenţă în Occident. El este păstorul suprem al „Romei creştine", ori „Roma lui Petru", Roma Petri. Prestigiul lui sporise sub episcopi ca Miltiades, Sylvester şi Liberius. Primatul Romei se schiţase după „edictul" de la Mediolanum şi tindea să se impună după conciliul de la Niceea. Se întâmpină rezistenţe în Africa romană, însă erezia donatistâ obligă niceenii să se supună Romei. Cândva metropolă eclesiastică a Italiei, Roma îşi întinde jurisdicţia în afara peninsulei. Conciliile şi scrisorile sinodale precizează statutul episcopului Romei ca judecător suprem, când survin dificultăţi în relaţiile dintre episcopi şi metropolitani. Iar episcopul Romei este definit ca papă. Această ierarhizare nu reiese doar din aspiraţiile hegemonice ale Romei episcopale. De regulă, episcopii sunt cei ce se adresează papei ca să le rezolve problemele. Papa reacţionează prin „solicitudine", sollicitudo, adică prin grija faţă de toate Bisericile. Multe decrete pontificale sunt expediate Galliei meridionale. Aşadar îndeobşte iniţiativa aparţine clerului local, în relaţiile lui cu Roma. Papa Damasius (366-384 d.C.) mai sus menţionat, a îndeplinit un rol decisiv în asigurarea primatului Romei, printr-o abilă reglementare a raporturilor cu marile metropole occidentale şi orientale. Era un intelectual strălucit şi un poet notabil. Prevalenta Romei fusese categoric contestată în Orient înainte de 381. Dar, cum am remarcat, conciliul de atunci a conferit Romei un primat de onoare, secondat de Constantinopol, întrucât acest oraş constituia o a doua Romă. Orientul ocupa deci o poziţie decisivă. De altfel, aici, preeminenţa papei va fi după conciliu - şi mai cu seamă după 395 d.C. - pregnant contestată.

Teoretic, în comunitatea creştină domneşte solidaritatea clerului şi a enoriaşilor, exprimată cu ostentaţie în cadrul ceremoniilor desfăşurate în basilică episcopală. în spaţiul Bisericii, ierarhia socială a secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. este mai discretă decât pe străzile oraşelor. Desigur, clerul domină şi se practică separarea dintre bărbaţi şi femei, de regulă despărţiţi de navele basilicii. în basilică, potentes strălucesc prin elegante veşminte de sărbătoare, brodate cu scene din Biblie. Cu toate acestea spaţiul

622