Istoria Romei

Eugen Cizek

de manuale, indispensabile şcolilor vremii. Creşterea simţitoare a numărului de cititori a determinat pe de altă parte mărirea „tirajelor". Or această mărire de tiraje, înmulţirea numărului de cititori, reclamă economie de materiale şi solicită suplimentar scribii. încât era mai uşor de editat opere scurte. Prosperitatea biografiei politice rezulta din personalizarea accentuată a cârmuirii Imperiului, legată de totalitarism şi de potenţarea despotismului teocratic. îndeobşte biografii utilizau modelul suetonian. Amalgamul de genuri şi specii se manifestă injoncţiunea între epi-tomâ şi biografie, tradusă de breviariul istoric al lui Eutropiu, unde se instalează medalioane biografice, ca şi de biografiile scurte ale cezarilor, scrise de Aurelius Victor şi de epitomatorul lui. Iar scrierea lui Festus zămisleşte joncţiunea între epitomâ şi monografie. Desigur, biografii mai întinse, de obedienţa suetoniană, însă bogate în informaţii interesante, emerg în opera unui istoric anonim, autorul „Istoriei Auguste", Historia Augusta. Poezia profană a Dominatului este ilustrată de creştinul erudit Ausonius, care însă scrie ca un autor păgân, şi în special de poetul unui viguros talent, întemeiat pe o efervescentă combustie interioară, cjje a fost alexandrinul Claudian. în opera acestuia, erudiţia mitologică, poezia de actualitatSTrevelatoare de izbucniri lirice, se exprimă sub Honorius şi sub protecţia lui Stilicho, în forme impresionante. Interesant este şi jurnalul de călătorie versificat al lui Rutilius Namatianus, care, în versuri, marcate de experienţa ovidianâ, îşi narează întoarcerea de la Roma spre Gallia natală, în 417 d.C.

Putem conchide că literatura profană a secolelor al IV-lea şi al V-lea d.C. răspunde orizontului de aşteptare al unui public pasionat de artă rafinată, de revalorizarea clasicilor, de erudiţie pedantă, de elanuri mistice, de curiozităţi pitoreşti. Ncjul utilaj mental, adoptarea unor noi valori se decantează în respectarea ori în dezvoltarea ierarhiilor literare sau neliterare, în promovarea sacralităţii. Sunt totodată prezervate, măcar parţial, vechile valori. Literatura creştină se orientează spre scrieri doctrinare, teologice, de propagandă, în care se cristalizează totuşi talente literare de excepţie. Perfomiează o literatură greacă creştină, bogată în nume şi scrieri remarcabile, adesea mai elegante şi mai sensibil executate decât cele ale scriitorilor creştini latinofoni. Desigur, în literatura latină creştină prevalează acei scriitori definiţi mai sus ca „doctorii Bisericii".

în prima jumătate a secolului al IV-lea se desprind două nume revelatoare, adică acelea ale lui Eusebios din Cesareea şi Athanasios din Alexandria. Eusebios, născut prin 265, a devenit episcop în Palestina în 313, unde a ocupat scaunul episcopal până la moarte, adică în 340. A alcătuit opere istorice şi apologetice. Printre altele, a compus, în zece cărţi, a Istorie a Bisericii, care prezintă evoluţia creştinismului de la origini până în 323. în scrierile sale, Athanasios a combătut cu intransigenţă arianismul. Ulterior s-au exprimat ca polemişti virulenţi trei cappadocieni: Sfântul Vasile, Sfântul Grigore din Nazians şi Grigore din Nyssa. Orator pătimaş, polemist de talent incontestabil s-a dovedit a fi, la extremul sfârşit al secolului al IV-lea şi la începutul veacului subsecvent, Sfântul Ioan Chrysostomul sau Gură de Aur. El a comentat Evanghelia, ca un adevărat atlet al Dreptei Credinţe. Consemnăm şi pe Synesios din Cyrene, episcop pjatonizant, raţionalist, literat şi mare proprietar funciar, om de acţiune şi de meditaţie. îndeobşte această literatură greacă creştină ilustrează, cum am mai semnalat, o atitudine mai tolerantă, mai nuanţată decât cea de limbă latină.

Totuşi părinţii latinofoni ai Bisericii erau înzestraţi cu un talent şi o prolificitate literară notabilă, în scrierile lor, alternează contestaţia globală a tradiţiei păgâne cu receptarea ei, cu alianţa cu Imperiul, înainte de abandonarea acesteia. Concomitent, toţi erau înzestraţi cu o solidă cultură profană. Aproape toţi cei din secolul al IV-lea d.C. începuseră prin a fi păgâni. Fapt care explică atât zelul lor polemic, cât şi pledoaria vibrantă în favoarea unui nou umanism, unde intersectează

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

637

cu teologii de limbă greacă. Se exprimă iniţial Arnobius din Sicca, autorul, pe Ia 300 d.C. al unui vast tratat antipăgân, „împotriva naţiilor" (de fapt, a păgânilor), Aduersus nationes, în şapte cărţi, dar şi Lactanţiu. Acest Cicero creştin, cum a fost calificat, în temeiul umanismului şi limbii sale, a alcătuit o expunere completă a doctrinei creştine, în şapte cărţi, „Instituţiile divine", Diuinae institutiones, unde reprobă orice formă de politeism. Mult mai polemic se manifestă Lactanţiu în „Despre morţile persecutorilor", De mortibus persecutonim, unde descrie sfârşitul cumplit rezervat împăraţilor care reprimaseră creştinismul. Chiar mai apăsat decât Eusebios, Lactanţiu pledează pentru cauza intervenţiei lui Dumnezeu în timpul istoric, cel real, cel trăit de oameni pe pământ. Pe scurt, pentru concepţia providenţialistă a istoriei. Această concepţie se regăseşte, la nivelul înverşunării implacabile, într-un poem anonim de la sfârşitul secolului al IV-lea, „Poem împotriva păgânilor", Carmen contra paganos. Sunt condamnaţi la chinurile Tartarului toţi cei care adoraseră, în timpul vieţii, divinităţile păgâne monstruoase. „Doctorii Bisericii" alternează, în scrierile lor, apologetica, dirijată împotriva păgânismului, cu patristica, consacrată mai ales luptei împotriva ereziilor. Dacă Firmicus Maternus se înverşunează împotriva păgânilor, Hilarius, episcop din Gallia romană, combate cu ardoare ereziile în „împotriva arienilor", Aduersus arianos. La Sfântul Ieronim sau Hieronymus ne-am referit mai sus. Pasionat ascet, el oferă prima traducere latină solidă a Bibliei, dar şi un tabel cronologic de istorie universală, Chwnkon, în care recentrează figurarea evenimentelor trecutului în optica teleologică şi provi-denţialistâ. Epistulele sale dau seama de condamnarea luxului şi moravurilor disolute ale unor creştini, inclusiv preoţi şi monahi avari şi eleganţi. „Eminenţa cenuşie" a împăraţilor creştini, Ambrosius, a desfăşurat, pe lângă o prodigioasă activitate politică şi administrativă, o amplă operă, în diverse genuri literare, unde regăsim predici pasionate şi felurite tratate teologice. Totuşi, cel mai prolific autor latin, vârf valoric al literaturii antice în general, a fost romano-africanul Aurelius Augustinus, Fericitul Augustin. Fusese maniheist, înainte de a se creştina. Opera sa monumentală cuprinde, printre nenumărate tratate, odiseea sa spirituală din „Confesiuni", Confessiones, fundată pe o strălucită introspecţie abisală, şi vasta scriere teologică, mai sus consemnată, De ciuitate Dei, unde se pun bazele doctrinei catolicismului medieval. Poezia creştină a fost cu talent ilustrată mai cu seamă de Prudentius, care atestă trăire poetică vibrantă, îndeosebi în imnuri, precum cel hărăzit Sfântului Laurenţiu. Secolul al V-lea este marcat de numeroşi autori creştini, ca istoricul mai sus menţionat Orosius şi Salvianus. în cele din urmă literatura creştină debuşează sub ostrogoţi în operele lui Boethius, mai ales în „Consolaţia filosofiei", Consolatio philosophiae, unde se operează o iscusită sinteză între învăţătura creştină şi tradiţia culturală profană, ca expresie a unui nou şi solid umanism. Acest mecanism sincretistic constituie de asemenea ţinta lui Cassiodorus şi chiar a istoricului Iordanes, care atestă continuitatea populaţiei latinofone în Dacia traianâ. Se remarcă şi alţi autori creştini din zona dunăreană. Dionysius Exiguus este părintele calendarului nostru actual. Probabil eronat, el a fixat data naşterii terestre a Mântuitorului.

Renaşterea constantino-theodosiană a prilejuit un nou clasicism, cel de al treilea, exprimat nu numai în artele plastice şi arhitectură, ci mai ales în literatură, păgână şi creştină. De fapt; acest al treilea clasicism se apropie mai sensibil de cel dintâi, adică acela al vremurilor „de aur", decât se apropiase de el cel de al doilea clasicism. Abundă referinţele la modelele clasice, vestigiile voite din operele marilor scriitori ai secolului I î.C, fervoarea învederată faţă de tiparele vergiliano-ciceroniene. Nu lipseşte însă concurenţa unui expresionism popular. La anumiţi autori creştini şi în unele traduceri ale Bibliei se strecoară o „exprimare vulgară", sermo uulgaris, care se contra-pune „exprimării de şcoală", sermo scholasticus, a retorilor şi scriitorilor rafinaţi²³.

638