Istoria Romei

Eugen Cizek

Naşterii Mântuitorului, Sfânta Elena a înfăptuit clădirea basilicii Naşterii Domnului, de fapt o biserică înzestrată cu cinci nefuri, desigur remaniată ulterior. Pe Muntele Măslinilor, în a doua jumătate a secolului al IV-lea d.C, a fost înălţată o biserică, axată pe un plan octogonal. La Hebron, au fost distruşi idolii şi, lângă mormintele patriarhilor (Abraham, Isac şi Iacob), a fost edificată o basilică-biserică de către Constantin. După moartea lui Constantin, ritmul construcţiilor a sporit la Roma şi în Imperiu. S-au ridicat mausolee, precum cel al Sfintei Elena de la Roma. Edificarea acestor biserici a interferat cu o luxuriantă artă decorativă creştină. Aceste decorări conţineau scene sacre, peisaje paradisiace. exaltarea Bunului Păstor, ca şi a învierii. Am relevat mai sus că Sidonius Apollinaris se bucura că fuseseră abandonate figurile „indecente" ale iconografiei păgâne.

Iese în evidenţă arta mozaicurilor creştine, care începe cu figurarea păsărilor, florilor, personajkfemblematice şi a animalelor. Emerg de asemenea scene biblice. Pasărea Phoenix, vechi simbol păgân, devine semnul eternităţii. în legătură cu arta decoratorilor creştini, Marcel Le Glay lansează sintagma de „revoluţie culturală'". Dar tot el recunoaşte, în pictarea murală a catacombelor, a sarcofagelor creştine şi a zidurilor sacre, o continuitate, o afinitate între arta creştină şi cea păgână. Soarele, Helios, urcând spre cer, în carul său, cu creştetul nimbat, este asociat cu faţa Mântuitorului în cavoul Iuliilor, de lângă Vatican. Pe o frescă funerară creştină, defuncta apare însoţită spre tribunalul ceresc... dezeul Hermes. Prin urmare, în artă, ca şi în alte domenii, ruptura, iniţiată de creştinism, alternează cu o anumită continuitate.

în general, arta secolelor Dominatului creştin reliefează o varietate de motive şi tehnici, deloc străine de simbolismul lui Plotin, ca şi de fervoarea Evangheliei, în care interferează cel de al treilea clasicism cu un anumit expresionism popular. Se ilustrează chiar manifeste tendinţe spre abstractizarea imagisticii²¹.

Renaşterea constantino-theodosiană. Cultura, şcoala

Unul dintre fenomenele cele mai interesante ale Dominatului rezidă în expansiunea uluitoare a culturii, învăţământului, literaturii. Am remarcat mai sus că, după 284, până în 375, chiar 410, se produce o revigorare a economiei şi a dezvoltării urbane. Dar înflorirea culturii şi a educaţiei se afirmă cu o pregnanţă sensibil crescută în raport cu alte domenii ale civilizaţiei Dominatului. Se manifestă ceea ce exegeţii definesc ca prima renaştere, aşa-numita renaştere constantino-theodosiană. în opoziţie cu a doua renaştere, cea carolingiană, şi cu a treia, Renaşterea propriu-zisă. în pofida servitutilor impuse de totalitarism şi de dirigismul etatist, calificat de către unii, cu exagerare, ca socialism de stat, cultura, educaţia şi învăţământul înregistrează un avânt deosebit în secolul al IV-lea şi chiar în atât de zbuciumatul secol al V-lea d.C. Literatura de limbă latină comportă unul dintre vârfurile dezvoltării sale, comparabil cu cele atinse în alte momente istorice de vârf ale culturii antice. Se dezvoltă prestaţia literaturii de limbă greacă, la nivelul anumitor parametri înalţi. Această expansiune priveşte atât literatura păgână, laică, profană, cel puţin până în primele decenii ale secolului al V-lea d.C, cât şi pe cea a creştinilor. Este epoca marilor scriitori şi teologi creştini, aşa-numiţii „doctori" ai Bisericii. Cum sublinia Marcel Le Glay, niciodată „literele", „Ies lettres" nu se bucuraseră de o asemenea veneraţie. Gustul pentru cultura marilor autori se manifestă cu o forţă neobişnuită. Sunt adoraţi Aristotel, la greci, Terenţiu, îndeosebi Vergiliu, dar

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

şi Ovidiu, Cicero, estimat ca paradigma prozatorilor, în special a retorilor, Seneca şi Salustiu, la latinofoni. Se conferă retoricii un statut manifest privilegiat în învăţământ, legat de o profundă înrâurire exercitată de către Cicero.

Am relevat că, în ciuda crizei şi anarhiei militare, învăţământul, alfabetizarea, educaţia multivalentă atinseseră un foarte înalt nivel în secolul al III-lea. Veacul următor prilejuieşte o mişcare educativ-culturală, impregnată de un strălucit umanism, de o înnoire a formelor de cultură, de o amplificare notabilă a şcolii, a educaţiei, a culturii. Lectura în tăcere, în minte, în taina bibliotecii, tinde să substituie participarea la recitaţiile publice, efectuate cu glas tare. Totodată, acum emerg primele adevărate universităţi, comparabile celor din vremurile noastre. Cele dintâi universităţi apar în antichitate, şi nu în Evul Mediu, cum se opinează câteodată. Deşi învăţământul superior exista de multă vreme si forme de instruire universitară se încropiseră încă din secolele ale II-lea şi al III-lea d.C. Pe de altă parte, înlocuieşte tradiţionalul sul de papir, greu de mânuit, de scris pe el şi de citit, actualul format de carte, aşa-numitul codex, în vederea consemnării scrierilor de orice natură. Codex-ul era mai vechi, dar acum se generalizează. Papirul, produs rar şi scump, este substituit de pergament, fabricat pe bază de piei de oaie, capră sau viţel, potrivit unei tehnici inventate în Pergam. De unde şi numele de pergament al acestui material. Inventarea „cărţii", formate din foi de caiet, scrise pe ambele părţi, a prilejuit o adevărată revoluţie, culturală. S-au putut copia mult mai uşor operele literare clasice. S-a putut difuza mai rapid cultura, în cadrul unor adevărate mass-media ale antichităţii. Codex-ul putea fi ţinut într-o singură mână, pe când cealaltă scria pe pergament. în plus, dacă anterior, mai ales în secolul al II-lea d.C, progresase chiar mai sensibil decât cultura de limba latină elenismul, stimulat de a doua sofistică, geniul latin se expandează în secolul al IV-lea d.C. Dacă anterior anumiţi scriitori latinofoni redactaseră în limba greacă, intelectuali elenofoni, ca Amian din Antiochia şi Claudian din Alexandria, scriu în latineşte. în anumite provincii occidentale, începe să regreseze cunoaşterea limbii greceşti. Latina este limba oficială şi în Orient, inclusiv la Constantinopol. Rămâne de asemenea limba armatei. Iar în jurul cercurilor cultural-politice şi al altor focare de preocupări spirituale iau naştere adevărate mişcări de creativitate notabilă.

Cum de fapt am mai relevat, o adevărată continuitate spirituală proliferează în jurul cercului Nicomachilor, de asemuit cenaclurilor moderne şi mişcării primului neoterism roman. Se promovează, în această mişcare, o coeziune, o omogenitate programatică. Papa Damasius, sprijinit de Hieronymus, creează la Roma o mişcare culturală creştină de asemenea coerentă. O altă mişcare este patronată de către Ambrosius. în sfârşit, în jurul mănăstirii de la Vivarium, se va contura o altă mişcare creştină umanistă, deosebit de productivă. In Italia ostrogotică, ultimul Symmachus şi Boethius încearcă să promoveze o altă mişcare culturală. Iar monahismul irlandez prilejuieşte de asemenea o mişcare culturală. De fapt, sinteza între moştenirea umanistă tradiţională şi Credinţa creştină permite conservarea esenţialului culturii antice. Creştinismul luptă pentru salvgardarea scrierii, culturii scrise şi a şcolii, în secolele VI-VIII. d.C, pentru aprecierea conceptului de humanitas, de omenie şi de umanism cultural. în secolul al Vll-lea d.C, Isidorus din Sevilla va alcătui o autentică enciclopedie umanistă. Atât creştinii, cât şi păgânii beneficiau de o formaţie instructiv-culturală similară. Ei urmau cursurile aceloraşi şcoli. Un păgân fanatic

632