Istoria Romei

Renaşterea constantino-theodosiană. Literatura

Dintre toate prestaţiile renaşterii constantino-theodosiene, cea mai interesantă este cea a literaturii. Varietatea speciilor şi modalităţilor de exprimare, bogăţia ideilor şi mijloacelor de expresie, chiar forţa artistică dau seama de literatura Dominatului. Ca şi cum nu s-ar fi aflat în cauză o literatură a unui sfârşit de civilizaţie, a ceea ce francezii definesc ca „fin de siecle". Sau poate tocmai pentru că se afla în cauză acest sfârşit de

634

Eugen Cizek
civilhape, literatura se manifestă cu atâta vigoare. Alt fenomen interesant rezidă în faptul că literatura păgână şi cea creştină îşi repartizeză aproape la egalitate „plaja" acestui sfârşit de civilizaţie. Ca şi cum baza sociologică a păgânismului nu ar fi fost atât de fragilizată. Literatura păgână produce geniul lui Amian, pe când cea creştină comportă strălucita performanţă multiformă a lui Augustin. Cu toate că, în ansamblul lor, ambele literaturi nu numără atâta creativitate, atâtea talente originale ca vârfurile anterioare ale artei literare antice. în orice caz, preţuirea literaturii Dominatului ca o perioadă de renaştere, de reviriment al literelor latine, are în vedere mai ales expansiunea umanismului şi a erudiţiei. Cu toate câ nu lipsesc, cum am arătat, talentele strălucitoare. Se manifestă o largă deschidere a genurilor şi speciilor literare, deşi îndeosebi proza atestă o vigoare remarcabilă. De altfel parcursul genurilor şi speciilor literare traduce o evoluţie sinuoasă, în care se manifestă amalgamul fonnelot de expresie. Dezvoltarea poeziei comportă, de pildă, o anumită orieniafe mixta lirico-epică, în care nu sunt absente mărcile satirice şi parasatirice. Interferenţele între cele două literaturi, păgână şi creştină, sunt atât de numeroase, încât eforturile exegeţilor moderni de a le separa par absurde. De altfel ambele literaturi au fost impregnate de fervoarea religioasă, ca şi de impactul neoplatonismului.

Subsistă „şcolile" filosofice consacrate, mai cu seamă la Atena. Deşi filosofii susţin nolens uolens propagarea cultelor orientale soteriologice, a diverselor teurgii şi practicilor taumaturgiei. Epicureismul este condamnat la o moarte lentă. Stoicismul intră şi st într-un con de umbră, însă este recuperat, într-un context creştin umanist, de Boethius, la începutul secolului al Vl-lea d.C, Cum am relevat, în repetate rânduri, filosofia Academiei se converteşte aproape total în neoplatonism. Care domină cu autoritate constrângătoare gândirea filosofică, mişcările spirituale ale Dominatului. Chiar teologia creştină este parţial tributară neoplatonismului. Neoplatonicienii continuă să preconizeze doctrina extazului, a unirii cu Ideea sau Divinitatea prin contemplaţie, prin comuniunea între lumea sensibilă şi forma eternă. Neoplatonicienii îmbrăţişează monoteismul filosofic şi asumă valorile Dominatului. Ei caută pretutindeni sacrul, sub egida aşa-numitei sanc-titudo. Se declară respectuoşi faţă de ierarhia celestă, ca şi faţă de cea politico-socială. Am subliniat cât de pregnant se manifestă gustul pentru erudiţie, pentru studierea şi comentarea operelor marilor scriitori al trecutului. Aristocraţii romani privilegiau discuţiile erudite şi se ocupau fervent de studierea şi înţelegerea lui Titus Livius, „bardul" în proză al măreţiei Romei, ca şi a lui Vergiliu, poetul Romei prin excelenţă. Beneficiază de un enorm succes traducerile. Din greacă în latină se tălmăcesc tot felul de opere, tratate filosofice şi de morală, de medicină, poeme, romane, cronici, biografii. Către 397 d.C, un prieten al lui Symmachus, numit Naucellius, a tradus un breviar, un rezumat al Constituţiilor lui Aristotel. Astfel s-a născut legenda unui Aristotel care l-ar fi însoţit pe Alexandru la brahmani. Această legendă a fost difuzată la cotitura dintre secolul al IV-lea şi al V-lea d.C. de un breviar al biografiei lui Aristotel. Se conturează o foarte relevantă aviditate a cunoaşterii. Chiar după dispariţia Imperiului roman occidental, în Vest retorica va persista şi va înregistra o acrobaţie verbală sofisticată, până la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. Pe urmele experienţei pliniene, se dezvoltă specia panegiricelor, ale cărei norme fuseseră codificate, în secolul ai III-lea d.C, de retorul grec Menandros din Laodiceea Frigiei. O serie de profesori gallo-romani compun numeroase panegirice, care elogiază împăraţi, de la Maximian până la Theodosius I (în 389 d.C). Şi reputatul scriitor-senator Symmachus, autor de cuvântări, de rapoarte oficiale (relationes), adresate suveranilor, precum

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

635

cel referitor la altarul Victoriei din senat, de scrisori alambicat elaborate, a scris panegirice. Literatura declamatorie de limbă greacă se reliefează ca deosebit de bogată. Se disting ca remarcabili sofişti şi panegirişti Himerios, Themistios şi Libanios. Themistios îl comentează pe Aristotel şi scrie numeroase panegirice, adresate tuturor împăraţilor, în vremea cărora trăise, păgâni, ca Iulian, ori creştini. Este un teoretician inteligent, făuritor al concepţiei relative la împăratul ideal, inspirate de stoici, Platon şi Aristotel. Libanios din Antiochia a fost profesor de retorică la Nicomedia, Constantinopol şi în oraşul natal, până când a decedat. Pentru studenţii săi, a alcătuit numeroase exerciţii de retorică. Cele 64 de cuvântări ale sale pendulează între panegirice, fie nesincere, precum cele adresate lui Constanţiu II şi Constans în 349, fie entuziaste, ca acela destinat Iui Iulian, pentru care a alcătuit şi un elogiu funebru - în 365, Epitaphios - şi discursuri de circumstanţă, unde atacă anumiţi guvernatori incapabili. într-un fel de scrisori deschise trimise lui Theodosius I, Libanios blamează curajos diverse abuzuri ale administraţiei civile şi militare, inclusiv în 386, politica antipăgână a prefectului Cynegios (discursul 3(1, „Pentru temple", Pro templis). Cele 1644 de epistule ale sale, expediate foştilor elevi, curialilor, profesorilor, funcţionarilor imperiali, militează pentru apărarea tradiţiilor elenice, inclusiv păgâne, pentru autonomia municipală şi împotriva totalitarismului. Prin urmare, pe lângă discursurile de aparat şi epistolografia literară, se dezvoltă abundent proza didascalicâ, de erudiţie, dreptul, însă şi filologia. Sub Theodosius, pornind de la comentarea lui Vergiliu, Servius Honoratus oferă un adevărat festival de erudiţie. în „Saturnaliile", Saturnalia, Macrobius dă seama de discuţiile erudite, filologice, religioase, filosofice, desfăşurate cu prilejul sărbătorilor de iarnă între câţiva prieteni intelectuali, admiratori ai lui Vergiliu. Vitalitatea păgânismului este atestată de „Calendarul anului 354", codex oferit la 1 ianuarie 354, ca dar pentru anul nou, unui înalt personaj, numit Valentinus. Sunt prezentate zilele săptămânii, începând cu aceea a lui Saturn, care va deveni duminica. Astrologia se află la loc de cinste, întrucât se figurează semnele zodiacului. Sunt enumerate sărbătorile păgâne, deşi Valentinus era creştin. Rezultă că de fapt cutumele păgâne nu afectează existenţa dusă de creştini. Cântecul de lebădă al erudiţiei păgâne apare în ciudata scriere a lui Martianus Capella, intitulată „Despre căsătoria dintre Mercur şi Filologie", De nuptiis Mercurii et Philologiae, apărută, în nouă cărţi, înainte de 439 d.C. într-un text alegoric, care îmbină fantasticul cu ficţiunea, sunt analizate artele liberale, gramatica, dialectica, retorica, geometria, aritmetica, astronomia şi armonia. Fulgentius Planciades, trăitor probabil între 467 şi 533 d.C, înainte de a deveni călugăr creştin, a continuat discursul didascalic alegorizant al lui Martianus Capella. Dar numărul erudiţilor şi filologilor este foarte mare. Proza istoriografică se manifestă cu deosebită vigoare, marcată de asemenea de amestecul speciilor care alcătuiau federaţia constituită în antichitate de historia în înţelesul larg al termenului. O ilustrează istorici greci ca Eunapios şi Olympiodoros, ale căror scrieri nu s-au conservat, dar au lăsat urme în opera lui Zosim, autor de la sfârşitul secolului al Vl-lea d.C. Am arătat că şi împăratul Iulian a fost un scriitor de limbă greacă prolific, multivalent. Analistica se combină cu tiparele unor specii înrudite cu ea, mai ales cu structuri ale res gestelor şi memorialisticii, în opera atât de strălucită a celui din urmă mare istoric roman, care a fost Amian sau Ammianus Marcellinus. El a resuscitat specia res gestelor. Centrul de greutate al operei sale strălucite îl constituie „gesta" lui Iulian. Totodată Amian se exprima într-o latină încifrată, pe care faptul câ limba sa maternă era greaca n-o explică decât parţial. Au beneficiat de un succes remarcabil specii istoriografice precum epitoma-breviariul şi biografia. Sunt abreviate nu numai opere istorice, ci şi de altă natură. Ca adevărat manual scurt se prezintă epitoma de strategie şi tactică militară a lui Vegetius şi cea conţinută de tratatul de agronomie al lui Palladius. înmulţirea epito-melor se explică mai puţin prin abundenţa de cititori grăbiţi şi în măsură mai sensibilă prin nevoia

636