Istoria Romei

Eugen Cizek

barbară era în Orient mult mai modestă. De fapt, după zdrobirea goţilor la Naissus de către Claudius II şi în pofida dezastrului de la Adrianopol, aici incursiunile şi rebeliunile barbare au putut fi stăvilite sau relativ ţinute sub control. Aici armata era mai numeroasă şi se opuneau Barbarilor comandanţi şi soldaţi romani, din interiorul Imperiului. Factorii economici au jucat şi ei un anumit rol. Potrivit lui Paul Petit, marile căi mediteraneene şi comerciale convergeau spre Bosfor şi Asia Mică. Exagerând desigur, Andre Piganiol opina că, prin zămislirea Constantinopolului, Constantin trădase Roma. în orice caz, afirma Paul Petit, în Orient se salvgarda o solidă noţiune a statului, datorită preponderenţei funcţionariatului civil, grupat în jurul unei prefecturi a pretoriului unice. Persistau încă micii şi mijlocii proprietari de pământ, legaţi de sate autonome şi de o viaţă urbană dezvoltată. Roma se golea de locuitori. Nu au putut sensibil perturba această prosperitate nici disensiunile religioase, nici orgoliile, comploturile şi intrigile de curte, chiar loviturile de palat, nici mediocritatea anumitor împăraţi, subjugaţi femeilor şi eunucilor din serviciile lor. Deşi au existat împăraţi foarte competenţi, ca Anastasios (49l-518 d.C), care a pus ordine în finanţele statului său, grav afectate. A lăsat, la moartea sa, o trezorerie care conţinea 320.000 libre de aur. Astfel a putut surveni recucerirea parţială a Vestului, întreprinsă de către Iustinian. Acesta o socotea datorie de onoare şi scria, în 536, că speră din tot sufletul ca Dumnezeu să-l ajute să reintegreze Imperiului pe romanii pierduţi de acesta, din pricina indolenţei cetăţenilor, deşi se întindeau până la marginile a două oceane (Novei. Just., 30, 11).

De altminteri, Barbarii din Est nu apreciau ca păgubitor pentru interesele şi bunăstarea lor Imperiul roman oriental. Şi nici suficient de slab, de destabilizat, ca să poată fi uşor suprimat. în statul lui Iustinian prosperau mai mult de 900 de cetăţi şi cel puţin 100 de episcopate. Statele barbare nu au suprimat de la început dreptul roman. Acte private, descoperite pe tăbliţe de lemn, scoase la lumină în 1928, în regiunea Tebessei, la frontiera actuală algeriano-tunisiană, şi cunoscute sub denumirea de „tăbliţele Albertini" demonstrează că în Africa vandală continua să fie solid dreptul funciar, introdus de romani în secolul I d.C.

Marcel Le Glay reliefa că statele barbare nu au abolit moştenirea romană. In materie de drept, de religie, de limbă, de instituţii, de expresie artistică, conceptul de România, apărut tocmai în secolul al IV-lea d.C, se manifestă pregnant şi pretutindeni. Imperiul practicase o politică deschisă, constantă şi progresivă, de aculturaţie, care implicase o romanizare profundă, cu toate că incompletă, pe anumite meleaguri. Toţi locuitorii „lumii romane", orbis Romanus, fuseseră marcaţi de ea, în pofida tendinţelor centrifugale, relevante în multe areale ale Imperiului. Invadatorii barbari fuseseră impregnaţi de acest proces de romanizare. Ei estimau ca inseparabile latinitatea şi creştinismul. Arian ori niceean. Creştinismul a contribuit substanţial la abandonarea parţială de către Barbarii germanici, stabiliţi în Occident, a cutumelor proprii şi la asumarea anumitor culturi izvorâte din România. Creştinismul a făurit un nou umanism si a salvat, în Evul Mediu, moştenirea antică. Limba latină, desigur transformată, s-a menţinut ca idiomul locuitorilor atâtor ţări europene: Italia, Franţa, Spania, Portugalia, România, tărâmul latinilor Orientului, şi unor părţi din Belgia şi Elveţia. Insule de latinitate au supravieţuit şi în Balcani. Popoarele neolatine au moştenit nu numai limba Romei antice şi anumite

Dominatul şi Căderea Imperiului Roman Occidental

641

instituţii ale acesteia, ci şi elemente pendinte de mentalul Imperiului. Ele conservă urme din tenacitatea, răbdarea şi pragmatismul romanilor antici, din constructivismul lor, din gustul lor pentru claritate şi pentru un raţionalism riguros. Din păcate, au moştenit şi pasiunea diviziunilor, decantată în secolul al III-lea d.C. Şi alte popoare nelatine au moştenit mărci mtntale şi instituţii romane. Senatul constituie în Statele Unite instituţia parlamentară cea mai importantă. Dreptul modern, instituţii moderne au fost alcătuite după model roman. Biserica şi-a asumat structuri instituţionale romane, care au slujit organizării sale medievale şi chiar actuale. în secolele al Vl-lea şi al VH-lea, limba greacă a înlocuit latina ca idiom oficial şi cultural al Imperiului Oriental. Totuşi acea structură politică devenită Imperiul bizantin a conservat instituţiile romane, structurile sale administrative. Până în 1453, grecii Bizanţului se autoproclamau „romani", romeii. De fapt, ideea imperială romană nu a murit decât în 1806, iar cea de „montare" a unui stat mondial, superior tuturor popoarelor, nu a dispărut niciodată. Mirajul Romei renăscute drept capitală a lumii a operat preţ de numeroase secole. Papii medievali se considerau stăpânii lumii şi nu recunoşteau decât dificil autoritatea statelor laice. Evul Mediu a fost sfâşiat în Italia de lupta dintre partizanii papalităţii, guelfii, şi cei ai împăraţilor de atunci, gibelinii. în plin Ev Mediu, Chretien de Troyes, în romanul său Yvain sau Cavalerul cu Leul, îşi mai închipuia încă existând undeva un împărat roman, care ar fi prezidat o federaţie de regi, adică în termenii proiectelor relative la viitorul Imperiului, nutrite de Orosius şi de scriitori latini ai secolelor al V-lea şi al Vl-lea d.C. De fapt, restaurarea Imperiului roman a fost înfăptuită de mai multe ori, în cursul veacurilor. Carol cel Mare s-a proclamat împărat roman al Occidentului. Ulterior Otto, după ce s-a declarat rege al Germaniei în 936 şi al Italiei în 959, a încercat restaurarea imperiului carolingian, ca prim împărat al Sfântului Imperiu roman. Papa Ioan al XH-lea i-a încredinţat coroana imperială. Astfel a luat fiinţă Imperiul romano-germanic sau Imperiul roman de naţie germană, care a durat până în 1806. în Est, Imperiul a subsistat până în 1453. Chiar atunci cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mehmet Khan, spirit deschis, aproape sceptic, din punct de vedere religios islamic, adevărat precursor al lui Kemal Ataturk, se considera succesorul unui imperiu roman dezonorat de Paleologii bizantini. Ideea imperială a fost preluată şi alţii. De Habsburgii spanioli ai lui Carol Quintul şi Filip al II-lea, de francezii lui Ludovic al XIV şi ai lui Napoleon I. Acesta din urmă a desfiinţat Imperiul romano-germanic, dar pentru a anexa Roma însăşi Imperiului său, care se voia mondial. Regii Marii Britanii nu erau străini de ideea imperială. De fapt, imperiul lor colonial încorpora un sfert din planeta noastră. Ideea imperială a animat Imperiul Kaiserilor şi, desigur, al statului mondial visat de Hitler, părintele celui de al treilea Reich. Concomitent, Mussolini proclama ca „imperatore" pe regele Italiei. încă de Ia Petru I, ţarii ruşi au năzuit să reconstituie, în profitul lor, un imperiu, care ar fi trebuit să cuprindă şi Strâmtorile, să dobândească acces la Marea Mediterană. Uniunea Sovietică a moştenit această idee imperială şi a încercat s-o impună cu forţa. Oare Statele Unite, mândre că sunt acum singura superputere mondială şi că impun pax americana pretutindeni, nu aspiră spre constituirea unui imperiu mondial? în orice caz, de fapt, la sfârşitul secolului al V-lea d.C, adevăratul Imperiu roman s-a destrămat, sfâşiat de furtunile necruţătoare ale istoriei. Miracolul roman se spulberase ca un gros nor de praf în deşertul african²⁴.

642