Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

I

1. în aceeaşi vreme, şi Roma era încercată de necazuri grele. Vitellius tocmai sosise acolo din Germania împreună cu oastea sa, târând după el un uriaş alai de însoţitori; întrucât n-a dispus de spaţiu suficient ca să-şi adăpostească soldaţii în propriile lor castre, el a transformat întreaga Romă într-o singură tabără militară şi a ocupat până la refuz fiecare casă cu luptătorii săi înzestraţi cu armament greu¹. Când ochii acestora, deloc învăţaţi cu aşa ceva au dat de bogăţiile din casele romanilor, văzându-se înconjuraţi pretutindeni de strălucirea argintului şi a aurului, ei nu şi-au putut stăpâni decât cu multă trudă pofta lor de a se deda jafului cu preţul uciderii oricui ar fi stat în calea lor. Aceasta era atunci starea de lucruri din Italia.

2. De îndată ce a supus împrejurimile Ierusalimului, Vespasianus s-a întors la Caesarea; acolo a aflat de tulburările de la Roma şi de proclamarea lui Vitellius ca împărat. Deşi el ştia la fel de bine şi să se supună, şi să domnească, totuşi, aceste veşti i-au stârnit indignarea: i se părea nedemn de a fi suveran cel ce şi-a întins nebuneşte mâinile spre un tron rămas vacant şi, profund îndurerat de cele întâmplate, nu putea să îndure tortura de a trebui să-şi irosească vremea într-un război cu popoare străine atunci când propria sa ţară este împinsă spre pieire. Dar cu cât de puternică era înclinarea lui de a înlătura răul, cu atât mai mult îl stânjenea gândul că Roma era foarte departe: căci soarta putea să-i ofere destule surprize neplăcute înainte de sosirea lui în Italia câtă vreme era nevoit să călătorească pe mare în anotimpul iernii. Iată de ce deocamdată el îşi strunea nerăbdătoarea lui mânie.

3. în schimb, ofiţerii şi soldaţii săi, în întrunirile lor camaradeşti, vorbeau fără înconjur, de o răsturnare şi îşi exprimau nemulţumirea

1 Această suprapopulare a Romei cu legiunile aduse de Vitellius din Germania şi Gallia a fost înfăţişată de Suetonius şi Tacitus (n.e.).

359

cu glas tare: soldaţii din Roma,² care se lăfăiesc în lux şi tremură doar la auzul zvonului despre un viitor război, aleg pe cine vor ei drept câr-muitori, şi doar după speranţa foloaselor pe care le vor obţine proclamă singuri împăraţi. în schimb ei, care au trecut prin atâtea încercări grele şi au încărunţit pretumpuriu sub coifurile lor, de ce să lase altora dreptul de a alege un împărat, mai ales că au în mijlocul lor un bărbat demn să ocupe această înaltă funcţie? Vor mai putea la rân­dul lor să mai răsplătească pe bună dreptate binefacerile aduse de el dacă vor irosi acum ocazia favorabilă care s-a ivit? La fel cum Vespasianus are mai mari drepturi la conducerea împărăţiei decât Vitellius, aşa sunt şi ei mai îndreptăţiţi să-1 aleagă pe el decât cei ce s-au pronunţat pentru celălalt. Războaiele duse de ei înşişi nu sunt cu nimic mai prejos decât cele purtate de trupele venite din Germania şi nici armele lor nu dau lovituri mai slabe decât cele mânuite de soldaţii care şi-au adus de acolo un tiran în Italia. De altfel, orişice luptă va fi de prisos: căci nici Senatul, nici poporul roman nu vor accepta prea multă vreme desfrâul lui Vitellius în locul cumpătării lui Vespasianus şi nici nu vor prefera să aleagă în locul unui cârmuitor înţelept un tiran cumplit, darămite pe unul fără copii³, în locul unui tată având mai mulţi fii. Căci cea mai bună garanţie a păcii este un moştenitor le­gitim la tron. Dacă pentru rangul de împărat este indispensabilă experienţa bătrâneţii, atunci ei îl aveau pe Vespasianus; cât priveşte vigoarea tinereţii, ei îl aveau pe Titus; în felul acesta, se obţin avanta­jele ambelor vârste. Cei aleşi de ei se bazează nu numai pe puterea celor trei legiuni ale lor, precum şi pe trupele auxiliare aduse de regi, ci vor contribui efectiv şi ostile aflate acum în întregul Orient şi în acele părţi ale Europei care sunt destul de îndepărtate de teroarea răspândită de Vitellius, ei contează de-asemeni pe aliaţii din Italia: fratele lui Vespasianus⁴ şi cel de-al doilea fiu al său⁵. Ultimul va putea să atragă de partea lui o sumedenie de tineri distinşi, în vreme ce primului i s-a încredinţat şi supravegherea oraşului, ceea ce nu va fi un lucru fără însemnătate într-o dispută pentru puterea supremă. Pe scurt: dacă ei mai şovăie multă vreme, probabil că Senatul îl va alege

² Cea din garda imperială, pretorienii care au contribuit din plin la întronarea lui Galba si Otho, bucurându-se de multe privilegii (n.e.).

³ Vitellius avea, de fapt, copii dar nici unul nu era apt pentru domnie. Un fiu al său era pe jumătate nebun (Vezi Suetonius, Vitellius, V, 17 (n.t.).

⁴ Flavius Sabinus, fost guvernator al Moesiei, apoi al Romei (Praefectus urbis)

⁵ Titus Flavius Domitianus, viitor împărat roman (81 -96) (n.e.).

360
împărat pe bărbatul pe care ei, credincioşi străjeri ai Imperiului, nu l-au cinstit după cum ar fi meritat.

4. Astfel de discuţii duceau soldaţii în adunările lor separate. Apoi ei s-au întrunit laolaltă cu toţii şi, încurajându-se unii pe alţii, l-au proclamat deschis pe Vespasianus drept împăratul lor şi i-au cerut stăruitor să salveze împărăţia aflată în primejdie. El fusese de multă vreme preocupat de treburile statului, dar nu-i trecuse vreodată prin cap să preia puterea; pe temeiul faptelor sale vitejeşti de până acum, chiar dacă se simţea în stare de aşa ceva, prefera totuşi siguranţa vieţii private în locul pericolelor legate de o poziţie strălucită. A respins aşadar oferta măgulitoare, dar ofiţerii au început să devină şi mai insistenţi iar soldaţii, strângându-se de-a valma în jurul lui, cu săbiile scoase din teacă, l-au ameninţat cu moartea dacă nu va duce o viaţă demnă de el. După ce le-a expus răspicat numeroasele motive care l-au determinat să nu accepte tronul imperial, nereuşind să convingă pe ni­meni, Vespasianus a cedat până la urmă în faţa alegătorilor săi.

5. Numaidecât Mucianus şi ceilalţi generali l-au îndemnat să se poarte ca un stăpân absolut şi restul armatei i-a cerut prin puternice aclamaţii s-o conducă împotriva tuturor potrivnicilor fără deosebire; dar el a vrut ca mai întâi să-şi asigure stăpânirea Alexandriei, ştiind prea bine că Egiptul, în calitatea lui de grânar, constituia o parte de­osebit de importantă a împărăţiei şi, prin aducerea acestei ţări sub suveranitatea lui, el spera să-1 doboare pe Vitellius până şi în cazul prelungirii războiului, căci populaţia Romei nu va putea îndura prea mult înfometarea ei⁶. în afară de asta, Vespasianus urmărea să atragă de partea lui cele 2 legiuni staţionate în Alexandria; în sinea lui, plănuia să se slujească de această ţară ca de un bastion împotriva unei sorţi nesigure. Pe uscat, Egiptul este o ţară greu de cucerit, iar pe mare, duce lipsă de porturi. Spre Apus, ea este ocrotită de pustiul fără strop de apă al Libyei, spre miazăzi are drept graniţă de nădejde cu Etiopia Syene⁷ şi cataractele nenavigabile ale Nilului; la răsărit se află Marea Roşie care se întinde până la Coptos.⁸. Spre miazănoapte, ţara are drept meterez ţinutul care ajunge până în Siria precum şi aşa-nu-mita Mare Egipteană al cărui ţărm nu este înzestrat cu golfuri. Aşadar Egiptul este înconjurat din toate părţile ca de nişte ziduri. Lungimea

l

⁶ Privitor la importanţa Egiptului pentru aprovizionarea cu cereale a Romei, vezi pasajul discursului lui Agrippa care abordează această problemă: Cartea a doua, cap. XVI, paragr. 4 (n.t).

⁷ Oraş situat în Egiptul de Sus (= Assuan) (n.e.).

⁸ Oraş la nord de Theba, pe malul drept al Nilului (n.e.).

361

lui de la Pelusium şi până la Syene este de 2.000 de stadii⁹, iar în călătoria cu corabia de la Plinthine şi până la Pelusium ai de străbătut 3.600 de stadii¹⁰. Nilul este navigabil până la aşa-numitul Oraş al Elefanţilorii; dincolo de el, caracterele de care am pomenit înainte constituie un obstacol de neîntrecut. Aşijderi portul din Alexandria este greu accesibil pentru corăbii chiar şi în timp de pace; intrarea lui este îngustă şi, datorită stâncilor ascunse sub apă, locul drumului drept îl ia calea şerpuitoare. Partea stângă a portului e apărată de un dig trainic făcut de mână; la dreapta se află insula ce se cheamă Pharos, având pe ea un turn uriaş care emite până la distanţa de 300 de stadii semnale luminoase¹² spre a avertiza corăbiile dornice să intre în port că în timpul nopţii, din pricina pătrunderii dificile, e mai bine să ancoreze în larg. De jur împrejurul insulei se înalţă uriaşe ziduri făurite de mâini omeneşti şi, întrucât marea se năpusteşte asupra lor frângându-se pretutindeni de diguri ieşite în întâmpinarea ei, trecerea corăbiilor este extrem de grea şi intrarea în port primej­dioasă din pricina îngustimii ei. în interior însă, limanul este foarte sigur, întinderea lui măsurând 30 de stadii; pe aici sunt aduse din ex­terior toate produsele de care are nevoie ţara pentru bunăstarea ei şi tot de aici surplusul propriilor bunuri îşi croieşte drumul spre largul lumii întregi.

6. Era lesne de înţeles că Vespasianus, din dorinţa lui de a-şi consolida puterea în întregul imperiu, îşi dădea osteneala să pună stăpânire pe această ţară. De aceea, i-a scris numaidecât lui Tiberius Alexander¹³, guvernatorul Egiptului şi al Alexandriei, şi i-a prezentat cererea oastei sale, adăugând apoi că, după ce a fost nevoit să ia asupra lui povara cârmuirii statului, intenţiona să-i solicite colabo­rarea şi sprijinul deplin. După ce a dat scrisorii lui o lectură publică, Alexander a cerut legiunilor şi poporului să depună jurământ de credinţă în favoarea lui Vespasianus. Şi unii şi alţii i-au împlinit cu dragă inimă dorinţa, având prilejul să se convingă singur de destoini­cia acestui om, cunoscând campaniile lui militare din imediata lor

9 Circa 370 km. Distanţa reală măsoară în realitate mult mai mult: aproape 1000 de km. (n.e.).

¹⁰ Graniţa provinciei romane aflându-se la 500 de km de Pelusium, la Paraitonion, distanţa corectă este mai mică decât cea indicată de Iosephus: doar 2780 de stadii.

¹¹ Adică Elephantine (vezi Indicele alfabetic de nume) (n.t.).

12 Farul din Alexandria, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice (n.e.).

¹³ Cel care mai înainte fusese guvernatorul Iudeei (n.t.) Vezi Cartea a doua, cap. II, paragr. 6; cap. XVIII, paragr. 7 (£&.).

apropiere. întrucât i se încredinţaseră deja treburile conducerii imperi­ului Alexander a întreprins măsurile necesare pentru demna primire a acestuia; mai repede ca gândul s-a răspândit zvonul care purta solia noului împărat din Orient şi fiecare oraş sărbătorea vestea cea bună închinând jertfe în cinstea celui proaspăt ales. Chiar şi legiunile din Moesia şi din Pannonia, care de curând se arătaseră indignate de nepotrivita îndrăzneală a lui Vitellius, şi-au depus bucuros jurământul pentru Vespasianus, socotindu-1 comandantul lor suprem. Acesta a plecat din Caesarea spre Berytus, unde era aşteptat de numeroase solii din Siria şi multe altele din celelalte provincii, aducându-i cununi şi decrete de felicitare din partea fiecărui stat. Era de faţă şi guvernatorul acestei provincii, Mucianus¹⁴, ca să-i spună de devotamentul populaţiei faţă de el şi de faptul că fiecare oraş îi jurase credinţă.

7. Deoarece oriunde soarta norocoasă câştiga mereu teren aşa cum îşi dorea Vespasianus, iar situaţia evolua de cele mai multe ori în favoarea lui, el a căpătat convingerea că, fără ajutorul providenţei di­vine, el n-ar fi putut ajunge la cârma ţării şi că numai dreapta hotărâre a destinului a fost cea care i-a încredinţat domnia lumii întregi. Printre alte semne prevestitoare — căci pretutindeni s-au ivit multe, care i-au făgăduit împărăţia — el şi-a adus aminte de cuvintele lui Iosephus care, încă de pe când mai trăia Nero, a avut curajul să-1 numească su­veran unic¹⁵. El era consternat de faptul că acest bărbat mai zace încătuşat în preajma lui; a chemat aşadar la el pe Mucianus, împreună cu alţi ofiţeri şi prieteni, vorbindu-le mai întâi despre firea energică a lui Iosephus şi cât de mult au avut de furcă ostile romane la asediul Iotapatei din pricina lui; le-a vorbit apoi despre prezicerile sale, care i s-au părut atunci lui însuşi simple născociri ale fricii dar s-au dovedit mai târziu revelaţii divine. El le-a mai spus: „Ar fi ruşinos ca tocmai omul care mi-a prezis domnia şi a fost solul care mi-a transmis cuvân­tul lui Dumnezeu să suporte tratamentul unui prizonier de război şi să aibă soarta unui întemniţat!" L-a adus pe Iosephus la el şi a dat ordin să fie eliberat din lanţuri. Ca martori ai recunoştinţei sale faţă de un străin, ofiţerii au fost îndreptăţiţi să spere, la rândul lor, recompense şi mai strălucitoare dar Titus, aflat în preajma părintelui său, a zis: „Tată, dreptatea cere ca, o dată cu lanţurile care îl împovărează, Iosephus să fie eliberat şi de oprobriul său! Deoarece, dacă nu ne
362

¹⁴ C. Licinius Crassus Mucianus a guvernat Siria în anul 67 şi l-a susţinut pe Vespasianus în lupta lui pentru tron. (n.e.).

¹⁵ Vezi Cartea a treia, cap. VIII, paragr. 9 (n.t.)

363

mărginim să-i scoatem lanţurile, ci le şi sfărâmăm, asta va să însemne că el va fi ca un om care n-a fost pus în lanţuri niciodată!"¹⁶. Acest procedeu era folosit pentru cei care fuseseră puşi pe nedrept în lanţuri. Vespasianus şi-a dat încuviinţarea şi a venit de îndată un soldat care a tăiat lanţurile cu o lovitură de bardă. Astfel că pentru profeţiile sale, Iosephus a fost răsplătit, intrând în deplina posesie a dreptului cetăţenesc¹⁷ şi a putut să rostească preziceri demne de a fi crezute, privitoare la viitor.
1" Romanii nu considerau lupta lor cu iudeii un război, ci o răzvrătire, ceea ce constituia din punct de vedere juridic un aci criminal, autorul lui fiind tratat ca un răufăcător. Iosephus este disculpat de această pată nedemnă de el. El a obţinut totuşi cetăţenia romană abia după încheierea războiului, la Roma (n.e.).

¹⁷ Dobândea calitatea de om liber („epitimos" în elină), din care decurgeau şi celelalte drepturi (n.e.).

364

CAPITOLUL XI
1. După ce a primit delegaţiile şi a împărţit posturile de condu­cere, călăuzindu-se după dreptate şi meritele fiecăruia, Vespasianus a plecat la Antiohia. Chibzuind asupra locului unde trebuia să se depla­seze mai întâi, a ajuns la concluzia că evenimentele de la Roma erau mai importante decât călătoria la Alexandria, întrucât oraşul era în deplină siguranţă, în vreme ce la Roma Vitellius provoca mari tul­burări. L-a trimis aşadar spre Italia pe Mucianus în fruntea unei oşti puternice, alcătuită din călăreţi şi pedestraşi. Temându-se să străbată marea fiindcă era în preajma iernii, acesta şi-a dus oastea pe calea us­catului, de-a lungul Cappadociei şi a Frigiei.

2. între timp, Antonius Primus a pornit degrabă în fruntea Legiunii a IlI-a ca să dea lupta cu Vitellius; această legiune făcea parte din trupele staţionate în Moesia, Antonius fiind tocmai coman­dantul ei¹. Vitellius a trimis în întâmpinarea lui Antonius, împreună cu o oaste puternică, pe Caecina Alienus, fiindcă avea mare încredere în acest bărbat după victoria lui asupra lui Otho. Caecina a părăsit Roma şi după un marş forţat s-a întâlnit cu Antonius la Cremona, în Gallia²: acest oraş se află chiar la graniţa Italiei. Acolo, cum i-a fost dat să vadă numărul mare şi ordinea perfectă a trupelor adverse, n-a mai cutezat să dea lupta şi, socotind că retragerea era primejdioasă, s-a gândit să recurgă la trădare. în acest scop a întrunit pe centurionii şi tribunii subordonaţi lui şi i-a îndemnat să trecă în tabăra lui Antonius; a prezentat cu bună ştiinţă mijloacele de care dispunea Vitellius ca fiind mai slabe, în vreme ce forţele lui Vespasianus au fost lăudate peste măsură. El le-a spus că unul este împărat numai cu

¹ Potrivit Istoriilor lui Tacitus (II, 86) Primus Antonius a fost pus în fruntea Legiunii a Vil-a (Galbiana), aflată în Pannonia, pe care Iosephus o confundă cu Legiunea a IlI-a din Moesia, părtaşă şi ea la răsturnarea lui Vitellius (n.e.).

- Cremona se afla pe malul nordic al Padului, în Gallia Crisalpină (n.e.).

365

numele, pe când celălalt deţine puterea; de aceea, pentru ei ar fi mai bine din capul locului să decidă ca nevoia să devină virtute şi, întrucât în lupta cu armele înfrângerea lor este inevitabilă, să preîntâmpine primejdia printr-o înţeleaptă reţinere. Oricum, Vespasianus este în stare să obţină ceea ce îi mai lipseşte şi fără ajutorul lor, pe când Vitellius nu va fi capabil să păstreze chiar şi cu sprijinul lor ceea ce posedă în clipa de faţă.

3. Cu multe argumente asemănătoare, Caecina a reuşit să-i convingă pe toţi, trecând împreună cu oastea lui de partea lui Antonius. în aceeaşi noapte însă, soldaţii săi au fost cuprinşi de re-muşcări şi de teama că împăratul care i-a trimis acolo se va dovedi mai puternic; cu săbiile trase din teacă, s-au năpustit asupra lui Caecina, să-1 omoare şi poate că ei şi-ar fi transpus în faptă intenţia dacă n-ar fi intervenit tribunii lor, rugându-i în genunchi să se abţină de la crimă. Soldaţii i-au cruţat viaţa dar l-au pus în lanţuri pe trădă­tor, pregătindu-se să-1 expedieze lui Vitellius. Când a aflat cum stau lucrurile, şi-a pus numaidecât în mişcare propriii săi oşteni şi, pe deplin înarmaţi, i-a condus împotriva răzvrătiţilor. în linie de luptă, aceştia s-au împotrivit câtăva vreme; bătând apoi în retragere, ei au luat-o la fugă spre Cremona. în fruntea călăreţilor săi, Primus le-a tăiat calea şi, înconjurându-i pe cei mai mulţi dintre adversari înaintea oraşului, i-a măcelărit pe loc. O dată cu restul fugarilor, a pătruns îm­preună cu soldaţii săi în oraş, a cărui jefuire a fost îngăduită. Mulţi dintre negustorii străini, ca şi mulţi cetăţeni din partea locului şi-au găsit moartea alături de întreaga oaste a lui Vitellius, numărând 30.200 de oameni³. Din trupele aduse cu el din Moesia, Antonius a pierdut 4.500 de soldaţi. Eliberându-1 apoi din lanţuri pe Caecina, el 1-a trimis la Vespasianus, ca vestitor al celor ce se petrecuseră acolo. La sosirea lui, Caecina a fost primit cu bunăvoinţă de împăratul în­suşi, care i-a înlăturat oprobriul trădării, prin dovezi de deosebită preţuire, întrecând orice speranţe.

4. Cum a primit vestea că Antonius se afla prin apropriere, la Roma a prins curaj şi Sabinus, care şi-a strâns străjile însărcinate cu paza nocturnă a oraşului⁴ şi în timpul nopţii a ocupat Capitoliul. în zorii zilei i s-au alăturat mulţi oameni de vază ai Romei, împreună cu

nepotul său Domitianus, în care îşi pusese cele mai mari speranţe de izbândă. Griji prea multe în privinţa lui Primus nu-şi făcea Vitellius care îşi îndrepta întreaga furie a mâniei sale mai degrabă împotriva complicilor la răzvrătirea lui Sabinus: înnăscuta lui cruzime era înse­tată după sânge nobil; a poruncit unei părţi a armatei sale, care îl însoţise în Germania, să dezlănţuie un atac asupra Capitoliului. Fapte de vitejie au săvârşit atât aceste trupe, cât şi bărbaţii care luptau în faţa templului, dar în cele din urmă, legiunile venite din Germania, mult mai numeroase, au cucerit colina. Domitianus şi destui cetăţeni de vază ai Romei au scăpat ca prin minune⁵, cealaltă parte a mulţimii fiind măcelărită; Sabinus, adus în faţa lui Vitellius, a fost executat şi între timp soldaţii care, după ce au prădat ofrandele templului⁶, l-au incendiat. A doua zi, Antonius a pătruns cu oastea lui în oraş; susţinătorii lui Vitellius au venit să-1 întâmpine şi, în cursul luptelor date în trei colţuri ale oraşului⁷, toţi şi-au găsit moartea. Din palatul său au ieşit atunci Vitellius ameţit de băutură: simţindu-şi sfârşitul aproape, se ghiftuise încă o dată la propria-i masă într-un ospăţ din cale-afară de îmbelşugat. Târât în mijlocul mulţimii, care şi-a descă­tuşat asupra lui năduful prin maltratări de tot felul, el a fost ucis în plin centrul Romei. A deţinut puterea supremă vreme de 8 luni şi 5 zile; dacă i-ar fi fost dat să trăiască mai mult, atunci, după părerea mea, Imperiul nu i-ar fi ajuns pentru înclinarea lui spre desfrâu. Cu acest prilej şi-au pierdut viaţa 50.000 de oameni. Toate acestea s-au petrecut în cea de a treia zi a lunii Apellaios⁸. în ziua următoare a sosit cu oastea lui şi Mucianus, ordonând trupelor lui Antonius să pună capăt măcelului; căci acestea percheziţionau mereu casele şi omorau cu duiumul nu numai soldaţi vitellieni, ci şi destui cetăţeni în care ei vedeau nişte susţinători ai acestora; în mânia lor nu găseau răgazul suficient pentru o cercetare răbdătoare. Mucianus 1-a adus pe Domitianus şi 1-a prezentat poporului drept omul care, până la sosirea

³ Vezi Dio Cassius, LXV, 15 (n.t.).

4 încă din vremea domniei lui Augustus, Roma dispunea de gărzi de noapte, 7 cohorte puse sub comanda Prefectului pretorienilor, funcţie deţinută de fratele lui Vespasianus (n.e.).

-* Cel mai mic fiu al lui Vespasianus s-a ascuns în lăcaşul paznicului de templu, apoi, îmbrăcat în veşminte de in, s-a pierdut în ceaţa preoţilor zeiţei Isis, fără să fie re­cunoscut, reuşind să se strecoare neobservat în casa unui client al tatălui său. Ajuns împărat, Domitianus a pus să se dărâme lăcaşul paznicului, înălţând acolo o incintă lui Jupiter Conservator şi un altar de marmură (vezi Tacitus, Istorii, III, 74) (n.e.).

⁶ Templul lui Iupiter Capitolinus cinstruit pe Colina Capitolină, a cărui distrugere a fost înfierată de Tacitus ca cea mai ruşinoasă faptă întâmplată de la întemeiarea capi­talei imperiului (n.e.).

⁷ Antonius şi-a împărţit oastea în trei, pătrunzând în oraş prin trei puncte diferite; vitellenii au fost siliţi să se grupeze la rândul lor tot pe trei coloane (vezi Tacitus, Istorii, III, 82) (n.e.). ■■■■..

⁸ La 20 decembrie 69 (n.e.). ■ ;•■; ^i -.-; >;• w : . ,«>» ■, ^ î'/>;_: ..-;\:.'. ;:. >M

366

367

părintelui său, va fi cârmuitorul statului. Eliberat de spaimele sale, poporul aclama alegerea ca împărat a lui Vespasianus, sărbătorind în acelaşi timp şi urcarea lui pe tron, şi căderea lui Vitellius.

5. Curând, după sosirea lui la Alexandria, Vespasianus a şi pri­mit veştile bune de la Roma, precum şi soliile care îi aduceau felicitări din toate colţurile lumii, devenită de-acum a lui. Deşi era al doilea ca mărime după Roma, acest oraş s-a dovedit neîncăpător pen­tru mulţimea care se strânsese acolo. Acum, când supunerea întregului imperiu fusese definitiv încheiată iar salvarea statului roman întrecuse toate aşteptările, Vespasianus şi-a îndreptat iarăşi atenţia asupra acelei părţi din Iudeea care nu fusese îngenuncheată. El însuşi dorea să plece cu o corabie spre Roma, o dată cu sfârşitul iernii astfel că a rezolvat repede problemele sale din Alexandria, iar pe pro-priu-i fiu Titus 1-a trimis să cucerească Ierusalimul în fruntea unor trupe de elită. Cu ele a mărşăluit acesta pe uscat până la Nicopolis, oraş situat la 20 de stadii⁹ de Alexandria; îmbarcându-şi acolo oastea pe corăbii de război, a plutit pe Nil în sus de-a lungul nomei Mendes¹⁰ până la oraşul Thmuis. Aici a debarcat, urmându-şi marşul pe uscat şi peste noapte a poposit în târguşorul Tanis.Ţinta celui de-al doilea marş a fost Heracleopolis¹¹, al celui de-al treilea, Pelusium. După ce a îngăduit acolo trupelor sale două zile de refacere, în a treia zi a traversat braţul de confluenţă de la Pelusium, străbătând într-un marş de o zi pustiul. Şi-a aşezat apoi tabăra în aproprierea Templului lui Zeus Casios¹² iar a doua zi la Ostrakine. Acest loc de popas duce lipsă de apă, de aceea localnicii sunt nevoiţi s-o aducă din afară. Următoarea oprire pentru refacere a fost Rhinocorura¹³, de unde a ajuns la al patrulea popas, Raphia; cu acest oraş începe propriu-zis Siria. în a cincea zi şi-a aşezat tabăra la Gaza; de acolo a mărşăluit până la Ascalon, apoi până la Iamnia şi, în cele din urmă, până la Ioppe. De la Ioppe, a sosit la Caesarea, locul de întâlnire prestabilit al celorlalte trupe.

⁹ Adică 3,7 km. Distanţa dată de geograful grec Strabon este de 30 de stadii (=5,4 km). Nicopolis (= Oraşul Victoriei) fusese întemeiat pe ţărmul mării, la est de Alexandria, pe locul unde Augustus obţinuse victoria lui decisivă asupra lui Marcus Antonius (n.e.).

10 Capitala unui district omonim din nord-estul Deltei Nilului, de unde se trage cea de-a 29-a Dinastie a Egiptului (n.e.).

11 Nu trebuie confundat cu Heracleopolis cel Mare, situat la 130 km de Cairo (n.e.).

12 Numit astfel după muntele Casios (azi EI Cas Casarun sau El Catieh ( ), unde, în afara templului, se mai află şi mormântul lui Pompeius, ucis aici (vezi Strabon, XVI.12, 33; Plinius, Istoria naturală, V, 12) (n.t.).

¹³ Oraş al Feniciei, situat la graniţa cu Egiptul, pe ţărmul de sud-est al Mediteranei ( azi EI Ariş). Rapha se afla la o distanţă de 45 km (n. e.).

CARTEA A CINCEA

368

CAPITOLUL I

1. După ce a străbătut pustiul între Egipt şi Siria, aşa cum am arătat deja, Titus a sosit la Caesarea, locul stabilit de la început pentru concentrarea trupelor sale, în vederea plecării în expediţia militară plănuită. încă de pe când se mai afla în Alexandria, preocupat împre­ună cu tatăl său de legitima preluare a ocârmuirii imperiului încredinţat lor de către Dumnezeu, conflictele izbucnite în interiorul Ierusalimului au atins punctul lor culminant, ducând la o împărţire în trei tabere opuse: într-una dintre cele două partide rivale, o parte fiind ostilă părţii echivalente — întrucât ciocnirea avea loc între răufăcători — s-ar zice că era un semn bun şi o dovadă de dreptate. Căci despre atacurile pornite de zeloţi împotriva poporului, care a însemnat pentru un oraş începutul ruinării sale, am pomenit pe îndelete mai înainte, prezentând cauzele care le-au provocat şi ce extindere au căpătat neînţelegerile. N-ar fi deloc greşit să spunem că era o răscoală ivită în sânul răscoalei, la fel ca un animal care a luat-o razna, crâncena lipsă de hrană făcându-1 să-şi înfigă colţii în propria lui carne.

2. Eleazar, fiul lui Simon, cel ce, la început, i-a despărţit pe zeloţi de popor şi i-a condus în interiorul sanctuarului, s-a rupt de ceata acestora, chipurile, fiindcă era indignat de cutezătoarele nelegiuiri comise zilnic de Ioannes — acesta nepunând capăt nicio­dată crimelor sale — dar în realitatea, el nu suporta să se supună unui tiran mai tânăr decât el, căci năzuia el însuşi spre puterea supremă şi spre dominaţia personală. A atras aşadar de partea lui pe Iudas, fiul lui Chelika şi pe Simon, fiul lui Esron, doi bărbaţi influenţi cărora li s-a alăturat şi Ezechias, fiul lui Chobar, nici el lipsit de însemnătate. Fiecare dintre aceştia a fost urmat de numeroşi zeloţi. Noua grupă a ocupat curtea interioară a Templului, plasându-şi armele deasupra porţilor sfinte, pe frontonul sanctuarului. Faptul că aveau provizii din belşug îi scutea de griji, căci le stăteau la îndemână multe alimente

371

aduse drept ofrandă, fiind îmbietoare pentru nişte oameni care nu se dădeau în lături de la dovezi de impietate. Oricum, numărul lor mic îi făcea să tremure pentru viaţa lor, dar ei se mulţumeau să rămână pe loc fără să facă nimic. în schimb, loannes, având de partea lui numărul mai mare de soldaţi, era dezavantajat de o poziţie defavora­bilă: întrucât duşmanul era situat deasupra creştetului său, el nu-şi putea ataca duşmanul fără să se expună primejdiilor, dar nici furia nu-i îngăduia să stea degeaba; deşi îndura pagube mai mari decât cele pe care le provoca trupelor lui Eleazar, tot nu se dădea bătut; atacurile şi ploaia de săgeţi se succedau necontenit şi pretutindeni Templul era pângărit de cadavre.

3. Cât priveşte pe Simon bar Giora, în care poporul, copleşit de greutăţi de neînvins, îşi pusese speranţa lui de salvare, trezindu-se însă cu un alt tiran pe cap, acesta deţinea Oraşul de Sus şi cea mai mare parte a Oraşului de Jos; mai îndârjite erau atacurile sale împotri­va susţinătorilor lui loannes când a văzut că ei se războiau şi cu cei de deasupra lor. Ducând o luptă pe două fronturi, loannes era pus în situaţia de a suporta mai uşor pagubele îndurate de el prin pagubele pe care la rândul său le aducea celuilalt adversar; în măsura în care se afla mai prejos de superioara poziţie a oamenilor lui Eleazar, în aceeaşi măsură era loannes mai presus de locul inferior, ocupat de Simon şi ai săi¹. De aceea, pe când asalturile venite de jos erau respinse prin lupta de-aproape, el combătea cu ajutorul maşinilor de război atacurile celor de sus care îi străpungeau oamenii cu suliţele lor. Căci loannes avea la îndemână nu puţine aruncătoare de săgeţi, catapulte şi baliste² cu care nu numai că se apăra de atacurile războinicilor, dar omora şi o mulţime de credincioşi aducând jertfe la altare. Chiar dacă, în turbarea lor, răzvrătiţii nu se dădeau în lături de la nici o nelegiuire, oamenii lui Eleazar lăsau să intre în templu pe cei veniţi să aducă jertfe: fireşte, localnicii erau priviţi cu suspiciune şi prudenţă, străinii fiind percheziţionaţi cu străşnicie. Chiar dacă la in­trare aceştia reuşeau să înduplece prin rugăminţi cruzimea paznicilor, ei deveneua apoi nevinovatele victime ale dihoniei. Căci proiectilele azvârlite de maşinile de război erau purtate de forţa zborului lor până
1 Sub conducerea lui Eleazar s-au separat de zeloţi cei ce ţineau de tagma preoţească, ceea ce explică şi paşnica lor izolare în curtea interioară a sanctuarului; par­tizanii lui loannes din Giscala ocupau curtea exterioară, oraşul propriu-zis rămânând în stăpânirea lui Simon, fiul lui Giora (n.e.).

² Maşinile de război capturate de la Cestius Gallus, menţionat în Cartea a doua (cap. XIV, XVI, XVIII, XIX, XX) (n.e,).

la altar şi până la sanctuar, omorând deopotrivă preoţii slujitori şi aducătorii de jertfe: astfel mulţi dintre cei ce se străduiseră să vină de la marginile lumii până la renumitul lăcaş sfânt pentru toţi oamenii cădeau împreună cu propriile jertfe şi cu sângele lor altarul venerat de întreaga suflare atât a grecilor cât şi a barbarilor. Neînsufleţitele trupuri ale localnicilor şi străinilor, ale preoţilor şi laicilor zăceau unul peste altul iar sângele celor ucişi se aduna în băltoacele din mijlocul curţilor interioare. O, preafericitule oraş, îndurata-i tu ceva asemănă­tor din partea romanilor răzbind până aici doar pentru a purifica prin foc nelegiuirile cu care te-au pângărit vlăstarele tale? Căci tu nu mai eşti sălaşul lui Dumnezeu şi nu mai poţi dăinui ca atare după ce ai de­venit mormântul propriilor tăi locuitori, transformându-te din sanctuar, într-un uriaş osuar al victimelor războiului civil! Poate că vei mai avea parte de zile şi mai bune dacă vei reuşi cândva să-1 îm­bunezi pe Dumnezeu, care te-a hărăzit pierzaniei! Dar se cuvine să ne stăpânim simţămintele de durere conform normelor de care ascultă scrierea istoriei şi aici este locul potrivit nu pentru intonarea unui cân­tec de jale ci pentru depanarea faptelor petrecute aievea. De aceea voi continua să înfăţişez desfăşurarea evenimentelor legate de răscoală.

4. Astfel când cei ce unelteau împotriva oraşului s-au separat în trei tabere rivale³, oamenii lui Eleazar, având în păstrarea lor primele ofrande ale pământului, se lăsau îmbătaţi de atacurile împotriva celor din banda lui loannes; sub conducerea lui, aceştia îşi jefuiau cetăţenii şi duceau lupte crâncene cu trupele lui Simon; şi pentru ultimul, oraşul era o cămară care îl aproviziona ca să-i combată pe răzvrătiţi. Ori de câte ori era ameninţat şi dintr-o parte şi din alta, loannes îşi aşeza susţinătorii pe două fronturi: pe cei ce îl asediau dinspre oraş îi împroşca cu săgeţi trimise din porticul Templului, iar de cei ce arun­cau de sus suliţe venite dinspre Templu, el se apăra cu maşinile sale de război. De câte ori se vedea scăpat de presiunea pe care o exercitau asupra lui cei ce îl atacau de sus — căci adesea beţia sau oboseala îi silea pe aceştia să se odihnească —, loannes făcea incursiuni împotri­va taberei lui Simon cu forţe mai puternice şi cu atât mai plin de îndrăzneală. în orişice parte a oraşului ajungea în raitele pe care le dădea, mereu se îngrijea să dea foc caselor celor mai doldorea de ce­reale şi felurite alimente; de îndată ce se retrăgea loannes, se şi ivea Simon şi înfăptuia acelaşi lucru. Ei dădeau astfel impreisa că făceau

³ Vezi Tacitus, Istorii, V, 12 (n.t.).

372

373

totul intenţionat, parcă spre placul romanilor, distrugând proviziile agonisite de oraş în vederea asediului, ca să taie fibra nervoasă a forţelor proprii. Drept urmare, întreaga zonă locuită din jurul Templului a fost arsă din temelii, în mijlocul oraşului apărând un loc pustiu şi o scenă adecvată războiului civil, aşa că toate grânele care s-ar fi dovedit îndestulătoare pentru câţiva ani de asediu au fost în cele din urmă mistuite de flăcări. Nu încăpea nici o îndoială că locuitorii vor muri de foame, lucru de care n-ar fi trebuit să le fie frică deloc dacă nu şi-ar fi provocat ei înşişi această năpastă.

5. Astfel oraşul, în întregimea lui, a fost târât în război de perfizii duşmani şi liota lor, iar poporul, situat la mijloc, era ca un trup uriaş, sfârtecat în mai multe bucăţi. Dezarmaţi în faţa nenorocirilor îndurate în interior, bătrânii şi femeile se rugau pentru venirea romanilor şi aşteptau nerăbdători războiul cu duşmanul din afară, spre a se vedea eliberaţi de lăuntricele nenorociri. O cumplită deprimare şi spaimă puseseră stăpânire pe adevăraţii cetăţeni: nu se întrezărea nici o per­spectivă de îmbunătăţire a situaţiei, nici o speranţă într-o bună înţelegere sau în fuga din oraş, pentru cine plănuia aşa ceva. Totul era supus unei paze stricte; fără să cadă de acord în celelalte privinţe, căpeteniile răzvrătiţilor omorau pe cei atraşi de încheierea păcii cu ro­manii ca şi pe cei suspectaţi că Vor să dezerteze, de parcă ar fi fost duşmanii lor comuni şi unica lor punte de înţelegere era uciderea celor care meritau să scape cu viaţă. Zi şi noapte răsunau fără întreru­pere strigătele luptătorilor dar şi mai sfâşietoare erau vaietele bântuite de frică ale celor îndoliaţi. Soarta nemiloasă oferea dese prilejuri pen­tru bocetele de înmormântare dar marea amărăciune a celor loviţi de ea îi făcea să-şi zăvorească tânguirea în piept şi, punându-şi durerea sub pecetea tăcerii, ei îndurau chinul gemetelor sugrumate. Rudele nu puneau nici un preţ pe cei rămaşi în viaţă din rândurile lor şi de în­mormântarea răposaţilor nu se sinchiseau câtuşi de puţin. Ambele atitudini se explicau prin totala descumpănire de care fusese cuprins fiecare. Cei ce nu luau parte la răscoală îşi pierduseră orice chef de viaţă, de vreme ce toţi îşi aşteptau sfârşitul dintr-o clipă în alta. Răzvrătiţii se băteau între ei călcând pe stive de cadavre de parcă şi-ar fi supt turbarea din trupurile întinse sub picioarele lor, sporindu-şi furia sălbatică. Mereu găseau noi mijloace de distrugere reciprocă şi transpuneau în fapte fără şovăială tot ce închipuia mintea lor, nelăsând deoparte nici un soi de silnicie şi de cruzime. Lemnul desti­nat sanctuarului a fost folosit de Ioannes în chip nelegiuit, pentru făurirea maşinilor de război. Căci poporul împreună cu Marii Preoţi

hotărâseră de multă vreme să consolideze şi să înalţe cu 20 de coţi temelia Templului⁴; cu mari cheltuieli şi multă osteneală, Agrippa⁵ a reuşit să procure din Liban lemnul de construcţie necesar; trunchiurile de copac meritau să fie admirate, fiind atât de drepte şi de înalte. în­trucât războiul a dus la întreruperea lucrărilor de consolidare, Ioannes a poruncit ca trunchiurile să fie fierăstruite spre a se construi din ele turnuri de apărare; el a găsit că înălţimea trunchiurilor era adecvată pentru a atinge nivelul celor care atacau, stând deasupra Templului. El a adus aceste turnuri în dreptul zidului din spate al incintei, faţă în faţă cu exedra situată spre miazăzi, unicul loc unde puteau fi ele am­plasate, celelalte părţi ale zidului neputând fi atinse din pricina lungului şir de trepte.

6. Prin maşinile sale de război pe care le-a construit păcătuind la adresa Templului, a sperat Ioannes să-şi domine duşmanii. Dumnezeu a făcut ca truda lui să rămână zadarnică, aducându-i pe romani înainte ca vreun luptător să fi pus piciorul în aceste turnuri. Căci, după ce a strâns o parte a trupelor în jurul său, restul armatei a primit ordinul să se întâlnească cu el la Ierusalim. Titus a părăsit Caesarea⁶. Celor trei legiuni împreună cu care tatăl său devastase mai înainte Iudeea⁷, li s-a alăturat Legiunea a XII-a, învinsă mai demult sub comanda lui Cestius⁸, dar cunoscută îndeobşte pentru vitejia ei, plecând acum cu atât mai plină de avânt la luptă, spre a şterge amintirea ruşinii îndurate cândva de ea. Dintre aceste legiuni, celei de a V-a i-a poruncit să vină la el pe drumul care trecea prin Emmaus, cea de a X-a urmând să ajungă prin Ierihon la Ierusalim. El însuşi a pornit la marş cu celelalte legiuni?, cărora li s-au adăugat trupele mult sporite, trimise de regii popoarelor aliate¹⁰, precum şi numeroşi mercenari provenind din Syria. Golurile create în cele patru legiuni prin trupele selectate de Vespasianus şi expediate în Italia sub comanda lui Mucianus au fost completate de cei care veniseră împreună cu Titus. Căci 2000 de oa­meni au fost aleşi din oastea staţionată la Alexandria şi 3000 de

⁴ Vechea temelie a Templului din Ierusalim se afundase de-a lungul timpului, coborând astfel construcţia lui. Consolidarea fundaţiei şi ridicarea clădirii la înălţimea ei iniţială a fost întreprinsă în timpul domniei lui Nero (n.e.).

⁵ Este vorba de Agrippa II (n.e.).

⁶ în primăvara anului 70 e.n. (n.t).

⁷ Legiunile a V-a, a X-a şi a XV-a (n.t.).

⁸ Vezi Cartea a doua, cap. XVIII, paragr. 9; cap. XIX, paragT. 7 ş.u. (n.t.).

⁹ Legiunea a IlI-a şi Legiunea a XVIII-a din Alexandria ş.a. (n.e.).

¹⁰ Agrippa, regele Iudeei; Soemus, regele Emesei şi Antioh al IV-lea Epiphanes Magnus, regele Commagenei şi Ciliciei (veziTacitus,