Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

L

497

CAPITOLUL II

1. în răstimpul când Caesarul Titus asedia de zor Ierusalimul, Vespasianus s-a îmbarcat pe o corabie negustorească, străbătând marea din Alexandria până în insula Rhodos. De aici, şi-a continuat călătoria pe o triremă şi a vizitat toate oraşele întâlnite în drumul său; pretutindeni, el a fost primit cu mare cinste. Apoi a plecat din lonia spre Grecia¹ şi mai departe din Corcyra² până la Promontoriul Iapygiei³, de unde şi-a urmat drumeţia pe uscat. între timp, Titus a plecat din Caesarea de lângă mare şi s-a dus la Caesarea numită Philippi; acolo a rămas un timp mai îndelungat spre a organiza tot felul de spectacole, unde mulţi prizonieri şi-au găsit moartea, fie aruncaţi în ghearele fiarelor sălbatice, fie siliţi să se lupte între ei, grupaţi în cete adverse. Aici a primit Titus vestea capturării lui Simon, fiul lui Giora, care s-a produs în felul următor:

2. Câtă vreme Ierusalimul a fost supus asediului, Simon s-a aflat în Oraşul de Sus; când însă armata romană a pătruns în interiorul zidurilor şi devastau întregul oraş, Simon şi-a luat cu el pe cei mai apropiaţi prieteni ai săi, împreună cu nişte pietrari, înzestraţi cu unel­tele lor de fier pentru tăierea pietrelor, aprovizionându-se cu hrană care să le ajungă pentru mai multe zile; cu toţii s-au afundat laolaltă într-un coridor subpământean întunecat. Ei au înaintat atât cât Ie-a îngăduit vechea galerie; când au dat peste un pământ întărit, au săpat mai departe, în speranţa că vor putea să înainteze şi va răzbi deasupra într-un loc mai ferit, unde se vor simţi în siguranţă. Dar desfăşurare^ lucrărilor le-a dovedit că nădejdea pe care şi-o puneau în ele era amăgitoare; căci muncitorii avansaseră foarte puţin şi cu multă trudă

¹ în anul 69 (n. t.).

- Insulă de pe coasta Epirului (azi Corfu) (n. e.).

³ Iapigia reprezenta partea sud-estică a Apuliei şi Calabria până la Salentinum. Este vorba de Capul Santa Măria di Leuca (Otranto) (n. e.).

498

pe când alimentele, deşi drămuite cu zgârcenie, ameninţau să se is­prăvească curând. Ca să-i păcălească pe romani prin înspăimântarea lor, Simon s-a îmbrăcat atunci cu o tunică albă, peste care a prins cu agrafe o mantie purpurie şi a ieşit de sub pământ în locul unde mai înainte fusese Templul. Mai întâi, soldaţii care l-au văzut s-au speriat _sj au rămas pe loc, încremeniţi, mai apoi s-au apropiat de el şi l-au în­trebat cine este. Simon nu s-a lăsat recunoscut şi le-a cerut să-1 aducă pe ofiţerul lor. Ei s-au dus repede la Terentius Rufus, care a şi venit imediat, fiindcă acesta era comandantul trupelor lăsate la faţa locului. După ce a aflat tot adevărul de la Simon, el 1-a încătuşat, punându-1 sub pază şi i-a comunicat lui Caesar felul cum 1-a capturat. Aşa 1-a lăsat Dumnezeu să cadă în mâinile celor mai aprigi duşmani ai săi pe Simon, spre a-1 pedepsi pentru cruzimea lui faţă de propriii concetăţenii, pe care i-a asuprit ca un tiran nemilos. El n-a încăput pe manile romanilor cu de-a sila, ci s-a predat de bunăvoie, spre a-şi primi pedeapsa: ca s-o merite din plin, singur a trimis cândva la moarte pe mulţi alţii, sub mincinoasa învinuire că plănuiau să dez­erteze la romani. Faţă de răutate, mânia divină nu-i nici iertătoare, nici nepunticioasă. Dreptatea acţionează mai târziu asupra celor care au încălcat legea şi abate o pedeapsă şi mai rea pe creştetul nelegiuitului tocmai când acesta se şi credea scăpat de ea; căci nici unul nu este pedepsit pe loc. Acest lucru 1-a aflat şi Simon când i-a fost dat să cadă în răzbunătoarele mâini ale romanilor. Revenirea lui de sub pământ a permis ca în zilele acelea o mare mulţime de alţi răsculaţi să fie dibuiţi în canalele subterane. Când s-a întors din Caesarea de lângă mare, în faţa lui Titus a fost adus, în lanţuri, Simon; potrivit poruncii sale, acesta a fost păstrat pentru marşul triumfal care urma să se des­făşoare sărbătoreşte la Roma.
.

499

CAPITOLUL III

1. în timpul cât a stat la Caesarea, Titus a sărbătorit cu mare fast ziua de naştere a fratelui său¹ şi în cinstea lui a lăsat ca o mare parte dintre condamnările la moarte să-i aibă în vedere pe iudei. Numărul celor care au pierit în lupta cu fiarele sălbatice, au ajuns pradă flăcărilor sau au căzut în luptele dintre ei este mai mare de 2500. Indiferent de feluritele căi în care şi-au găsit moartea, romanilor li s-a părut că pedepsele primite de răsculaţi erau, totuşi, prea uşoare. După aceea, Caesar a plecat la Berytus, o colonie romană din Fenicia. Acolo a poposit o vreme şi mai îndelungată pentru ca să celebreze şi ziua de naştere a tatălui său cu o şi mai mare pompă², dovedită atât prin măreţia organizării spectacolelor, cât şi prin costisitoarele cheltu­ieli făcute, oglindind bogăţia resurselor. Şi cu acest prilej, o mulţime de prizonieri au trebuit să-şi piardă viaţa în împrejurările arătate mai sus.

2. în acest timp s-a întâmplat ca iudeii care mai rămăseseră în Antiohia să devină ţinta unor grave acuzaţii³ şi să ajungă în primejdie de moarte; antiohienii erau foarte porniţi împotriva lor nu numai ca urmare a recentelor învinuiri care li se aduceau, ci şi datorită unor în­tâmplări petrecute cu mult timp în urmă; tocmai de aceste incidente trebuie să vorbesc pe scurt pentru a urmări mai uşor desfăşurarea faptelor ulterioare.

3. Poporul iudeu cunoaşte o largă răspândire printre locuitorii de baştină din lumea întreagă, dar mai cu seamă în Siria, datorită în~ vecinării ei cu Palestina şi mai presus de orice în Antiohia datorita

1 Fireşte, Domitianus, născut la 24 octombrie 51 e. n. (vezi Suetoniu^s' Domitianus, I), când tatăl său era consul designatus (n. e.).

² Vespasianus a văzut lumina zilei la 17 noiembrie anul 9 e. n., locul lui de baŞ' tină fiind Reate, în ţara sabinilor (n. e.).

³ Vezi Cartea a doua, cap. XVIII, paragr. 5 (n. t.).

500

,_ntj_J1derii oraşului; îndeosebi urmaşii lui Antioh⁴ le-au permis să trăiască colo în deplină siguranţă. Chiar dacă Antioh, supranumit Epiphanes, devastat Ierusalimul şi a prădat Templul, cei care i-au urmat la domnie restituit toate ofrandele din bronz iudeilor din Antiohia, îngăduind expunerea lor în sinagogi; în plus ei au acceptat să li se acorde ace­leaşi drepturi ca şi grecilor. întrucât şi regii de mai târziu i-au tratat la fel de bine pe iudei, numărul lor a sporit simţitor; ei şi-au gătit sanctu-jrul cu ofrande lucrate cu măiestrie şi nespus de frumoase şi au permis mereu ca la ceremoniile lor religioase să asiste o mare mulţime de greci, încât aceştia erau socotiţi ca făcând parte dintre ai lor. Dar atunci când a izbucnit războiul şi Vespasianus de-abia debarcase în Siria cu trupele sale, iar ura împotriva iudeilor atinsese apogeul, unul dintre ei — care se numea Antioh şi se bucura de mult respect datorită părintelui său, însăşi căpetenia comunităţii iudaice⁵ din Antiohia — a pătruns în teatrul unde se adunaseră cetăţenii antiohieni şi şi-a arătat cu degetul propriul tată şi pe alţi iudei, acuzându-i că împreună au pus la cale să dea foc într-o noapte întregului oraş. Numaidecât le-a predat şi câţiva iudei străini, care trebuiau să ia parte la complot. De îndată ce a aflat ştirea, mulţimea n-a mai putut să-şi stăpânească furia şi a în­jghebat repede un rug pentru toţi acuzaţii care urmau să fie arşi chiar în teatru. Apoi ea s-a năpustit asupra iudeilor, aflaţi în mare număr, convinşi că-şi pot salva mai sigur oraşul natal, cu cât mai repede îşi vor înfăptui răzbunarea asupra lor. Antioh a înteţit şi mai mult mânia localnicilor; deoarece credea că e neapărat nevoie să aducă o dovadă a convenirii precum şi a urii lui faţă de datinile iudaice, a adus o jertfă după tradiţia grecească. Apoi a cerut grecilor să-i constrângă şi pe ceilalţi iudei să facă acelaşi lucru; deci va fi cât se poate de limpede ^ea recunoaşterea conspiratorilor se va face după refuzul lor. Când an-ţiohienii au făcut într-adevăr această încercare, puţini iudei s-au lăsat ^mduplecaţi; îndărătnicii au fost executaţi pe loc. Antioh a primit de la §Uvernatorul roman soldaţi cu ajutorul cărora şi-a persecutat şi mai ^u concetăţenii: nu le-a îngăduit să se odihnească în a 7-a zi, silindu-i ^a 'ucreze la fel ca şi în celelalte zile. El i-a supus pe iudei la o cruntă -5^r£ejpentru ca răgazul din ziua a 7-a să fie suprimat⁶ nu numai în

_s Antioh I Soter, suveran al Regatului Seleucid (281-261 î. e. n.) (n. e.). 3^e£U' din Alexandria şi din Antiohia au admis ca iudeii să aibă un asemenea ^atOr (aici arhonte îndeobşte denumit Alabarh) drept propriul lor magistrat

^ Şi până şi sub autoritatea romanilor s-a menţinut această ormanizare (n. t.). (Q,,., . ⁿgărirea zilelor de odihnă şi a sărbătorilor a fost cerută de Antioh Epiphanes

^ea ""ăi _a Macabeilor, I, 48) (n. e.).
501

Antiohia ci — o dată cu începutul făcut acolo — şi în alte oraşe oricum însă, pentru scurt timp.

4. Asemenea nenorociri au avut de îndurat iudeii din Antiohia în vremea aceea când s-a abătut peste capul lor o a doua pacoste, pentru înţelegerea căreia am şi povestit-o pe cea care a precedat-o. întâm­plarea a făcut ca un incendiu să cuprindă piaţa pătrată, sediul magistraţilor, arhiva şi basilicele⁷ şi cu mare trudă a fost împiedicată extinderea flăcărilor asupra întregului oraş; Antioh a susţinut că iudeii purtau vina pârjolului. Chiar dacă n-ar fi fost mai dinainte porniţi îm­potriva iudeilor, antiohienii tot s-ar fi lăsat lesne ademeniţi de aceasta calomnie, răvăşiţi de nenorocirea care-i lovise; cu atât mai uşor puteau ei să dea crezare vorbelor cu cât precedentele învinuiri erau proaspete, de parcă şi vedeau cu ochii lor cum focul fusese pus de către iudei. Ca şi orbiţi de furie, în nebunia de care erau cuprinşi, toţi s-au năpustit asupra celor calomniaţi. Cu mare greutate a reuşit să calmeze tulburarea lor locţiitorul guvernatorului, Gnaeus Collega, care le-a cerut să aibă răbdare până ce va raporta Caesarului cele în­tâmplate. Vespasianus tocmai îl trimisese pe Caesennius Paetus, să ocupe postul de guvernator al Siriei⁸, dar acesta nu sosise încă la destinaţie. După cercetări minuţioase, Collega a aflat adevărul: dintre iudeii acuzaţi de Antioh, nimeni n-avea nici un amestec în această treabă. Toată isprava fusese pusă la cale de nişte ticăloşi care erau împovăraţi de datorii şi crezuseră că prin incendierea pieţii şi dis­trugerea documentelor publice ei vor scăpa de angarale. Atâta vreme cât acuzaţiile planau deasupra creştetului lor, iudeii îşi priveau viitorul cu neîncredere, pândiţi de-o mare teamă.

CAPITOLUL IV

7 Vaste clădiri publice învăţământului ş. a. m. d. (n. e.).

8 în anul 72 (n. e.).

puse deopotrivă în slujba justiţiei,

502

1. Când Caesarul Titus a primit veşi privitoare la tatăl său: că în toate oraşele Italiei s-a bucurat de o călduroasă primire şi mai cu seamă Roma 1-a întâmpinat cu mare entuziasm, inima i s-a umplut de o nespusă bucurie şi satisfacţie, simţindu-se eliberat în chip atât de fericit de grija pe care i-o stârnise propriu-i părinte. încă de când Vespasianus se afla departe de ei, îl omagiau deja locuitorii Italiei, de parcă ar fi sosit de-a binelea; dorinţa lor fierbinte de a-1 vedea le punea la încercare aşteptarea sosirii sale, ataşamentul lor fiind scutit de orice constrângere. Având amintirea încă vie a rapidelor schimbări a succesorilor la tron pentru Senat, nu putea fi nimc mai preţios decât un împărat cu prestigiul vârstei înaintate, şi cu aureola' strălucitelor fapte războinice, de la care te puteai aştepta să-şi folosească înalta-i poziţie numai spre binele supuşilor săi. Poporul, pus la grea încercare de tulburările interne, aştepta cu atât mai nerăbdător sosirea lui, cu cât se credea definitiv scăpat de nenorocul său, ferm convins că-şi va re­dobândi siguranţa şi prosperitatea. Mai cu seamă armata avea ochii aţintiţi asupra lui: căci soldaţii pricepeau cel mai bine importanţa pe care o aveau războaiele câştigate de Vespasianus şi, de vreme ce cunoscuseră nemijlocit incapacitatea şi laşitatea celorlalţi împăraţi, ei °^reau să-şi înlăture marea înjosire, socotindu-1 singurul în stare să le

^Ucă salvarea şi gloria. în fervoarea care cuprinsese toate păturile ar *'*^e'' ^ce' ^{care 0CU}P^au ranguri înalte n-au mai putut să aştepte

ta, îndreptându-se către un loc cât mai în afara Romei, ca să fie

niii care îl vor întâmpina. Dar nici alţi cetăţeni n-au mai îndurat ^ ^anarea întâlnirii cu împăratul: şi-au strâns rândurile, ieşind cu hurta ara oraşului, căci li se părea tuturor mai comod şi mai plăcut să tor' ^u'^ască decât să zăbovească astfel încât, pentru prima oară în is-d ^ei> cetatea a avut bucurosul prilej să simtă că interiorul i s-a

°Pulat. Căci numărul celor rămaşi era mult mai mic decât al celor

503

plecaţi. Când însă s-a anunţat sosirea lui, iar cei ce se grăbiseră $â-i iasă înainte au lăsat să se afle cordialitatea cu care saluta fiecare gm_p atunci şi restul populaţiei, femei şi copii de pe traseul său, a dorjţ neapărat să-1 întâmpine pe marginea drumului. Plăcerea de a-i pri_Vj chipul blând şi farmecul făpturii sale îi făcea pe cei prin faţa cărora trecea să-1 aclame în chip şi fel: „Binefăcătorul", „Salvatorul" _sj „Unicul împărat demn de Roma"; întregul oraş era la fel ca un templu năpădit de ghirlande şi fum de tămâie¹. Cu mare greutate a reuşit Vespasianus să-şi croiască drum prin mulţimea strânsă în jurul lui, ajungând până la palatul unde a închinat zeilor protectori ai vetrei² jertfe de mulţumire pentru norocoasa-i sosire acasă. între timp poporul s-a îndreptat spre sărbătorescul ospăţ: împărţiţi aşadar după triburi, neamuri şi vecinătate, romanii s-au aşezat la mesele banchetu­lui, unde prin libaţiuni cereau zeilor să-1 păstreze cât mai multă vreme pe Vespasianus în fruntea împărăţiei, iar domnia fiilor şi urmaşilor săi să rămână mereu la adăpost de orice dispută. într-adevăr, după entuzi­asta primire pe care i-a oferit-o Roma lui Vespasianus, prosperitatea oraşului a cunoscut un mare avânt.

2. Ceva mai devreme, pe când Vespasianus se afla încă la Alexandria, iar Titus era absorbit de asediul Ierusalimului, o mare parte a germanilor³ a recurs la răscoală⁴ şi galii⁵, învecinaţi cu ei, au îmbrăţişat aceeaşi cauză, punându-şi mari speranţe în scuturarea jugu­lui impus de romani. Ceea ce i-a determinat pe germani să se pronunţe pentru răscoală şi să înceapă războiul ţinea mai întâi de firea lor care-i face să nu asculte de sfatul raţiunii, împingându-'i orbeşte în cea mai mare primejdie la cea mai slabă licărire de speranţă. Mai apoi venea ura faţă de asupritorii lor, căci ei ştiau că romanii au fost sin­gurii care le-au pus poporul sub jugul robiei. Mai ales starea generala a lucrurilor le inspira curaj; cum vedeau că imperiul roman era pf fund măcinat în interior de necontenita schimbare a conducătorilo¹ săi, aflând că fiecare parte a lumii romane era nesigură şi şubreda, 0

1 Şi Cassius Dio (Istoria romană, LXV, 10, 1) susţine că Vespasianus n-a>°' primit la Roma ca un autocrat, ci ca un simplu particular (n. e.).

2 Adică Penaţii, ocrotitorii căminelor la romani (n. e.).

³ E vorba de batavii conduşi de Iulius Civilis (n. e.). ₍

⁴ Această revoltă, ca şi cea a sarmaţilor, menţionată mai departe, a fost intro*¹^ de Iosephus în istoria sa doar în scopul glorificării protectorilor săi, Domiti^" ' Vespasianus. Oricum, meritele lui Domitianus sunt fără îndoială exagerate mult ( Suetonius, Domitianus, 7) (n. t.).

5 Trevirii (vezi Tacitus, Istorii, cărţile II şi V) (n. e.)- ■■'• ■ ■

_ocoteau că prin nenorocirile romanilor şi dezbinarea lor, li se oferea *ti clipa aceea cel mai favorabil prilej. Doi oameni transpuneau în faptă acest plan şi-i îmbrobodeau cu oarbe speranţe pe germani: un oarecare Classicus împreună cu Vitillus⁶, care erau comandanţii lor. pe multă vreme pregăteau ei pe faţă această răzvrătire; ocazia ivită acum le-a inspirat o mare încredere, aşa că şi-au dat în vileag planul; ambii căutau să-şi încerce norocul cu mulţimile credincioase lor. Germanii, în cea mai mare parte a lor, se şi pronunţaseră pentru re­voltă, iar ceilalţi nu aveau nici ei alte intenţii când, printr-un semn al providenţei, Vespasianus a trimis fostului guvernator al Germaniei Ventidius Cerealius, o scrisoare care îi conferea demnitatea de consul, dându-i ordinul să preia administraţia Britaniei. Pornit la drum spre destinaţia lui, el a aflat despre răscoala germanilor şi, întrucât aceştia îşi strânseseră forţele laolaltă, a dezlănţuit atacul asupra lor, şi în cursul bătăliei a măcelărit un mare număr dintre ei, silindu-i să renunţe la planurile lor nebuneşti şi să le vină minţile la loc. Chiar dacă Cerealius n-ar fi venit atât de promt la faţa locului, răsculaţii tot şi-ar fi primit pedeapsa ceva mai târziu. Dar de îndată ce prima ştire despre răscoala lor a ajuns la Roma şi Caesar Domitianus a aflat de ea, n-a şovăit ca oricare altul la vârsta lui — căci era încă foarte tânăr⁷ — să-şi asume o sarcină atât de grea; graţie vitejiei pe care o moştenise de la părintele său, precum şi a experienţei militare situându-se mai pre­sus de vârsta lui, el a pornit de îndată împotriva barbarilor. Din clipa când le-a parvenit ştirea că înainta în marş spre ei, răsculaţii s-au şi decis să i se supună⁸; datorită cumplitei lor frici, ei au socotit un mare câştig faptul că, fără să mai sufere iarăşi alte pierderi, vor putea reveni la vechiul jug. După ce a pus în ordine treburile din Galia, astfel ca asemenea tulburări să nu se mai petreacă în ţara aceea, el s-a întors la Roma, încununat de faimă şi unanim admirat pentru fapte măreţe, ^care nu erau de aşteptat la vârsta lui, dar demne de fiul unui asemenea ktă ca al sau.

3. în acelaşi timp cu deja menţionata ruptură a germanilor, a ^aJuns şi vestea cutezătoarei revolte a sciţilor împoriva romanilor. Căci ^a-numiţii sarmaţi, acea ramură a sciţilor, cu o populaţie numeroasă, ^{au tr}ecut fără să fie observaţi Istrul, ajungând cu bine pe celălalt mal;

, El trebuia să se numească Claudius Civilis, potrivit lui Tacitus (Istorii, IV, 54-⁸' (n. t.).

¹ Avea doar 19 ani (n. e.).

^ Când Cerealius i-a zdrobit pe romani, Domitianus ajunsese doar la Lyon=

SUdu (T

p (Tacitus, Istorii, IV, 85) (n. e.).

505

504

L

printr-un atac foarte puternic şi cu atât mai primejdios, cu cât fu_Sese dezlănţuit prin surprindere, ei au răpus numeroşi romani puşi ! străjuiască acolo; l-au ucis şi pe legatul consular Fonteius Agri_Ppa care li se împotrivise cu îndârjire; apoi au străbătut întreaga ţară care se deschidea larg înaintea lor, pustiind şi prădând tot ce au întâlnit în calea lor. Când a aflat despre aceste evenimente şi despre devastarea Moesiei, Vespasianus le-a trimis neîntârziat pe Gubrius Gallus, ca să-j pedepsească pe sarmaţi. Mulţi dintre ei au căzut sub loviturile acestu­ia în cursul bătăliei, iar cei care au scăpat cu viaţă, de frică, s-au refugiat în ţara lor. Astfel a pus capăt războiului generalul care s-a în­grijit şi de siguranţa viitoare a ţinutului; a plasat în regiune garnizoane mai numeroase şi mai puternice pentru ca trecerea fluviului de către barbari să devină cu neputinţă. Acesta a fost rapidul sfârşit al războiu­lui din Moesia.

506

CAPITOLUL V

1. Caesarul Titus a poposit câtăva vreme la Berytus, aşa cum am mai spus; de acolo a pornit iar la drum şi în toate oraşele Siriei, pe unde a trecut, a organizat fastuoase spectacole, unde prizonierii de război iudei au trebuit să apară ca să moară, luptând între ei. în calea lui a întâlnit un râu care merită să fie pomenit datorită naturii lui aparte. El curge între Arkea¹ din regatul Agrippa şi Raphanaea şi are o particularitate ieşită din comun. Atâta timp cât curge, are un bogat debit de apă şi un curent puternic; apoi, dintr-o dată, izvoarele lui seacă în întregime timp de şase zile şi el îşi dezvăluie în faţa ochilor albia lui uscată. De parcă n-ar fi survenit nici o schimbare, în a şaptea zi izvorăşte ca mai înainte; această succesiune este păstrată cu stricteţe. De aceea, el a şi fost numit „Râul Sabatului", după cea de a 7-a zi, care la iudei este sfântă².

2. Când locuitorii Antiohiei au aflat că Titus se afla în apropierea oraşului, bucuria nu le-a mai permis să rămână în spatele zidurilor şi ^ei s-au grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Nu numai bărbaţii au fost cei ^ce au înaintat vreo 30 de stadii, ci chiar şi cete de femei şi copii au •eşit în afara oraşului. De îndată ce l-au văzut pe Titus apropiindu-se, s¹ s-au înşirat pe ambele laturi ale drumului, şi-au întins mâinile spre el ^m semn de salut şi l-au condus în oraş cu tot felul de urări de bun-^Venit. Dar toate felicitările erau necontenit însoţite de cererile lor Asistente, privitoare la alungarea iudeilor din oraş. Titus nici nu a luat ^ seamă rugăminţile lor, ci doar le-a ascultat în tăcere vorbele, dar

ata vreme n-aveau cum să ştie nici ce gândeşte şi nici ce planuri avea ¹¹¹ Privinţa lor, iudeii au plutit multă vreme într-o atmosferă de mare

¹ Port la 50 km de Byblos (azi Aica) (n. e.).

_sj . Plinius (Istoria naturală, 31, 11) prezintă lucrurile invers: râul curgea 6 zile în '^r'^lar în a 7-a zi stagna (n. t.).

507

panică. De fapt, Titus nici n-a zăbovit în Antiohia, ci şi-a conţin^, marşul până la Zeugma³ pe Eufrat, unde îl aştepta o solie a regei_Uj părţilor Vologese⁴, care îi adusese în dar o cunună de aur pentru vj_c. toria de curând obţinută asupra iudeilor. Titus a primit cadoul, a oferit un ospăţ în cinstea solilor regali, după care s-a reîntors în Antiohia La stăruinţele consiliului orăşenesc şi al cetăţenilor de a veni la Teatrul lor, unde mulţimea adunată îl aştepta, el a acceptat invitaţia cu bunăvoinţă. Când localnicii l-au asaltat şi mai insistent şi fără întreru-pere i-au expus rugămintea să-i alunge pe iudei din oraş, Titus le-a dat acest răspuns promt: „Da, dar oraşul lor de baştină, unde s-ar fi cu­venit să fie strămutaţi ca iudei ce sunt zace distrus, iar alt loc care să-i primească nu mai există"⁵! Dar întrucât fuseseră nevoiţi să renunţe la prima lor cerere, antiohienii au venit numaidecât cu cea de a doua: anume că, după părerea lor, s-ar cuveni ca să fie distruse barem tăbliţele de bronz pe care au fost gravate drepturile iudeilor. Nici măcar această doleanţă nu le-a fost acceptată de Titus care, lăsându-i pe iudeii din Antiohia să-şi păstreze orânduirea de până atunci, s-a în­dreptat mai apoi spre Egipt. în drumul său s-a abătut şi prin Ierusalim. Când a comparat înfiorătorul pustiu din faţa ochilor săi, cu fosta strălucire a oraşului, reamintindu-şi grandoarea construcţiilor devenite ruine şi întreaga lor splendoare de odinioară, s-a lăsat copleşit de milă faţă de părăginita capitală; altfel decât oricare altul aflat în situaţia lui. nu s-a fălit câtuşi de puţin cu faptul că a cucerit prin forţa armelor o cetate atât de întinsă, ci i-a blestemat iarăşi şi iarăşi pe urzitorii răs­coalei, care l-au silit să aducă cumplita pedepsire a oraşului. Titus a arătat limpede că n-a fost deloc în intenţia lui să-şi lege celebritatea de jalnica soartă a unor vinovaţi pedepsiţi. O însemnată parte a bogăţiile oraşului mai erau descoperite şi acum sub dărâmături. Majoritatea Io' erau scormonite de romani dar cele mai multe descoperiri se datorai indicaţiilor date de prizonierii de război: aur, argint şi alte obiect preţioase pe care foştii lor proprietari le îngropaseră în pământ, fiii"¹' că nu ştiau ce surprize le mai rezervă schimbările războiului.

3. Apoi Titus şi-a reluat marşul său spre Egipt, aşa cum prevăzut, străbătând pustiul în cea mai mare grabă, şi a sosit

³ Oraş situat pe Eufratul superior, la nord-est de Antiohia (n. e.).

⁴ Vologese I care a domnit în Parţia între anii 51-78 e. n. în tradiţia eleni»* cununa de aur era o distincţie acordată generalilor victorioşi (n. e.).

⁵ Expulzarea iudeilor dincolo de hotarele oraşului şi statului lor, preconiza antiohieni, este respinsă de Titus din raţiuni de stat, dar şi din considerente uman¹ pe care Iosephus le sugerează în scopurile sale encomiastice (n. e.).

508

Alexandria; în urma hotărârii lui de a se îmbarca spre Italia, el a trimis ambele legiuni pe care le-a avut până atunci sub comanda lui, fiecare în tabăra permanentă de unde fuseseră aduse: Legiunea a V-a înspre jvloesia, iar Legiunea a XV-a, înspre Panonia. Din rândurile prizonie­rilor de război, în afara conducătorilor Simon şi Ioannes, a mai ales un număr de 700 de bărbaţi care se distingeau prin statura înaltă şi frumuseţea lor corporală, dând ordinul ca ei să fie transportaţi numai­decât în Italia, unde urmau să ia parte la marşul lui triumfal. După ce călătoria pe mare a decurs aşa cum şi-o dorise singur, oraşul Roma i-a ieşit înainte, fiind primit cu aceleaşi onoruri, ca şi tatăl său, odinioară. Cu atât mai solemnă a fost pentru Titus intrarea în oraş, cu cât propri­ul său părinte 1-a întâmpinat personal şi i-a urat bun-venit. Mulţimilor de cetăţeni romani li s-a oferit prilejul de a privi cu un ceresc entuzi­asm pe cei trei principi reuniţi laolaltă. După câteva zile, tustrei au hotărât ca printr-un triumf comun să-şi sărbătorească glorioasele lor fapte, în pofida faptului că Senatul decretase pentru fiecare câte unul aparte. în ziua dinainte anunţată, când urma să se desfăşoare festivităţile marşului triumfal, n-a mai rămas acasă în întregul oraş nici un om din uriaşa mulţime de locuitori; toţi s-au revărsat pe străzi şi au ocupat fiecare locşor unde puteau să stea în picioare, astfel încât să rămână liber doar spaţiul strict necesar pentru trecerea celor pe care erau atât de dornici să-i vadă.

4. încă din timpul nopţii întreaga oştire — pe centurii şi cohorte, sub comanda ofiţerilor ei — şi-a ocupat poziţia în faţa porţilor, dar nu cele ale Palatului de Sus⁶, ci în preajma Templului lui Isis⁷, unde im-peratorii şi-au aflat noptateca lor odihnă. în zorii zilei, şi-au făcut apariţia Vespasianus şi Titus; aveau deja cununi de lauri pe frunte, dar Purtau încă tradiţionalele veşminte de purpură şi s-au dus spre galeria Octaviei8. Acolo Senatul, magistraţii de frunte şi cei mai de vază din­te cavaleri aşteptau sosirea lor. în faţa porticului fusese înjghebată o ™ună, pe care se aflau scaune de fildeş, pregătite pentru sărbătoriţi.

• au păşit pe tribună şi s-au aşezat pe scaune, şi numaidecât s-au jnalţat aclamaţiile trupelor, proslăvind printr-un cor pe mai multe voci ^aPtele lor de vitejie. Soldaţii nu aveau arme asupra lor, ci purtau

^eŞminte de mătase şi erau încununaţi cu lauri. Aşadar, după ce le-a Mrnit cu bunăvoinţă omagiile, iar ei nu se mai îndurau să-şi înceteze

ţ ?e Palatin (n. e.). i In Câmpul lui Marte (n. e.). Lângă Teatrul lui Marcellus (n. e.).