Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

.

1. Răsculaţii s-au năpustit atunci asupra palatului regal¹ în care mulţi iudei îşi adunaseră avuţiile lor, datorită faptului că era fortificat; i-au izgonit pe romanii de acolo, măcelărind toată populaţia strânsă înăuntru — vreo 8400 de oameni şi au prădat toate bogăţiile găsite. Au fost capturaţi şi doi romani: un călăreţ şi un pedestraş. Pe pedestraş ei l-au ucis pe loc şi l-au târât prin oraş, de parcă ar fi vrut să se răzbune printr-un cadavru asupra tuturor romanilor; dar călăreţul care a susţinut ca poate să le facă dezvăluiri folositoare pentru sal­varea lor, a fost adus în faţa lui Simon. întrucât n-a avut nimic deosebit să-i spună, el a fost dat pe mâna unuia dintre comandanţi, pe nume Ardalas, în vederea executării lui. Acesta i-a legat mâinile la spate, 1-a legat la ochi şi 1-a dus într-un loc situat în raza vederii ro­manilor, ca să-1 decapiteze. Prizonierul i-a luat-o înainte şi a reuşit să fugă la romani în timp ce iudeul îşi trăgea sabia din teacă. Pe un om care izbutise să scape din mâinile duşmanului, Titus nu s-a îndurat să-1 execute, dar, socotindu-1 nedemn de a fi soldat roman, pentru că fusese capturat viu, 1-a dezarmat şi 1-a exclus din legiune², ceea ce pentru un soldat însemna o pedeapsă mai rea decât moartea.

2. A doua zi, romanii au alungat pe tâlharii din Oraşul de Jos şi ^au incendiat întreaga zonă până la bazinul Siloah³; ei au avut satisfacţia de a vedea oraşul mistuit de flăcări, dar prada le-a scăpat

mâini, căci răsculaţii goliseră totul mai înainte de retragerea lor în de Sus. Nici vorbă ca aceştia să se căiască pentru nelegiuirile

P. IV

Fusese construit de Herodes cel Mare în Oraşul de Sus (vezi Cartea a cincea,

paragr. 4) (n. e.).

, Aşa-zisa missio ignominiosa făcea parte dintre asprele pedepse disciplinare

F?^e"^e militum), care presupunea alungarea din Roma şi din preajma împăratului a ^{r cu} rang înalt (n.e.).

Adică latura sud-estică, cea nordică fiind arsă cu o zi mai înainte (n. e.).

483

pe care le comiseseră, ci, dimpotrivă, se şi lăudau cu ele, de parcă ar fi fost vorba de nişte isprăvi vitejeşti; ei priveau cu feţe vesele la cetatea în flăcări şi îşi spuneau că sunt gata să-şi primească sfârşitul acim, când poporul a fost măcelărit, Templul distrus de foc, oraşul incendj' at, duşmanilor nerămânându-le nimic de luat. Până şi în aceasta situaţie extremă, Iosephus nu obosea totuşi să-i roage, încercând să scape de la pieire măcar ceea ce mai rămăsese din oraş; dar cu toate că le-a adus multe mustrări pentru cruzimea şi lipsa lor de credinţă, dând şi multe sfaturi salvatoare, nu s-a ales decât cu mârşave vorbe de ocară din partea răsculaţilor. Deoarece pe de o parte, nu se puteau preda romanilor, fiind împiedicaţi de jurământul lor, pe de altă parte nici nu erau în stare să-i înfrunte pe romani de la egal la egal, ei se simţeau împresuraţi ca într-o temniţă, dar, întrucât deprinderea de a ucide le punea braţele în mişcare, răsculaţii s-au răspândit în terenurile din faţa oraşului, vânând printre ruine pe cei ce intenţionau să fugă la romani. Mulţi au căzut în mâinile lor şi zeloţii îi masacrau fără excepţie, mai ales că cei slăbiţi de nemâncare nici nu erau în stare să fugă: cadavrele lor erau aruncate la câini. Orice alt fel de moarte decât cea pricinuită de foame părea mai uşoară acestor nefericiţi care, în pofida faptului că îşi pierduseră orice speranţă că vor avea parte de îndurare, ei fugeau totuşi la romani, lăsându-se să cadă de bunăvoie în mâinile răsculaţilor asasini. în oraş nu mai rămăsese nici un loc liber: pretutindeni zăcea un înfometat sau unul căzut în lupta dintre taberele rivale. Fiecare loc era năpădit de victimele răscoalei şi ale foametei.

3. Ultima speranţă a tiranilor şi a liotei lor de tâlhari erau hrubele subterane, în care intenţionau să se refugieze şi unde, după părerea lor, nu puteau fi găsiţi. După cucerirea oraşului, în întregimea lui, Ş după retragerea romanilor, ei îşi propuseseră să iasă din ascunzătoarea lor şi să fugă. Dar planul lor n-a fost decât un vis frumos, căci nu fc era hărăzit să scape nedescoperiţi de Dumnezeu şi de romani. Mânaţi de speranţele pe care şi le puseseră în hrubele subterane, tocmai fc vremea aceea, ei dădeau foc oraşului mai mult decât romanii înşişi! fără pic de ruşine, răsculaţii îi ucideau şi prădau pe cei ce din ruinele în flăcări îşi căutau scăparea în acele adăposturi subpământene; i% dacă găseau la una dintre victime un lucru ce putea fi mâncat, îl smul' geau şi-1 înghiţeau pe de-a-ntregul, chiar dacă era cumva stropit <* sânge. Chiar şi între ei se purta o luptă aprigă de dragul prăzii. Sufli ferm convins că, din pricina cruzimii lor excesive, ei s-ar fi înfrupt şi din cadavre, dacă oraşul n-ar fi fost cucerit din vreme.

484
CAPITOLUL VIU

1. Deoarece, datorită faptului că era înconjurat numai de prăpăstii, oraşul nu putea fi cucerit decât cu ajutorul digurilor de pământ, la data de 20 a lunii Loos¹, Caesar şi-a repartizat lucrul forţelor sale armate. Deosebit de dificilă era procurarea materialului lemnos după ce, cum am mai spus, toată regiunea din jurul oraşului, pe o distanţă de 100 de stadii, fusese deja defrişată, cu prilejul con­struirii anterioarelor valuri de pământ. Lucrările celor patru legiuni au început să se înalţe în povârnişul de miazăzi al oraşului, în dreptul palatului regal. Trupele auxiliare şi surplusul mulţimii îşi înălţau valu­rile de pământ aproape de Xystos, de pod şi de turnul lui Simon, construit de acesta ca un bastion împotriva lui Ioannes.

2. în zilele acelea, conducătorii idumeenilor s-au întrunit în mare taină şi au luat hotărârea să se predea romanilor; în acest scop, au trimis cinci soli, ca să obţină de la Titus legământul lui. Sperând că şi tiranii se vor preda după abandonarea lor de către idumeeni, a căror participare cântărea mult în desfăşurarea războiului, acesta le-a acor­dat clemenţa lui, nu fără oarecare şovăială, şi a trimis solii înapoi. Tocmai când idumeenii făceau pregătirile de plecare, Simon a aflat de planul lor; i-a executat numaidecât pe cei cinci bărbaţi care fuseseră la Titus, iar pe conducătorii lor, dintre care cel mai de vază era Iacobus, fiul lui Sosa, i-a arestat şi întemniţat. Nici mulţimea soldaţilor Klumeeni, descumpănită de pierderea căpeteniilor lor, n-a fost lăsată nesupravegheată de Simon, punând pe metereze străji întărite, care să-i supravegheze cu stricteţe. Totuşi, străjile nu erau în stare să stăvilească puhoiul dezertărilor şi, oricât de însemnat era numărul ^celor ucişi de ei, mult mai numeroşi se dovedeau cei care fugeau. Romanii îi primeau acum pe toţi fugarii, căci Titus, datorită bunătăţii

¹ în 25 septembrie 70 (n. e.).
485

lui, nu mai ţinea seama de poruncile sale anterioare, iar soldaţilor lj

făcuse lehamite de omoruri şi-şi puneau speranţa în câştiguri. Ej •

lăsau să treacă numai pe cetăţenii Ierusalimului, cei din mulţime, v

preună cu nevestele şi copiii, fiind vânduţi ca sclavi, fiecare p_e ^

preţ de nimic, datorită ofertei prea mari de robi şi a numărului n_re,

mic de cumpărători². Deşi Titus anunţase prin crainici ca nimeni să n»

fugă de unul singur, au fost lăsaţi să treacă şi dezertori solitari care s_e

prezentaseră fără familie. El a dispus să fie triaţi oamenii, spre a {

separaţi de cei ce meritau să fie pedepsiţi. Numărul persoanelor care

au fost vândute ca sclavi a fost nemărginit. în schimb cetăţenii care

s-au putut salva au trecut de 40000, fiecare fiind lăsat de Caesar si

plece oriunde dorea.

3. în cursul aceloraşi zile, s-a înfăţişat un preot cu numele de Iesus, fiul lui Thebuti, pe care Caesar 1-a asigurat prin jurământ că-1 va cruţa, cu condiţia ca el să-i predea o parte din comorile sfinte. El a scos şi i-a dat din zidul Templului două sfeşnice asemănătoare celor aflate în interiorul sanctuarului, precum şi mese de cult, cratere³ şi cupe, toate fiind făurite din aur masiv. I-a mai adus perdele, veşminte ale Marilor Preoţi, care erau împodobite cu pietre preţioase şi multe alte obiecte indispensabile slujbei preoţeşti. A fost capturat şi tre­zorierul Templului, cu numele de Phineas; acesta le-a arătat straie şi cordoane ale preoţilor, precum şi multă purpură şi vopsea stacojie, păstrate pentru ameliorarea perdelelor Templului. El a mai dat şi multă scorţişoară, casia⁴ şi numeroase alte substanţe aromatice, care, bine amestecate, erau arse zilnic pe altar, în cinstea lui Dumnezeu. Totodată, el a predat romanilor şi multe alte bijuterii ale Templului, precum şi un mare număr de podoabe sfinte, datorită cărora s-a bucu­rat de acelaşi tratament ca şi transfugii, cu toate că, la arestarea lui, trezorierul opusese o dârză împotrivire.

4. După ce în 18 zile de muncă, au terminat construirea valurile de pământ — la data de 7 a lunii Gorpiaios⁵ —, romanii şi-au apropi­at de ziduri maşinile de asediu. Pierzându-şi de pe-acum orice speranţă în salvarea oraşului lor, unii dintre răsculaţi s-au retras de P⁶ metereze în Acra, alţii s-au ascuns în canalele subpământefl& Numeroşi au fost cei ce şi-au împărţit între ei poziţiile căutând sa-'

² în antichitate, ostile cuceritorilor erau însoţite de negustori de sclavi, aido vulturilor negri ai caravanelor (n. t.).

3 Vas mare, care slujea la amestecarea vinului cu apa (n. e.).

⁴ Arbust care producea scorţişoară, la fel ca şi cinnamomul (n. e.). -¹ în 25 septembrie 70 (n. e.).

486

oiedice pe soldaţii care aduceau berbecii de asalt. Dar romanii îi în-_ceau pe răsculaţi atât ca număr, cât şi ca putere şi, ceea ce era mai portant, aveau un moral mult mai ridicat faţă de nişte oameni descurajaţi şi fără vlagă. După ce zidul a fost străpuns într-un loc şi uniurile au început să se clatine sub loviturile berbecelor, apărătorii si fugit numaidecât, tiranii fiind cuprinşi de o spaimă care nu avea nici o legătură cu situaţia de fapt. Căci mai înainte ca romanii să fi apucat să treacă dincolo de spărtura zidului, zeloţii rămăseseră încremeniţi, fără să mai ştie dacă trebuiau să fugă sau să rămână pe loc. Acum ai fi putut să vezi cum nişte oameni odinioară atât de aroganţi şi de mândri de nelegiuirea lor, deveniseră acum umili şi înfricoşaţi încât schimbarea lor profundă îţi inspira milă, chiar dacă era vorba de nişte ticăloşi fără pereche. Intenţia lor era să întreprindă un atac asupra zidului împrejmuitor şi să respingă gărzile şi, stre-curându-se printre rânduri, să-şi găsească scăparea. Când însă ei n-au mai văzut în jurul lor oamenii întotdeauna credincioşi — căci aceştia fugiseră acolo unde fuseseră chemaţi de nevoie —, când unii s-au grăbit să-i anunţe că toată partea de apus a zidului fusese distrusă, iar alţii pretindeau că romanii pătrunseseră deja înăuntru, alţii cum că se şi aflau prin apropiere, porniţi în căutarea lor, în timp ce alţii le spuneau că-şi văzuseră duşmanii în turnuri, făcându-i să aibă vedenii de groză —, atunci tiranii au căzut cu faţa la pământ, şi-au deplâns propria orbire, incapabili să se mai mişte din loc, de parcă li s-ar fi tăiat picioarele. Aici s-a vădit cel mai bine puterea lui Dumnezeu asupra nelegiuiţilor, precum şi norocul romanilor; căci tiranii au renunţat singuri la siguranţa lor şi au coborât nesiliţi de nimeni din turnurile unde nimeni nu iar fi putut supune cu forţa ci numai prin foame. Romanii, după ce avuseseră atâta de furcă cu ziduri mult mai slabe, ajutaţi de soartă au ocupat nişte construcţii pe care n-ar fi putut pune mâna niciodată cu ajutorul uneltelor lor de război, cele trei tur­nuri⁶ descrise mai sus⁷ fiind fiecare în parte mai puternice decât orice ^!îlaşină de asediu.

5. După ce au părăsit turnurile sau, mai degrabă, după ce

umnezeu i-a izgonit din ele, răsculaţii şi-au găsit adăpost în râpa de

^Su° Siloah; aici şi-au revenit puţin din prima frică pe care o

^simţiseră şi au atacat împrejmuitorul val de pământ al romanilor.

^otuŞi, curajul le-a fost mai prejos decât situaţia lor critică, căci frica

' Hippicus, Phasael şi Mariamme (n. t). "ezi Cartea a cincea, cap. IV, paragr. 3 (n. e.).

L

487

şi nenorocul au contribuit din plin la dispariţia puterii; răsculaţii _ail fost respinşi de către gărzile romane şi despărţiţi unii de alţii, apoi s-a afundat în canalele subterane. După ce au cucerit meterezele, romanij şi-au înfipt stindardele în vârful turnurilor şi, cu multă larmă şi tyy, curie şi-au intonat cântecul lor de biruinţă, deoarece sfârşitul războiului li s-a părut mai uşor decât începutul său. După ce le-a fost dat să treacă de ultimul zid de apărare fără să verse o picătură de sânge, romanilor nu le-a venit să creadă şi, când au văzut că nu întâl­nesc nici un adversar, contrar obiceiului lor, au fost puşi în încurcătură. Cu săbiile smulse din teacă, ei au năvălit în străzile în­guste şi au omorât fără deosebire pe oricine le-a ieşit în cale; casele în care îşi mai căutau refugiul iudeii, ei le dădeau foc împreună cu oa­menii aflaţi în interiorul lor. Cu prilejul jefuirii multor case, romanilor li s-a întâmplat adesea ca atunci când pătrundeau înăuntru, pentru pradă, să dea peste cadavrele întregii familii sau peste case ticsite de victime ale foametei; când dădeau cu ochii de asemenea scene, ieşeau îngroziţi afară din casă, cu mâinile goale. Chiar dacă arătaseră milă pentru cei care avuseseră un sfârşit atât de jalnic, romanii nu îm­părtăşeau acelaşi simţământ faţă de cei vii, ci îi străpungeau pe fiecare dintre cei întâlniţi întâmplător, astupând cu hoituri uliţele, astfel că multe dintre ele care fuseseră deja incendiate, erau stinse de pâraiele de sânge care inundaseră tot oraşul. La căderea serii omorurile au în­cetat, dar în timpul nopţii, focul a luat proporţii, iar cea de a 8-a zi » lunii GorpiaiosS, soarele a răsărit peste ruinele încă fumegânde ale Ierusalimului; oraşul acesta a îndurat atâtea nenorociri în timpul asediului, încât dacă el ar fi avut parte la fondarea lui de tot atât de mult noroc, atunci ar fi ajuns demn de invidiat, el care nu merita, to­tuşi, nici una din năpastele, dacă n-ar fi dat naştere unei generaţii care 1-a dus la pieire.

CAPITOLUL IX

¹ în 26 septembrie 70 (n. e.).

488

1. După ce a pătruns înăuntru, Titus n-a admirat numai trăinicia oraşului, ci mai ales turnurile pe care tiranii, în nebunia lor, le-au părăsit. în timp ce contempla înălţimea masivelor construcţii, mărimea fiecărui bloc de piatră şi perfecta lor îmbinare, observând cât de late şi de semeţe erau turnurile, el a exclamat cu glas tare: „De fapt, noi am luptat cu ajutorul lui Dumnezeu, căci Dumnezeu a fost cel ce i-a alungat pe iudei din aceste bastioane, fiindcă ce-ar fi putut face mâinile omeneşti şi maşinile de asediu împotriva unor astfel de turnuri?". Şi multe alte lucruri asemănătoare a discutat el atunci cu prietenii săi; apoi a eliberat pe prizonierii pe care i-a găsit în beciurile turnurilor¹, redându-le libertatea. Mai târziu, când a distrus din temelii restul oraşului şi a pus să se dărâme zidurile de apărare, el a lăsat neatinse cele trei turnuri, ca o mărturie a norocului său, cu sprijinul căruia a putut să cucerească chiar şi ceea ce părea inexpugnabil.

2. Deoarece soldaţii obosiseră între timp să tot răpună oameni şi o mare mulţime de supravieţuitori din rândurile iudeilor încă mai ieşeau la iveală, Caesar a dat ordinul ca să fie ucişi numai cei înarmaţi sau care opuneau rezistenţă, ceilalţi urmând să scape cu viaţă, spre a fi luaţi prizonieri. Pe lângă categoriile destinate pieirii prin ordinul lui Titus, soldaţii mai ucideau bătrânii şi nevolnicii; dar cei aflaţi în floarea vârstei şi apţi de- muncă au fost mânaţi spre templu şi închişi ¹¹¹ interiorul zidurilor din curtea femeilor. Caesar a încredinţat paza 'or unui dezrobit, iar prietenului său Fronto, sarcina de a decide soarta fiecăruia. Acesta a executat pe toţi răsculaţii şi tâlharii care se denunţau de fapt unii pe alţii; din rândul tinerilor, el a triat însă pe cei ^ai dezvoltaţi şi mai frumoşi, spre a-i păstra pentru marşul triumfal.

Zeloţii au întemniţat de la început elementele incomode sau nesigure din popor, P^recum şi pe unii comandanţi idumeeni (n. e.).

489

Dintre ceilalţi, Titus i-a trimis pe prizonierii peste 17 ani, ca _ss muncească în minele din Egipt²: pe cei mai mulţi i-a dăruit provincj. ilor, unde trebuiau să piară în teatre³, răpuşi de sabie sau de fiarele sălbatice. Cei care nu împliniseră 17 ani au fost vânduţi ca sclavi. Jj zilele în care Fronto îşi făcea trierea lui, au mai murit de foame încă 11.000 de prizonieri, unii fiindcă paznicii lor nu le-au dat hrană, da. torită urii pe care le-o purtau, alţii fiindcă au refuzat să mănânce ceea ce li se oferea. De altfel, pentru o mulţime atât de mare nici cerealele nu erau suficiente.

3. Numărul total al celor care au fost luaţi prizonieri în cursul în­tregului război a fost de 97.000, iar numărul celor care au murit în timpul asediului se ridică la 1.100.000 de oameni. Cei mai mulţi din­tre aceştia au fost iudei prin naştere, nu însă originari din Ierusalim⁴. Căci adunat din întreaga ţară, cu ocazia sărbătoririi Paştilor, poporul a fost încercuit acolo pe neaşteptate de desfăşurarea războiului, astfel că mai întâi, datorită aglomerării excesive, el a fost bântuit de ciumă, iar mai târziu de foametea care i-a cuprins şi mai repede în vârtejul ei. Faptul că oraşul putea să adăpostească atâta mulţime de oameni reiese din recensământul făcut în timpul lui Cestius; pentru a-1 convinge pe Nero, care era înclinat să subestimeze poporul iudeu, că Ierusalimul avea o situaţie înfloritoare, el i-a însărcinat pe Marii Preoţi să facă numărătoarea populaţiei cum vor găsi ei de cuviinţă⁵. Când a sosit aşa-numita sărbătoare a Paştilor, în care între ora a 9-a şi ora a 11-a se aduceau jertfe, unde de fiecare dată nu luau parte mai puţin de zece oameni, ca într-o fratrie⁶ de unul singur neavând voie să se ospăteze nimeni — iar câteodată se adunau şi 20 de bărbaţi —, s-a ajuns la numărul total de 255.600 de animale de jertfă. Dacă socotim numai câte zece inşi de fiecare jertfă, rezultă un număr de 2.700.000 de participanţi⁷, absolut toate persoane curate şi purificate: cei bolnavi de

² Vezi Diodor, Biblioteca istorică, III, 12. Din aceste mine se extrăgea aur (n. t).

³ Se subînţelege: amfiteatre (n. e.).

4 Privitor la soarta creştinilor, aflăm de la Eusebius (Istoria bisericii, III, 5) că înainte de asediul Ierusalimului, ei s-au refugiat la Pella (n. t).

⁵ La iudei numărarea poporului era interzisă pentru că mai întâi, potrivit profetu­lui Osea (2,1): „va fi ca nisipul mării, care nu se socoteşte, nici nu se numără'', şi mâi apoi pentru că recensământul făcut de regele David a avut urmări nefaste (Cartea o doua a Regilor, cap. 24). Cifra locuitorilor urma să fie aflată, cerându-se fiecăruia câ£Ş o monedă sau numărându-se mieii jertfiţi de Paşti. Ultimul procedeu, potrivit lui Midraş Echa Rabbati, a fost respectat şi de regele Agrippa (n. t.).

⁶ Frăţie — reuniune de cetăţeni care participau la o jertfă, urmată de totodată o subdiviziune a tribului la grecii vechi (n. e.).

⁷ Cifră rotunjită în plus (n. t.).

490

_rj si sculament, femeile în perioada lor de ciclu, precum şi cei cu 1*1 feluri de impurităţi, nu aveau voie să ia parte la jertfe, aşijderi cei

alt neam decât iudeii, care participau totuşi la servicul religios.

4 Majoritatea celor strânşi laolaltă de sărbătoare erau sosiţi din afara capitalei. Astfel soarta a făcut atunci ca întregul popor să fie în-hjs ca într-o temniţă, iar războiul a încercuit un oraş ticsit de oameni. A_Sa că mulţimea celor care a pierit întrece cu mult distrugerile provo­cate fie de oameni, fie de către cer. Dintre cei care au ieşit la iveală, unii au fost ucişi pe de o parte, iar alţii, luaţi prizonieri, pe de altă parte. Romanii i-au căutat şi pe cei din canalele subpământene, au scormonit chiar şi pământul, omorând pe toţi cei descoperiţi de ei. Astfel, s-au găsit acolo peste 2000 de morţi, dintre care unii îşi luaseră viata cu mâna lor, iar alţii se răpuseseră între ei; cei mai mulţi muri­seră însă de foame. Soldaţii intraţi în subteranele acelea au fost întâmpinaţi de groaznica duhoare a hoiturilor, aşa că mulţi s-au retras imediat; dar alţii, mânaţi de lăcomia lor, au trecut peste mormanele de cadavre; multe obiecte preţioase au fost găsite în canale sub pământ, căci o îndreptăţită răsplată încununa fiecare drum. Au fost scoşi de acolo şi mulţi prizonieri ai tiranilor; până şi în această situaţie ex­tremă, aceştia mai persistau în cruzimea lor. Dar Dumnezeu i-a pedepsit pe amândoi, după cum merita fiecare: Ioannes, împreună cu frăţânii săi, a răbdat de foame în canalele subterane, cerând romanilor îndurarea pe care o dispreţuise de atâtea ori; după o aprigă luptă cu nevoile, Simon s-a predat şi el, aşa cum vom arăta mai departe⁸. Ambii au fost luaţi prizonieri: Simon a fost păstrat spre a sluji drept jertfă la marşul triumfal, iar Ioannes, condamnat la închisoare pe viaţă. Romanii au incendiat până şi cele mai îndepărtate părţi ale oraşului, zidurile de apărare fiind una cu pământul.

vezi Cartea a şaptea, cap. II, paragr. 2 (n. t.).

491

CAPITOLUL X

1. Aşa a căzut Ierusalimul în al doilea an al domniei lui Vespasianus, în cea de a 8-a zi a lunii Gorpiaius¹; oraşul fusese mai înainte cucerit de cinci ori, fiind distrus cu acest prilej pentru a doua oară. Asochaeus², regele Egiptului, după el Antioh³, Pompeius, urmat de Sossius împreună cu Herodes, au cucerit oraşul, păstrându-1 însă întreg. înaintea acestora, regele Babilonului⁴ 1-a cucerit şi distrus după 1468 de ani şi 6 luni de la fondarea lui. Primul său ctitor a fost un domnitor cananeean, al cărui nume însemna în limba ţării: „rege drept"⁵; în realitate, aşa a şi fost. Acesta 1-a slujit pe Dumnezeu ca primul său preot, tot el a fost cel dintâi constructor al sanctuarului dând şi numele de „Hierosolyma"⁶ oraşului care mai înainte se chemase „Solyma". Apoi David, regele iudeilor, a gonit de acolo pe locuitorii cananeeni şi a populat oraşul cu oameni din neamul lui: după 477 de ani şi 6 luni, el a fost ras din temelii de babilonieni. De la regele David, primul iudeu care a domnit asupra oraşului, şi până la distrugerea lui de către Titus, s-au scurs 1179 de ani. De la prima înte­meiere şi până la ultima cucerire, au trecut 2177 de ani⁷. Aşadar nici marea vechime, nici nesecata bogăţie, nici larga răspândire a poporului său peste întregul pământ şi nici măcar deosebita faimă a serviciului divin, întreţinut de el, — n-au putut feri oraşul de propria distrugere. Astfel a luat sfârşit asediul Ierusalimului.

¹ în 28 septembrie 70 (n. t.).

² în Antichităţi iudaice, VIII, 2 ş. u., el numeşte Susac, la Herodot (Istorii, U. Cil) Sesostris, în Vechiul Testament (Cartea a treia a Regilor, 14, 25) Şişac (n. t.).

³ E vorba de Antioh IV Epiphanes, suveran al Regatului Seleucid (n. e.).

⁴ Nabucodonosor II din Regatul Noului Babilon (598 î. e. n.) (n. e.).

⁵ Melhisedec, regele Saiemului (Facerea, 14, 18; Apostolul Pa vel, Epistola C&& evrei, cap. 7); cuvântul înseamnă: „Sedec (Dreptatea) este rege" (n. e.).

⁶ Adică: „Sfânta Solyma" (în greaca veche hieros= sacru). Etimologia prop"* de losephus este eronată pentru că scrisorile expediate de egipteni din El Amarna (^se-colul XIV î. e. n.) oraşul era numit „Urusalim", adică „Ctitoria din Salem" (n. e.).

⁷ Nu se poate conta pe precizia acestor cifre deoarece vechile texte n-au fost *ţ deauna transcrise corect. De aceea, fiecare codex dă cifre diferite (n. t.).

492

CARTEA A ŞAPTEA

CAPITOLUL I

Pentru

1. Când însă armata n-a mai avut ce să măcelărească şi să je­fuiască, întrucât soldaţii nu mai aveau la îndemână nimic asupra căruia să-şi reverse mânia lor, căci ei nu se îndurau să cruţe nici oa­meni şi nici obiecte care să scape de furia lor distructivă — Caesar a dat ordin ca întregul oraş împreună cu Templul să fie rase în în­tregime. Urmau să rămână în picioare numai turnurile Phasael, Hippicus şi Mariamme, care stăteau mai presus de celelalte, ca şi zidul de apărare, atâta cât împrejmuia partea de apus a oraşului. Zidul trebuia să slujească drept loc de instalare a taberei pentru garnizoană hărăzită să se stabilească acolo, iar turnurile, ca să fie păstrate anume, pentru a dovedi urmaşilor cât de măreţ şi de bine apărat a fost oraşul pe care vitejia romanilor a izbutit să-1 învingă. Soldaţii cu forţa lor de­molatoare au făcut una cu pământul restul zidului împrejmuitor astfel încât eventualii vizitatori ai regiunii să nu aibă nici un motiv să-şi mchipuie că aici au locuit vreodată fiinţe omeneşti. Acesta a fost sfârşitul pe care 1-a avut acest minunat Ierusalim, oraş vestit în lumea ■ntreagă, datorită orbirii propriilor lui răzvrătiţi.

2. Caesar a hotărât să lase acolo, ca trupe de pază, Legiunea a X-a, Precum şi câteva escadroane de cavalerie şi unele cohorte de Pedestraşi. Acum, când toate misiunile războiului erau deja încheiate,

^a dorit să felicite oastea, în întregimea ei, pentru perfomanţele ⁰ ţinute, şi să dea cuvenitele răsplăţi celor ce se evidenţiaseră mai ^u'^[- După ce i s-a înălţat în mijlocul fostei sale tabere o tribună ^e, s-a instalat acolo împreună cu comandanţii săi şi a vorbit astfel, . ^să fie auzit de întreaga oştire: El le mulţumeşte pentru exemplarul d<sup>ev

;v</sup>otament, pe care l-au păstrat până la capăt. Le aduce laude supunerea pe care i-au arătat-o în tot cursul războiului, oferind

^., ^varate pilde de vitejie personală în numeroase şi cumplite primej-' ^ei au sporit prestigiul puterii romane în folosul patriei şi au arătat

495

limpede tuturor oamenilor că nici mulţimea duşmanilor, nici trainici fortăreţelor, nici mărimea oraşelor, nici temeritatea nestrunită a vrii" maşilor sau sălbăticia de fiară dezlănţuită nu pot împiedica virt_ute romană să triumfe, chiar dacă adesea adversarii descoperă în noroc m aliat de încredere. Le-a mai spus că au încununat în chip glorios un război de lungă durată; că nici nu-şi putea dori un sfârşit mai bm decât cel pe care l-au sperat de la început. Dar ceea ce le sporeşte si faima, şi onoarea, este faptul că cel pe care ei l-au ales ca să fie con­ducătorul şi stăpânitorul imperiului şi pe care l-au trimis în patrie, s-a bucurat de buna primire a tuturora, că măsurile luate de el au pane de-o aprobare unanimă, recunoştinţa revărsându-se acum chiar asupra alegătorilor săi. De aceea — le-a mai spus — îi admiră si îndrăgeşte pe toţi, căci ştie prea bine că fiecare a făcut ce i-a stat în putinţă, cu un zel străin de şovăială. Totuşi, unii s-au evidenţiat în luptă printr-o mai mare forţă corporală şi şi-au împodobit întreaga lor viaţă prin nobila strălucire a faptelor războinice, reuşitele acţiuni întreprinse de ei asi­gurând armatei sale o şi mai mare faimă. Acelora vrea el să le distribuie numaidecât meritatele distincţii şi cinstiri, pentru ca să nu rămână fără răsplată nici unul dintre cei ce s-au străduit să facă mai mult decât ceilalţi camarazi. Căci cea mai arăzătoare năzuinţă a lui este ca mai degrabă să recompenseze bravura tovarăşilor de arme decât să-i pedepsească pentru abaterile lor de la disciplină.

3. Titus a poruncit de îndată celor care aveau funcţia cuvenită sa citească numele realizatorilor de fapte vitejeşti deosebite în cursul războiului. în timp ce aceştia se prezentau, el îi desemna făţiş, strigân-du-i pe nume, îi lăuda şi se bucura din cale-afară, de parcă ar fi fost propriile sale isprăvi; le punea pe creştet cununi de aur, le dăruia lănţişoare de aur, mici suliţe tot din aur, insigne din argint şi-i înălţa în grad pe fiecare. Din ce-şi însuşise victoria le mai împărţea cu dărni­cie argint, aur şi veşminte scumpe, precum şi multe obiecte din restul prăzilor. După ce au fost răsplătiţi cu toţii aşa cum a găsit de cuviinţa* el s-a rugat ca binecuvântarea zeilor să se reverse asupra oştirii întreg' şi a coborât de pe tribună în mijlocul aclamaţiilor entuziaste ale mulţimii, îndreptându-se spre locul de celebrare a jertfelor închin^ izbânzii. în faţa altarelor se strânseseră deja nespus de mulţi tauri: top au fost înjunghiaţi, iar carnea lor distribuită oştirii pentru banchet. »J însuşi a sărbătorit împreună cu ofiţerii săi, trei zile la rând, ospăţ"¹ victoriei; apoi a îngăduit trupelor străine să se îndrepte unde dorea¹ ele. A încredinţat paza Ierusalimului Legiunii a X-a, în loc s-o ^

496

■jjjjtă pe malul Eufratului, unde staţionase ea mai înainte¹. întrucât Titus nu putea să dea uitării faptul că, sub comanda lui Cestius, legiunea a XII-a se retrăsese din faţa iudeilor, el a îndepărtat-o cu _totul de Siria — căci mai înainte statornica-i tabără se afla la Raphanaea² — şi a expediat-o tocmai la Melitene, regiune situată pe fluviul Eufrat, la hotarul dintre Armenia şi Cappadocia. Două legiuni __ cea de a V-a şi cea de a XV-a — au primit deosebita cinste de a-1 însoţi până la sosirea lui în Egipt. S-a îndreptat apoi cu oastea lui în jos, spre Caesarea de lângă mare, unde a lăsat uriaşa lui pradă de război, spre a fi păstrată, precum şi prizonierii de război, spre a fi păziţi; căci anotimpul nefavorabil al iernii îi zădărnicise călătoria pe mare spre Italia.

¹ Legiunea a X-a Fretensis a participat la luptele împotriva Armeniei (vezi

^Tacitus, Anale, XV, 6) (n. e,).

² Adică la 150 km distanţă de Antiohia pe râul Orontes, capitala provinciei ro-

^mat»e Siria (n.e.).