Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor



Yüklə 1,98 Mb.
səhifə2/29
tarix31.10.2017
ölçüsü1,98 Mb.
#23974
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29

15

zelul deloc, ci au înaintat până la Skythopolis cu oastea lor, au asaltat oraşul, prădând întreaga regiune situată la miazăzi de muntele Cârmei.

8. Dar invidia stârnită de norocul lui Ioannes însuşi, precum şi al fiilor săi a provocat o răscoală în rândurile localnicilor. Ei au ţinut în­truniri îndreptate împotriva acestora şi nu s-au potolit până ce nu s-a ajuns la lupte făţişe, în decursul cărora răzvrătiţii au fost până la urmă învinşi. în restul zilelor sale, Ioannes a avut parte de un trai din cale afară de fericit şi după o desăvârşită domnie de 33 de ani13, a murit, lăsând în urma lui cinci feciorii4. Acest bărbat norocos a fost demn de toată lauda, drumul său prin viaţă nedându-i nici un motiv să se plângă de soarta lui. într-o singură persoană, el a întruchipat trei din­tre cele mai înalte demnităţi: cea de cârmuitor al poporului său, cea de Mare Preot şi harul de profet. Căci Dumnezeirea a tăinuit cu el, încât nimic nu i-a rămas ascuns în privinţa viitorului. De aceea a prevăzut şi prezis celor doi fii mai mari ai săi că ei nu vor rămâne multă vreme în fruntea statului. Merită să ne dăm osteneala de a înfăţişa tragica lor cădere, deoarece norocul lor a fost foarte departe de cel al părintelui lor.

CAPITOLUL III

!3 După Antichităţi iudaice, XIII, 10, 7: 31 de ani; după c. XX, 10 a aceleiaşi lu­crări: 30 de ani (n.t.).

14 în anul 106 î.e.n. (n.t.).

16
1. După moartea tatălui lor, Aristobul, cel mai vârstnic dintre fraţi, a schimbat forma de domnie în una regească, fiind primul Haşmoneu care şi-a încins fruntea cu o diademă la 471 de ani de la reîntoarcerea poporului iudeu în ţară, după eliberarea lui din captivi­tatea babiloniană. Pe Antigonos, fratele născut imediat după el, faţă de care, aparent, părea ataşat, îl trata ca de la egal la egal, în vreme ce pe ceilalţi fraţi ai săi îi ţinea întemniţaţi şi sub strictă supraveghere. A pus-o în lanţuri până şi pe mama lui, cu care se afla în conflict din pricina domniei, fiindcă Ioannes o numise propriu-zis pe ea în fruntea treburilor statului. Aristobul a împins cruzimea până într-atât încât a lăsat-o să moară de foame în cătuşe.

2. Răzbunarea s-a revărsat repede asupra fratelui său Antigonos, pe care îl îndrăgea, făcându-şi-1 părtaş la domnie. Căci pe acesta 1-a ucis datorită unor calomnii care au fost născocite de nişte nelegiuiţi aciuaţi la curtea regească. La început, Aristobul n-a vrut să dea crezare zvonurilor, în parte fiindcă era într-adevăr ataşat de fratele său, în parte fiindcă socotea că sursa majorităţii bârfelor era invidia. Dar într-o zi Antigonus s-a întors dintr-o acţiune militară, venind în ţinută de gală la o serbare unde, potrivit datinii străbune, se înălţau tabernacole în cinstea lui Dumnezeu: s-a întâmplat ca tocmai atunci, Aristobul să fie ţintuit la pat de o boală. Spre sfârşitul serbării, Antigonos, însoţit de garda sa bine înarmată, a suit până la templu gătit cu cele mai frumoase veşminte, pentru a se ruga din toată inima pentru fratele său. Cu acest prilej intriganţii aceia s-au prezentat în faţa regelui, zugrăvindu-i pomposul cortegiu al celor bine înarmaţi ca şi atitudinea prea trufaşă a lui Antigonos, mai mult decât ar fi cadrat cu un subaltern; susţineau că el venise cu o ceată atât de numeroasă anume pentru a-1 omorî pe rege; mai arătau că Antigonos nu se mai

17

mulţumeşte doar cu onorurile regeşti, socotindu-se în stare de a lua în stăpânire tronul.



3. Mai mult împotriva voinţei sale, puţin câte puţin, Aristobul a început să dea crezare acestor vorbe; dar, pentru a nu-şi trăda făţiş bănuielile şi ca să se asigure pentru orice eventualitate, a poruncit gărzii sale personale să se posteze într-una din încăperile subterane şi întunecoase ale palatului în care se afla — căci el zăcea într-un turn denumit mai întâi Baris1 pentru ca apoi să se cheme Antonia — cu dispoziţia ca, dacă Antigonos va veni înarmat, să fie ucis pe loc; toto­dată, a trimis lui Antigonos o solie prin care îi cerea să se prezinte la dânsul neînarmat. Atunci regina împreună cu uneltitorii au întocmit un plan viclean. Ei au înduplecat pe solii regelui să-i tăinuiască porunca şi să-1 vestească pe Antigonos că fratele său, auzind de excepţionalul său echipament militar, confecţionat în Galileea, pe care n-a avut ocazia să-1 admire din pricina bolii, crede că acum, când acesta intenţionează să se deplaseze, arzătoarea lui dorinţă este de a-1 vedea în armura de gală.

4. La primirea acestui mesaj, Antigonos — care ştia că purtarea de până acum a fratelui său faţă de el nu-i oferea nici un temei de bănuială — a pornit la drum echipat în armură, ca la o paradă mili­tară. Când a ajuns în întunecatul pasaj care se chema Turnul lui Straton, el a fost ucis de soldaţii gărzii, aducând încă o dovadă certă că binevoitoarele legături ale naturii sunt frânte de calomnie şi că nici unul dintre cele mai bune sentimente nu este atât de trainic încât să se împotrivească la nesfârşit invidiei.

5. în această jalnică întâmplare stârneşte uimire păţania unui anume esenian2 care n-a făcut niciodată precizări false sau minci­noase. Atunci când acesta 1-a zărit pe Antigonos care tocmai trecea prin acea încăpere a Templului, s-a adresat astfel învăţăceilor săi, nu puţini la număr, strânşi în juru-i: „Vai mie! Mai bine m-aş fi aflat la ora asta printre cei morţi, deoarece iată, adevărul a decedat înaintea mea, iar una din propriile-mi preziceri nu se adevereşte deloc: încă mai este în viaţă Antigonos care trebuia să moară astăzi. Locul ales de soartă pentru asasinarea lui este Turnul lui Straton, dar acesta este situat la vreo şase sute de stadii3 depărtare de aici şi suntem deja la cea de a

1 „Fortăreaţa" destinată să apere latura nordică a templului a fost denumită de Herodes cel Mare „Antonia", după prietenul său roman Antonius (n.e.).

- Prima menţionare a unui esenian, Iudas, care îşi iniţiază elevii în arta profeţiei, fiind în bune relaţii cu oficialităţile iudaice ale vremii (n.e.).

3 Un stadiu elin = 186 m (n.t.).

18

patra oră a zilei. Ce-i drept, timpul expirat zădărniceşte prezicerea!" După rostirea acestor vorbe bătrânul, cu faţa încruntată, se cufundă din nou într-o tăcere meditativă şi puţin mai târziu se răspândi ştirea uciderii lui Antigonos în pasajul subteran ce se numea Turnul lui Straton4 la fel ca şi Caesarea de lângă mare: această coincidenţă îl derutase pe prezicător.



6. Regretul stârnit de nelegiuirea comisă 1-a îmbolnăvit şi mai rău pe Aristobul. Permanentele mustrări de conştiinţă pricinuite de asasinat i-au agravat boala până ce supărarea excesivă a atras după ea sfârtecarea intestinelor, ducând la o sângerare abundentă. Când micul sclav care îl îngrijea s-a dus să arunce sângele adunat, el a alunecat chiar pe locul unde fusese răpus mişeleşte Antigonos, sângele uci­gaşului amestecându-se cu petele lăsate de sângele celui răpus, aşa cum hotărâse providenţa divină. Cei care au fost martorii întâmplării au scos numaidecât strigăte de groază, de parcă micul sclav ar fi văr­sat dinadins în locul acela sângele ca o libaţie. Când însă regele, care auzise aceste strigăte, a vrut să ştie pricina lor şi, întrucât nimeni n-a cutezat să-i dezvăluie motivul, dorinţa suveranului de a-1 afla a de­venit şi mai puternică. în sfârşit, de-abia când regele a ameninţat că va lua măsuri de constrângere, i s-a dezvăluit adevărul. Ochii săi s-au umplut atunci de lacrimi şi, suspinând atât cât îi îngăduiau puterile sleite de boală, a cuvântat astfel: „Aşadar, nelegiuirile mele n-au rămas ascunse puternicului ochi al lui Dumnezeu şi degrabă mă ajunge din urmă pedeapsa pentru uciderea rudelor mele! Câtă vreme, mârşavul meu trup, îmi vei reţine sufletul condamnat de o mamă şi de un frate? Până când va trebui să aduc, drept ofrandă, sângele meu, picătură cu picătură? Mai bine să se ia totul dintr-o dată şi Dumnezeirea să nu mai batjocorească răposaţii prin libaţii pornite din măruntaiele mele!" Curând după rostirea acestor cuvinte, el s-a stins din viaţă, durata domniei sale fiind de un singur an.

4 Herodes cel Mare va reconstrui aşa-zisul Turn al lui Straton, dându-i denumirea de Caesarea (n.e.).

L9

CAPITOLUL IV



1. Soţia lui Aristobul a eliberat apoi din închisoare pe fraţii aces­tuia, numindu-1 ca rege pe Alexandru1 care părea să-i întreacă pe ceilalţi prin vârsta şi prin purtarea sa cumpătată. Dar, de îndată ce s-a urcat pe tron, a poruncit uciderea unuia dintre fraţii lui, pe care îl so­cotea ahtiat de guvernare în vreme ce pe supravieţuitorii, mulţumiţi să ducă o viaţă retrasă, i-a cinstit cum se cuvine.

2. După aceea el a avut o bătălie cu Ptolemeu, poreclit Lathyros, care cucerise oraşul Asochis; în pofida faptului că a răpus o mulţime de duşmani, victoria a înclinat de partea lui Ptolemeu. Totuşi, atunci când ultimul, pus pe fugă de mama sa Cleopatra, s-a retras în Egipt2, Alexandru a reuşit după un asediu să ia în stăpânire Gadara, mai apoi citadela Amathus, de bună seamă cea mai importantă fortăreaţă situ­ată dincolo de Iordan, unde erau păstrate cele mai preţioase comori ale lui Theodorus, fiul lui Zenon. Dar Theodorus, apărut pe neaştep­tate, şi-a recuperat propriile sale comori, a luat chiar şi bagajele regelui, omorând aproape zece mii de iudei. în schimb Alexandru s-a refăcut din lovitura primită, s-a îndreptat spre ţărmul mării şi a cucerit Gaza şi Rafia şi Anthedonul, pe care regele Herodes 1-a numit mai târziu Agrippias.

3. De-abia subjugase aceste oraşe când împotriva sa a izbucnit o răscoală a poporului iudeu în decursul unei ceremonii. Căci îndeobşte la ei revolta izbucneşte cu prilejul celebrării marilor sărbătpri. Şi se pare că el n-ar fi reuşit să înăbuşe această uneltire dacă nu l-ar fi ajutat trupele de mercenari, precum pisidienii şi cilicienii, fiindcă pe sirieni regele nu-i angajase din pricina urii lor faţă de poporul iudeu. După

1 Văduva lui Aristobul, Salomeea Alexandra, a devenit soţia lui Alexandru Iannaios care a domnit în Iudeea între anii 103 şi 76 î.e.n. (n.e.).

- Ptolemeu IX Soter II Lathyros a fost alungat din Egipt şi domnea în Cipru, de unde l-au chemat locuitorii din Ptolemais, să-i apere de Antioh (n.e.).

20

ce a ucis peste 6.000 de răzvrătiţi, Alexandru a năvălit în Arabia, unde i-a supus pe galaadiţi şi pe moabiţi3, impunându-le un tribut, după care s-a întors să atace iar Amathus. Theodorus s-a înspăimântat de succesele războinice ale duşmanului: Alexandru a găsit citadela părăsită, făcând-o una cu pământul.

4. Apoi el a avut o ciocnire cu regele Arabiei, Obedas4, care 1-a atras într-o ambuscadă lângă Gaulana5. în această bătălie, Alexandru şi-a pierdut întreaga lui armată, care a fost împinsă într-o prăpastie adâncă, fiind apoi strivită de mulţimea cămilelor. El singur a scăpat teafăr, fugind la Ierusalim. Acolo însă poporul, care îl detesta de multă vreme, s-a răsculat împotriva lui, folosindu-se de gravitatea dezastrului provocat de el. Chiar şi de data asta, Alexandru a ieşit iarăşi biruitor, într-o rapidă succesiune de lupte măcelărind nu mai puţin de 50.000 de iudei în răstimp de şase ani. Aceste victorii nu-i aduceau nici o bucurie de vreme ce ele iroseau puterile propriei sale ţări aşa că, renunţând la forţa armelor, căută să se împace cu supuşii săi prin forţe paşnice. Dar această schimbare a concepţiei precum şi nestatornicia comportării sale n-au făcut altceva decât să sporească ura mulţimilor. Iar atunci când s-a interesat de cauza acestei antipatii, întrebând ce ar trebui să facă pentru a-i îmbuna pe iudei, aceştia i-au răspuns astfel: „N-ai decât să mori, cu toate că pe unul care a săvârşit atâtea ticăloşii ne va veni tare greu să-1 iertăm chiar şi după ce a intrat în rândul morţilor!" Numaidecât aceştia l-au chemat în ajutor pe Demetrius poreclit Akairos6. Când el, nădăjduind să obţină avantaje deosebite, a răspuns bucuros chemării lor şi s-a apropiat cu trupele sale, iudeii s-au unit cu aliaţii lor din Sikima.

5. Cu toate acestea, Alexandru i-a înfruntat şi pe unii, şi pe alţii cu o mie de călăreţi şi 10.000 mii de pedestraşi mercenari. Avea de partea lui şi 10.000 de iudei bine intenţionaţi. Potrivnicii săi aveau 3.000 de călăreţi şi 14.000 pedestraşi. înainte de a ajunge la încăie­rare, ambii regi au încercat prin solii lor să-i facă pe adversari să dezerteze: Demetrius trăgea speranţa să-i ademenească pe mercenarii lui Alexandru, iar Alexandru, să-i atragă de partea lui pe iudeii aflaţi

3 Galaadiţii şi moabiţii locuiau dincolo de ţărmul răsăritean al Iordanului (n.e.).

4 Urmaşul lui Aretas II, care a domnit în Nabatea între anii 96-87 î.e.n. sub nu­mele de Obodas sau Obedas I (n.e.).

5 în Antichităţi iudaice, XIII, 13, 5 se vorbeşte de satul galaadit cu numele de Gadara (n.t.).

6 Demetrius III, fiul lui Antioh VIII (Grypphos), rege al Damascului, avea pore­cla de „Eukairos" — „Venit la momentul potrivit", schimbată batjocoritor în „Akairos" — „Inoportunul", în consonanţă cu evoluţia evenimentelor relatate (n.e.).

21

în tabăra lui Demetrius. Dar fiindcă iudeii nu-şi calmară mânia, nici grecii nu-şi încălcară fidelitatea, n-a rămas altă soluţie decât ca armele să decidă totul. A ieşit biruitor Demetrius, cu toate că mercenarii lui Alexandru au dat numeroase dovezi ale vitejiei şi puterii lor. Dar sfâr­şitul bătăliei a avut un deznodământ care a diferit mult de ceea ce a aşteptat şi unul, şi celălalt: căci iudeii care îl chemaseră pe Demetrius nu i-au fost credincioşi, cu toate că el învinsese, ci, înduioşaţi de soar­ta care îl lovise, 6.000 de iudei trecură de partea lui Alexandru, alăturându-i-se în munţii, unde el îşi găsise refugiul. Demetrius n-a putut suporta această întorsătură a lucrurilor şi, convins că Alexandru este din nou gata de luptă, întregul popor fiind de partea lui, a făcut mai apoi cale-ntoarsă.



6. în pofida faptului că aliaţii se retrăseseră, restul mulţimii n-a încetat câtuşi de puţin ostilităţile, ci au fost într-un război permanent cu Alexandru până când regele, după ce i-a ucis pe cei mai mulţi din­tre ei, pe ceilalţi i-a îngrămădit în Bemeselis7, pentru ca, după distrugerea oraşului, prizonierii rămaşi să fie aduşi la Ierusalim. Furia lui n-a mai cunoscut atunci limite, astfel încât şi-a împins cruzimea până la sacrilegiu. Căci, pironind pe cruce vreo 800 dintre captivi, chiar în centrul oraşului, a pus să li se ucidă soţiile şi copiii sub ochii lor: el însuşi asista la aceste scene golind cupe de vin şi benchetuind în mijlocul concubinelor sale. Atât de cumplită a fost spaima care a cuprins poporul încât în noaptea următoare 8.000 de oameni din tabăra adversă au trecut degrabă dincolo de graniţele Iudeii întregi, exilul acestora luând sfârşit abia după moartea lui Alexandru. Numai prin asemenea măsuri, târziu şi anevoios, a instaurat în regatul său li­niştea, găsind prilejul să pună armele deoparte.

7. A fost însă trezit din tihna lui de către Antioh, poreclit Dionysus8, fratele lui Demetrius, ultimul Seleucid. Când acesta a por­nit într-o expediţie împotriva arabilor, Alexandru s-a temut şi a dispus ca pe toată întinderea de le zona muntoasă, situată mai sus de Antipatris9 şi până la ţărm, lângă Ioppe să se sape un şanţ adânc: în faţa şanţului s-a construit un zid prevăzut cu turnuri de lemn pentru a stăvili atacurile în porţiunile uşor accesibile. N-a reuşit, totuşi, să-1 împiedice pe Antioh: căci acesta a incendiat turnurile şi a astupat



1 Cetate din Iudeea neidentificată (n.e.).

8 Antioh Dionysus, fratele lui Demetrius III, adică Antioh XII, n-a fost „ultimul seleucid", rol jucat de Antioh XIII, care a domnit până în 65 î.e.n. (n.e.).

9 Potrivit Antichităţilor iudaice, (XIII, 15, I) oraşul se numea pe atunci Chabarraba (sau Kapharsaba) (n.t.).



22

şanţul, străbătând cu oastea sa Iudeea. Hotărât să se răzbune mai târziu pe cel care îi barase trecerea, s-a îndreptat numaidecât împotriva ara­bilor. Regele acestora s-a retras însă într-o regiune mai propice pentru luptă, a făcut apoi o cotitură bruscă împreună cu călăreţii săi — care erau în număr de 10.000 — atacând oastea lui Antioh, mai înainte ca aceasta să se fi aşezat în ordine de luptă. S-a dezlănţuit o crâncenă bătălie, unde trupele lui Antioh s-au împotrivit vitejeşte, atâta timp cât regele a supravieţuit, cu toate că arabii i-au măcelărit în număr mare. Dar, după pieirea lui — căci el se avânta mereu unde era mai primej­dios, pentru a sări în ajutor celor ce băteau în retragere — toţi au rupt-o la fugă. Cea mai mare parte a armatei a pierit fie în luptă, fie în timpul retragerii, pe când rămăşiţele ei s-au refugiat în satul Cana, murind acolo din lipsa proviziilor, cu excepţia câtorva.

8. Atunci locuitorii Damascului, mânaţi de ura lor împotriva lui Ptolemeu, fiul lui Mennaeus10, l-au chemat pe Aretas11, numindu-1 rege al Coelosiriei. Aretas a întreprins de îndată o expediţie împotriva Iudeei şi 1-a învins pe Alexandru, încheind apoi cu el o înţelegere, după care s-a întors acasă. La rândul său, Alexandru a cucerit Pella12 şi, încă ahtiat după comorile lui Theodorus, a înaintat până la Gerasa, a încercuit garnizoana cu un zid triplu, supunând apoi oraşul fără luptă. A devastat după aceea Gaulana13 şi Seleucia, precum şi aşa-nu-mita „vale a lui Antioh"; a cucerit aşijderi puternica fortăreaţă Gamala, 1-a demis din funcţiile sale pe comandantul acesteia Demetrius, ca urmare a numeroaselor plângeri împotriva lui şi, după un război care a durat trei ani întregi, s-a întors în Iudeea. Acolo a fost primit cu entuziasm de popor, datorită strălucitelor sale fapte războinice. Tocmai când ar fi putut să se refacă după ostenelile războiului, a fost lovit de o boală. Şi fiind el amarnic chinuit de fri­guri intermitente, a socotit că va putea scăpa de ele prin reluarea îndeletnicirilor războinice. Cu o asemenea intenţie a întreprins o expediţie militară, dar pe o vreme nefavorabilă şi, solicitându-şi trupul cu mult peste puterile sale, şi-a grăbit sfârşitul. Astfel a murit în toiul luptelor după o domnie de 27 de ani14.

10 Oraşul Chalkis din Coeleslria era sub ocârmuirea lui (n.e.).

11 Rege al arabilor. Lupta dintre Aretas şi Alexandru Iannaios a avut loc la Adida. Aretas III a fost suveranul arab cu cele mai multe victorii (n.e.).

12 Nume cu rezonanţă elenistică, datând probabil din vremea instaurării dominaţiei macedonene: la Pella s-a născut Alexandru cel Mare (336 î.e.n.) (n.e.).

" Este vorba de Golan, cartier mărginaş aparţinând de Gaulanitis, localitate situ­ată la nord de Jarmuc (n.e.). 14 în 76 î.e.n. (n.t.).



23

CAPITOLUL V

1. Şi-a lăsat tronul soţiei sale Alexandra, ferm convins că iudeii îi vor arăta cea mai zeloasă supunere, căci mai întâi, ea era pe deplin străină de cruzimea soţului, mai apoi, prin faptul că se opunea încăl­cării legilor, îşi asigurase din capul locului stima poporului. Şi prevederile nu l-au contrazis câtuşi de puţin. Această femeiuşcă a ţinut în mâinile sale hăţurile domniei datorită evlaviei de care dădea dovadă: ea a urmat cu stricteţe strămoşeştile datini ale mulţimii şi chiar de la început a înlăturat din funcţiile lor pe cei ce se abăteau de la tradiţiile sfinte. Dintre cei doi fii pe care îi avea de la Alexandru, pe cel mai mare, Hyrcanos, 1-a numit Mare Preot pe temeiul vârstei şi a faptului că, fiind prea apatic, putea să-i provoace dificultăţi în dome­niul guvernării; iar pe mezin, Aristobul, 1-a expediat în viaţa particulară din pricina temperamentului său focos.

2. Foarte strânsă participare la guvernarea ei au avut-o farizeii1, o sectă iudaică a căror membrii treceau drept oameni mai evlavioşi decât ceilalţi şi deosebit de pricepuţi în interpretarea legilor. După aceştia s-a orientat într-o măsură prea mare Alexandra în stăruitoarele-i preocupări privitoare la Dumnezeu. Insinuându-se treptat în sufletul naiv al acestei femei, ei au ajuns să cârmuiască toate treburile statului astfel încât, după bunul lor plac, exilau sau rechemau din surghiun, legând sau dezlegând pe oricine. într-un cuvânt ei se înfruptau din foloasele regalităţii, spezele şi ponoasele rămânând în contul Alexan­drei, în realitate, ea era destoinică în conducerea marilor treburi de stat: mereu preocupată să-şi sporească trupele, a reuşit să dubleze numărul lor, angajând în serviciul ei şi mercenari din ţări străine, ast-



1 Flavius Iosephus îi judecă cu asprime pe farizei, cu toate că a făcut şi el parte din tabăra lor, atât la începutul carierei lui de om de stat (56-57 e.n.), cât şi la în­toarcerea lui de la Roma, în primăvara anului 66 (n.e.).

24

fel încât a majorat pe de o parte forţa de apărare a poporului ei, iar pe de altă parte a stârnit spaima suveranilor învecinaţi. Aşadar ea deţinea puterea asupra altora, ea însăşi aflându-se în puterea farizeilor.

3. Astfel, ei au pus la cale executarea lui Diogene, bărbat de vază şi bun prieten al lui Alexandru, sub învinuirea de a-1 fi sfătuit pe rege să pironească pe cruce pe cei 800 de răzvrătiţi. Tot ei au stăruit pe lângă Alexandra să trimită la moarte şi pe alţii care îl incitaseră pe Alexandru împotriva celor hărăziţi crucificării. Stăpânită de teamă re­ligioasă, Alexandra s-a supus fără crâcnire farizeilor, aşa că aceştia au predat călăului pe cine au vrut ei. Cei mai de vază bărbaţi din rândul celor expuşi primejdiei de moarte şi-au căutat refugiul la Aristobul, iar acesta a convins-o pe mama lui să-i cruţe în virtutea înaltelor lor funcţii, urmând ca dânsa, în cazul când nu-i va găsi nevinovaţi, să le îngăduie măcar expulzarea din oraş. După ce li s-a acordat scutirea de pedeapsă, aceştia s-au împrăştiat încolo şi încoace, prin întreaga ţară. Apoi Alexandra, invocând pretextul că Ptolemeu hăituieşte necontenit Damascul2, a trimis împotriva lui o oaste, iar aceasta a cucerit oraşul care n-a întreprins nimic demn de menţionat pentru propria-i apărare3. Pe regele Armeniei, Tigrane4 instalat înaintea oraşului Ptolemais, unde o asedia pe Cleopatra, a căutat să-1 convingă prin tratate şi cadouri, să se retragă5. Dar regele a plecat repede din proprie iniţiativă, datorită tulburărilor din ţara lui, Lucullus invadând tocmai atunci Armenia6.

4. Cum între timp Alexandra zăcea doborâtă de boală, fiul ei mezin Aristobul a profitat de ocazie slujindu-se de partizanii lui, care erau numeroşi şi pe deplin ataşaţi elanului său tineresc: cu ajutorul lor, el a ocupat toate fortăreţele; cu banii pe care i-a găsit acolo, şi-a procurat mercenari, proclamându-se singur rege. Când Hyrcanos a de­plâns cele întâmplate, mama lui a dat ordin ca soţia lui Aristobul, împreună cu copiii săi, să fie închişi în citadela Antonia. Aceasta era o



2 Se pare că Damascul obţinuse o oarecare autonomie netolerată de vecinii lui (n.e.).

3 Potrivit altei traduceri, armata Alexandrei a trebuit să se retragă fără să înfăptu­iască mare lucru (n.e.).

4 Războinicul Tigrane II, rege armean din dinastia Artaşizilor (95-55 î.e.n.) a în­treprins o expediţie împotriva Cleopatrei Selene, fiica lui Ptolemeu VII Fisco, care fusese căsătorită cu mai mulţi domnitori seleucizi (n.e.).



5 Spre a nu invada cumva Iudeea (n.t.).

6 Generalul roman Caius Licinius Lucullus 1-a învins pe Tigrane cel Mare în bătăliile de le Tigranocerta şi Artaxata (69 şi respectiv 68 î.e.n.). lăsând apoi lui Cnaeus Poinpeius gloria pacificării Orientului (n.e.).

25

fortăreaţă alipită la panta de miazănoapte a Templului, care, anterior după cum am mai spus, s-a chemat Baris; mai apoi, sub domnia lui Antonius, a împrumutat numele acestuia, la fel cum oraşele Sebaste şi Agrippias au primit noi denumiri în locul celor de odinioară, potrivit cu Sebastos7 şi Agrippa. Dar mai înainte ca să poată interveni îm­potriva lui Aristobul din pricina alungării fratelui său de pe tron, Alexandra a murit după o domnie de 9 ani8.

CAPITOLUL VI

7 De;

' Denumirea grecească pentru Augustus (n.t.). Marcus Vipsanius Agrippa (63-12 î.e.n.) a fost prietenul din tinereţe si cel mai anrnninf cfirfn;- ■

J a fost prietenul din tinereţe şi cel mai 8 între 76-67 î.e.n. (n.e.).

26

1. Moştenitorul legitim al tronului era, de fapt, Hyrcanos, căruia mama lui îi transmisese domnia înainte de a-şi găsi sfârşitul; dar Aristobul îl întrece prin vigoarea şi spiritul său. La întâlnirea lor de la Ierihon, unde îşi disputau domnia pe calea armelor, majoritatea parti­zanilor lui Hyrcanos l-au părăsit, trecând în tabăra lui Aristobul. împreună cu cei care-i mai rămăseseră credincioşi, Hyrcanos a fugit, ajungând primul la turnul Antonia, unde a pus mâna pe nişte ostateci în măsură să-i asigure salvarea: aceştia erau soţia şi copiii lui Aristobul. Mai înainte ca să se petreacă lucruri şi mai grave, el a încheiat cu fratele său un legământ care prevedea ca Aristobul să fie rege, iar Hyrcanos, renunţând la tron, să se bucure de toate onorurile revenind de drept fratelui unui rege. Când ei s-au împăcat în Templu, prin adoptarea acestor condiţii, s-au îmbrăţişat călduros în faţa poporului, schimbându-şi locuinţele: Aristobul s-a instalat în palatul regal, Hyrcanos în casa lui Aristobul.



2. Nesperata urcare pe tron a lui Aristobul a stârnit spaima adver­sarilor săi, în primul rând lui Antipater, care de mult era o aşchie în ochii săi. Născut din părinţi idumeeni1, prin bogăţia şi alte atribute ale autorităţii, el era cel dintâi reprezentant al neamului său. Acest Antipater, pe de o parte, 1-a înduplecat pe Hyrcanos să-şi caute refugiul la curtea lui Aretas, regele arabilor; spre a-şi recuceri demni­tatea regală; pe de altă parte, 1-a convins pe Aretas să-1 primească pe Hyrcanos, spre a-1 readuce pe tronul său. Pe cât de rău a ponegrit firea

1 Idumeenii sau edomiţii (de la strămoşul lor Esau sau Edom) erau de origine arabă şi ţara lor se întindea ca un îngust lanţ de munţi între pustiul din est şi vestul Arabiei nisipoase, ajungând până la Golful elamitic. Ioannes Hyrcanos i-a supus, obligându-i să adopte circumcizia (Antichităţi iudaice, XIII, 9, 1). De fapt, ei erau închinători la idoli {Antichităţi iudaice, XV, 7, 9). Antigonos îl numeşte pe idumeanul Herodes (cel Mare) un „semi-iudeu" {Antichităţi iudaice, XIV, 15, 2) (n.t.).



Yüklə 1,98 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   29




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin