Istoria singurei biserici ortodoxe autocefale care nu a acceptat schimbarea calendarului

Capitolul 5

SERGHIANISMUL ŞI SCHIMBAREA CALENDARULUI
În perioada când Patriarhul Tihon fusese arestat, auto-proclamatul Mitropolit Evdochim și Mitropolitul Serghie, au luat hotărârea de a schimba calendarul în Rusia, adică la 23 iunie/6 iulie 1922. Când Patriarhul Tihon este eliberat din închisoare la 26 iunie/9 iulie 1923, trimite o scrisoare la Mitropolitul Anastasios pe care-l întreabă dacă celelalte Biserici au procedat asemenea lui Serghie şi a acoliţilor săi. Acesta îi răspunde printr-o telegramă şi-l asigură de dezinformare. După mai multe decenii de la această reformă din Rusia, sinodul serghianist a început să atribuie schisma Patriarhului Tihon, nicidecum realitatea, pentru a discredita (post-mortem) memoria Patriarhului Tihon şi opoziţia acestuia faţă de schimbarea calendarului. La ora actuală sunt prea puţini cei care au observat că în Iulie 1922 Patriarhul Tihon era în închisoare. El a fost arestat la 3/16 mai 1922, la 23 iunie/6 iulie 1922 s-a schimbat calendarul în Rusia, deci, la 53 de zile după arestarea Patriarhului. Acesta a fost eliberat abia în 1923. Dar, aceasta a fost poziţia permanentă a serghianiştilor de a discredita Ortodoxia şi episcopii dreptslăvitori.

După trecerea la cele veşnice a Patriarhului Tihon, urmează la scaunul Patriarhiei Moscovei Mitropolitul Petru (Polyansky). Acesta a fost instalat imediat după adormirea Patriarhului Tihon, Gramata fiind semnată de 58 de episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

Imediat după instalarea Mitropolitului Petru ca Locţiitor de Patriarh, guvernul bolşevic îi propune să accepte colaborarea şi implicarea lui în Politică. Primind refuzul Mitropolitului, bolşevicii încep răzbunarea. Rând pe rând sunt arestaţi toţi episcopii care dialogau cu Mitropolitul, i se aduceau acuzaţii fabricate de la denunţători puşi de bolşevici să facă acest lucru. Lupta contra Mitropolitului ţine până în 9/22 decembrie 1925 când este arestat. Motivul arestării a fost „Decretul” semnat de Mitropolitul Petru prin care descria Biserica Ortodoxă Rusă ca fiind separată de stat şi nu o Biserică politică, fapt ce i-a înfuriat pe bolşevici.

Imediat după arestarea Mitropolitului Petru, Prim-Secretarul de stat al guvernului comunist, STALIN, se impune în faţa sinodului rus şi îl alege locţiitor de Patriarh pe Serghie (Stragorodski). Episcopii care se opun acestei alegeri sunt arestaţi. De asemenea, nici Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora nu-l acceptă pe Serghie, continuând să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor al Patriarhului Tihon.

La 16/29 iulie 1927 Mitropolitul Serghie face o declaraţie publică, prin care autorităţile de stat şi politice de la acea vreme încep să se implice masiv în viaţa şi activitatea Bisericii. Mai multe reforme se produc în sânul Bisericii din Rusia, fapt pentru care Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora defineşte aceste modificări ca fiind erezie, fapt pentru care nu acceptă să-l pomenească pe Serghie ca şi Mitropolit al Moscovei şi întregii Rusii.

Unul dintre cei mai renumiţi arhierei care s-a opus declaraţiei eretice a lui Serghie, a fost Mitropolitul Iosif (Petrov). După căderea lui Serghie, Iosif refuză o întâlnire în 17 octombrie 1927. Un număr mare de clerici din Leningrad. Acesta protestează împotriva serghianismului până la 6 februarie 1928, când semnează un act de retragere din slujire cu episcopii nu se îndreaptă şi care-l acceptă pe Serghie ca Primat. În 27 martie 1928 „mitropolitul” Serghie împreună cu episcopii sovietici semnează un act de „caterisire” al Mitropolitului Iosif pentru că nu acceptă colaborarea cu Stalin şi nu cedează Eparhia din Leningrad puterii comuniste.

Mulţi dintre preoţii ortodocşi din Rusia treceau sub ascultarea Mitropolitului Iosif, refuzând să mai slujească împreună cu episcopii serghianişti. În chip de batjocură, staliniştii îi numeau „iosefiţi” şi-i numeau „schismatici” pentru că nu au „făcut ascultare” să cedeze Biserica înaintea lui Stalin.

Pentru opoziţia sa, Mitropolitul Iosif este arestat în septembrie 1929 şi deportat în Kazahstan, fiind supus unor condiţii grele de muncă şi supravieţuire. La 9 septembrie 1930 este dus la Leningrad pentru interogatorii, apoi la Moscova, în 27 septembrie. În declaraţia sa înaintea miliţienilor sovietici, Mitropolitul Iosif scria: „Serghie vrea să fie un sclav al autorităţilor sovietice; eu vreau să fiu un cetăţean cinstit, conform drepturilor omului şi nu un colaborator”¹². Pentru mărturisirea lui de credinţă împotriva lui Serghie, consiliul OGPU¹³ din 3 septembrie 1931 l-a condamnat la 5 ani de închisoare, ulterior a fost eliberat şi rearestat în 1937. De data aceasta OGPU din Kazahstan l-a condamnat la moarte. În noaptea zilei de 20 noiembrie 1937, Mitropolitul Iosif a fost executat împreună cu Mitropolitul Kiril (Smirnov).

Mitropolitul Kiril era unul dintre membrii Sfântului Sinod care s-au opus în 1927 declaraţiei lui Serghie faţă de guvernul sovietic condus de Stalin, fapt pentru care a fost condamnat la 3 ani de închisoare. După eliberarea sa, Mitropolitul Kiril a revenit în slujire la Eparhia sa din Kazan. În predicile sale combătea erezie lui Serghie, ca şi mulţi alţi episcopi ai Bisericii Ruse. Din pricina acestei declaraţii eretice a lui Serghie, Biserica Ortodoxă trecea prin grele perioade. Multe biserici şi mănăstiri erau închise, pentru faptul că sovieticii primise încuviinţarea de a coordona administrativ Biserica. În anul 1930 Mitropolitul Kiril rosteşte o predică împotriva lui Serghie, fapt pentru care „Sinodul” hotărăşte să-l demită de la conducerea Eparhiei Kazanului, conform documentului nr. 28 din 11 martie 1930 şi predat iarăşi în mâinile KGB-ului, apoi arestat şi trimis în închisorile din Siberia.

Mitropolitul Kiril a fost eliberat în anul 1933. După eliberarea sa, a locuit în Gzhatsk¹⁴. Acesta considera tainele săvârşite de Serghie lipsite de har şi nu accepta să slujească cu preoţi hirotoniţi de episcopii serghianişti, fapt pentru care a fost arestat din nou, 14 iulie 1934, fiind dus în închisoarea Bitirsky de la Moscova. La 2 decembrie 1934 consiliul NKVD hotărăşte deportarea lui în Kazahstan. În timp ce ostenelile Mitropolitului Kiril creşteau, se opunea ereziei serghianiste mult mai mult. Astfel, după eliberarea lui, la începutul anului 1937, mergea prin parohii şi îndemna preoţii să se opună serghianismului, fapt pentru care a fost arestat din nou la 24 iunie 1937. În cadrul interogatoriului, securiştii i-au prezentat un document în care scria lepădarea de opoziţia sa. Mitropolitul Kiril refuză să semneze acel document. Sovieticii au insistat cu numeroase bătăi şi chinuri pentru a semna actul, dar Mitropolitul scria în declaraţii „Nu voi contribui la acest spectacol…”¹⁵. Văzând că nu pot avea izbândă, l-au împuşcat la 20 noiembrie 1937, împreună cu Mitropolitul Iosif (Petrov). Amândoi sunt canonizaţi ca Sfinţi Mucenici pentru jertfa aceasta.

Un alt mare apărător al Ortodoxiei a fost Arhiepiscopul de Gdovsky, Dimitrie (Liubimov). Când Serghie a declarat public supunerea în faţa lui Stalin, Vlădica Dimitrie a declarat în predică: „biserica condusă de Serghie este Împărăţia lui Antihrist… Tainele serghianiştilor nu sfinţesc, ci spurcă pe credincioşi”. La 29 noiembrie 1929 a fost arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea, iar la 3 septembrie 1931 a fost condamnat la moarte. A trecut la Domnul în ziua de 17 mai 1935.

După ce Serghie a pus stăpânire pe Biserica Rusă, Mitropolitul Petru, adevăratul locţiitor al Patriarhului Tihon, era ţinut în închisoare în grele condiţii de viaţă. În anul 1926 a fost condamnat la 3 ani de închisoare, fiind încarcerat la Tobolsk, unde s-a îmbolnăvit din cauza condiţiilor şi a bătăilor frecvente. Atunci, Comitetul Executiv Central a hotărât să-l exileze la Cercul Arctic, în Golful Obi, fără a beneficia de tratament şi asistenţă medicală. Văzând că nu moare, la data de 11 mai 1928 i-a fost prelungită pedeapsa de detenţie cu încă doi ani.

În anul 1930 i s-a cerut să renunţe la titlul de locţiitor de Patriarh, pentru a-l prelua „mitropolitul” Serghie. Acesta refuză categoric să cedeze acceptând vreun compromis cu sovieticii, fapt pentru care, la 17 August 1930 a fost încarcerat la închisoarea din Ekaterinburg. În anul 1931, Evghenie Tuşkov i-a propus să colaboreze cu securitatea, iar Mitropolitul a refuzat să semneze documentul. Înfuriaţi pentru verticalitatea Mitropolitului Petru, aceştia l-au bătut până când a paralizat parţial şi apoi l-au ţinut în condiţii inumane până ce sănătatea lui s-a înrăutăţit. La 23 iulie 1931 consiliul OGPU au decis să-l trimită în lagăr pentru 5 ani.

În ultimii ani ai vieţii, Mitropolitul Petru a trimis o scrisoare unui apropiat în care se plângea de faptul că 3 ani nu a fost lăsat să vadă lumina soarelui şi nici să respire aer proaspăt. Cu toate acestea, Mitropolitul nu a cedat presiunilor şi coresponda cu poporul în ascuns, prin intermediul unor soldaţi care-l susţineau în taină.

Mitropolitul eretic Serghie a cerut execuţia Mitropolitului Petru. Fără să primească informaţia privind moartea acestuia, Serghie a făcut un parastas fastuos în memoria Mitropolitului Petru, fără să ştie că nu a avut loc execuţia. Astfel, el şi-a atribuit titlul de locţiitor de Patriarh. Mitropolitul Petru a fost executat prin împuşcare la 10 octombrie 1937, în jurul orei 16:00, în închisoarea Magnitogorsk.

După moartea Patriarhului Tihon, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR) nu a încetat să-l pomenească pe Mitropolitul Petru ca locţiitor de Patriarh, împreună cu Patriarhia Serbiei, Antiohiei şi a Ierusalimului. Celelalte Patriarhii şi Biserici oficiale l-au pomenit pe Serghie, evitând să se opună ereziei.
Capitolul 6

POZIȚIA SINODULUI ROCOR FAȚĂ DE SCHIMBAREA CALENDARULUI
Când celelalte biserici ortodoxe autocefale dezbăteau problema calendarului, o problemă discutată intens încă din secolul al XIX-lea, Sinodul ROCOR nu a făcut prea multă dezbatere asupra acestui detaliu, considerând următoarele: „A fost chiar o nevoie puternică pentru înfiinţarea ROCOR, atunci când au fost 21 de milioane de refugiaţi ortodocşi ruşi. După ce au pierdut totul, cu excepţia credinţei ortodoxe, care nu le-au putut-o lua bolşevicii, aceşti exilaţi ruşi, săraci din cauza confiscării Bisericilor, adică a „ancorei de salvare”. Ei au apelat la arhipăstorii lor ruşi, însoţiţi de multă rugăciune, pentru a se uni într-un singur nucleu duhovnicesc, care pentru ei în totdeauna a fost Biserica. Dorința lor a fost de a păstra în casele lor din exil limba maternă în uzul liturgic, vechiul calendar bisericesc şi toate tradiţiile bisericeşti, precum le-au învăţat acasă, din copilărie. Acest lucru nu l-au putut obţine de la alte biserici ortodoxe, precum un frate care nu îngrijeşte de cel mai mic, ci doar de la Păstorii lor cărora le-au cerut să se ocupe de viaţa Bisericii, având o formă de administrare proprie”.¹⁶

Nici una dintre bisericile autocefale nu era interesată de schimbarea calendarului, nici Patriarhia de Ierusalim, nici Patriarhia Serbiei, a Antiohiei sau a Rusiei, ci doar Biserica Greciei şi a României au fost cele mai interesate de această dispută ecumenistă, în favoarea adoptării unui calendar catolic¹⁷, neargumentat din punct de vedere canonic, ci doar matematic. Deşi unele biserici autocefale nu au dat importanţă chiar deloc acestei reforme, totuşi, Sinodul ROCOR în frunte cu Mitropolitul Antonie Khrapovitsky, format din 34 de Episcopi, din care doar 17 au putut participa la întrunirea ce a avut loc în Europa, ceilalţi fiind răspândiţi atât în Japonia, cât şi în America şi în alte state îndepărtate, au hotărât: „În urma dezbaterilor Sfântului Sinod, s-a hotărât să nu fie acceptat noul calendar, care este greşit, lăsând problema calendaristică şi celelalte probleme, după cum au considerat Sfintele Sinoade Ecumenice”.¹⁸ O poziţie fermă şi teologică. Nu este un subiect destul de dogmatic să se facă o întreagă eclesiologie pe marginea problemei calendaristice. Este suficient să ne orientăm atenţia mai mult pe hotărârea Sf. Sinod din Constantinopol din anul 1583: „Orişicine nu ar urma hotărârile Bisericii luate în cele şapte Soboare Ecumenice şi Sfintele Paşti socotite pentru a le urma, ci vrea să urmeze noua inovaţie a pascaliei şi a noului calendar al astronomilor atei papistaşi, şi vor să răstălmăcească şi să distrugă dogmele şi tradiţia Bisericii care noi le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi, anatema unora ca aceştia şi să fie îndepărtaţi de Biserică şi de împărtăşirea credinţei”¹⁹. Era evident că Sinodul ROCOR îşi îndrepta atenţia mai mult spre crimele pe care le făceau bolşevicii în Rusia împotriva episcopilor şi a preoţilor. Erau prea mulţi sfinţi care mureau pentru Hristos, încât să fie îndreptată atenţia asupra calendarului. Alţii au atacat ROCOR-ul pentru că a luat aceste scurte hotărâri împotriva calendarului, pe când episcopii greci, Hrisostom de Florina, Hrisostom de Zakyntos şi Gherman de Demetria au făcut o lungă mărturisire de credinţă în anul 1935 împotriva calendarului. Dar, totuşi, să observăm esenţa lucrurilor: episcopii greci au stat 11 ani după schimbarea calendarului, slujind după stilul nou, chiar Episcopul Hristosom de Florina fusese locţiitorul Patriarhului Meletios Metaxakys, în Grecia, şi nu a opus rezistenţă în anul 1924. Cum putem ataca o Biserică, precum ROCOR, că nu a făcut mărturisire de credinţă împotriva noului calendar, dacă acest Sinod nu a acceptat încă de la început această inovaţie? Trebuia să se lepede de ceea ce au făcut grecii, slujind 11 ani pe stilul nou? Dar, trecând de partea „habotniciei”, ROCOR a considerat că nici vechiul şi nici noul calendar nu sunt dogme, fapt pentru care au explicat foarte scurt că nu primesc noul calendar, care înseamnă nimic altceva decât cuprinsul celor 12 mineie ale fiecărei luni. Era suficient faptul că s-au opus inovaţiei, nu era necesar să facă un „Cred într-unul calendar…” sau mărturisiri legate de acest subiect ieşit din contextul dogmatic, deşi răstălmăcitorii vor să-l arate a fi dogmă, ceea ce este contrar hotărârilor Sfintelor Sinoade. Până nici Pascalia nu poate fi numită Dogmă, căci nu ne închinăm la Pascalie. Dar, dacă nu sunt dogme, nu înseamnă că trebuie să le batjocorim, cum nici veşmântul preoţesc nu este dogmă şi nici catapeteasma Altarului; dar, trebuie să le păstrăm aşa cum le-am moştenit de la Sfinţii Părinţi.
Capitolul 7

SCHISMA PROVOCATĂ ÎN BISERICĂ DE CĂTRE MITROPOLITUL EVLOGHIE ŞI ARHIEPISCOPUL TEOFAN DE POLTAVA
După asasinarea Mitropolitului Vladimir al Kievului, de către bolşevici, Mitropolitul Evloghie este trimis de către Patriarhul Tihon, ca delegat al Sinodului, pentru a participa la înmormântarea acestuia. Mitr. Evloghie rămâne în Ucraina până când Sinodul local îl instalează pe Mitropolitul Antonie Khrapovitsky în Kiev, la 30 mai 1918. În acelaşi an sunt arestaţi atât Mitropolitul Antonie, cât şi Evloghie şi duşi forţat într-o mănăstire greco-catolică din Buchach. Împreună cu ei au fost şi Arhimandritul Vitalie (Maximenko) şi Părintele Tihon (Sharapov).

După eliberarea din închisoare, în anul 1919, Mitropoliţii Antonie şi Evloghie rămân în regiunea dominată de trupele poloneze Troiţk. Au fost arestaţi din nou şi eliberaţi cu ajutorul Episcopului Adam Ştefan Sapieh, mai târziu devenea Episcop al Sinodului ROCOR, şi ulterior au plecat prin Cernăuţi, Iaşi, Galaţi, către Constantinopol, unde au fost aşteptaţi de Locţiitorul de Patriarh, Dorotei (Mammellis). În august 1919 Mitropolitul Evloghie revine în Ekaterinodar (care din anul 1920 s-a numit Krasnodar).

La 16 ianuarie 1920, un număr mare de episcopi, preoţi şi credincioşi ruşi părăsesc Rusia, îndreptându-se către exil. Printre aceştia se număra Arhiepiscopul Teofan de Poltava şi Mitropolitul Evloghie, care revin în Constantinopol. În acelaşi an Mitropolitul Evloghie merge în Germania, unde era o comunitate mare de creştini plecaţi în exil, ulterior stabilindu-se în Belgrad, Serbia.

La data de 2/15 octombrie 1920 Mitropolitul Evloghie a aderat la Sinodul ROCOR, iar Mitropolitul Antonie Khrapovitsky împreună cu ceilalţi episcopi hotărăsc să-l trimită în cadrul Eparhiei Europei de Vest, dar nu ca mitropolit autonom (independent). La 24 ianuarie 1921 Mitropolitul Antonie a eliberat un document prin care atestă încredinţarea acestei eparhii, Mitropolitului Evloghie, iar mai târziu, la 26 martie / 8 aprilie 1921, Patriarhul Tihon a emis un document prin care era de acord cu hotărârea Mitropolitului Antonie Khrapovitsky şi a Sinodului ROCOR. După instalarea ca mitropolit al Europei de Vest, Mitropolitul Evloghie se stabileşte la Berlin.

La data de 3/16 martie 1922, Patriarhul Tihon a trimis un mesaj de mulţumire Patriarhului Dimitrie al Serbiei, de condiţiile pe care le-a oferit Sinodului ROCOR în această ţară, pentru a se putea organiza în favoarea unei administrări prospere a Bisericii din Diaspora.

La data de 3/16 mai 1922 Patriarhul Tihon a fost arestat de bolşevici. Totuşi, în ziua de 5/18 Mai 1922, la două zile după arestarea Patriarhului, a fost întocmit un document de numire a Mitropolitului Evloghie. Nu se ştie exact autenticitatea documentului, întrucât Patriarhul fusese arestat, în locul lui auto-intitulându-se „Mitropolitul” Serghie, fondatorul ereziei serghianismului. Totuşi, mergând pe premiza că Patriarhul Tihon a hotărât să-l aleagă pe Evloghie ca mitropolit, urmând cursul istoriei vedem că atenţia Patriarhului după eliberare a fost îndreptată asupra Mitropolitului Antonie şi a Sinodului ROCOR şi nu a schismei provocate de Mitropolitul Evloghie. Cel mai probabil acest mitropolit rus plecat în exil, în Europa, ar fi putut fi infiltrat chiar de serghianişti pentru a destrăma Sinodul Bisericii Ruse din Diaspora. În acest document era combătut şi criticat Mitropolitul Antonie, fapt pentru care avem şi suspiciuni. Mai mult de atât, în anul 1924, după ce Patriarhul Tihon a intrat iarăşi în conducerea Sinodului Rus, a hotărât ca Eparhia Harbinului să fie trecută sub ascultarea canonică faţă de Mitropolitul Antonie şi Sinodul ROCOR, nu a lui Evloghie; dar, nu numai aceasta este dovada că Patriarhul Tihon a fost de acord cu înfiinţarea Sinodului ROCOR, chiar el însuşi încurajînd Sinodul după cum am amintit în primele 5 capitole, de asemenea şi celelalte biserici ortodoxe autocefale.

Mitropolitul Evloghie a participat la o conferinţă de tip ecumenistă în Anglia, alături de episcopi luterani, fapt pentru care a fost condamnat atât de Patriarhul Tihon cât şi de episcopii sinodului din Diaspora. În anul 1926 a trecut sub ascultarea Patriarhului Meletios Metaxakys care trecuse la calendarul de stil nou; dar, un număr mare de clerici au trecut la Sinodul ROCOR, fără să accepte slujirea în comun cu episcopii ce adoptase noul calendar. În anul 1927 el îşi însuşeşte drepturi de mitropolit independent pentru Europa de Vest, iar cei 34 de Episcopi ai Sinodului se revoltă şi solicită caterisirea acestuia, mai ales pentru activităţile interconfesionale şi lipsa totală de stabilitate. După caterisire, singurul care-l urmează este Episcopul Veniamin (Fedcencov).

Reuşind să facă schismă în biserica rusă din Diaspora, Mitropolitul Evloghie împreună cu Episcopul Veniamin semnează un decret de „loialitate” faţă de guvernul stalinist şi trece sub ascultarea „mitropolitului” eretic Serghie (Stragorodski), la data de 1/14 iulie 1927, declaraţia purtând numărul 93. Astfel, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin trădează mărturisirea de credinţă împotriva lui Serghie şi aderă la acest sinod eretic.

După aderarea la sinodul serghianist, Mitropolitul Evloghie şi Episcopul Veniamin şi-au pierdut încrederea credincioşilor aflaţi în exil, care i-au condamnat pentru înaltă trădare şi au refuzat să mai primească tainele acestora. Un număr mare de preoţi şi parohii trec sub ascultarea sinodului ROCOR şi refuză să-l accepte pe Mitropolitul Evloghie ca şi ierarh ortodox. De-a lungul vieţii sale, Mitropolitul Evloghie a dat multe dovezi de trădare şi faptul că era un agent KGB încă de când a plecat din Rusia. Trebuie menţionat faptul că la 21 noiembrie 1944 acesta a semnat un document la Moscova alături de „Patriarhul” Alexei (Simansk) prin care şi-a exprimat dorinţa ca ROCOR-ul să se reunească cu Patriarhia serghianistă, fără să mai ţină cont de erezia de care nu se lepădase şi din care nu se îndreptase acest sinod cu mâini criminale, pătate de sânge nevinovat. Mai mult de atât, el asigura poporul din exil că trebuie să revină în Rusia, cum că nu s-ar întâmpla atrocităţile despre care vorbeşte Sinodul ROCOR. La acea vreme unii dintre oameni credeau; dar, acum aveam prea multe dovezi care să ne arate cât sânge s-a vărsat în Rusia, iar acest eretic Evloghie îndemna poporul ortodox să fugă din Europa, în mâinile fiarei roşii, de unde evident nu mai aveau scăpare.

Printre clericii care făceau parte din Eparhia lui Evloghie şi au trecut la ROCOR, amintim pe Protopopul Serghei (Orlov) de la Geneva, Protopopul Vasile (Timofeev) de la Londra şi Protopopul Grigorie (Ostroumov) de la Cannes. Controversele Mitropolitului Evloghie nu se opreau, indiferent dacă vedea cum un număr mare de parohii în frunte cu protopopii, plecau din cadrul eparhiei sale. El făcea întocmai ce i se dicta de la Moscova. Astfel, în data de 15 februarie 1930, Evloghie a adus în faţa credincioşilor şi a publicat în presa oficială de atunci, un articol prin care mitropolitul eretic Serghie şi episcopii săi alcătuise un raport informativ către Diaspora în care era specificat că guvernul sovietic nu face nimic rău bisericii, ci Sinodul ROCOR este cel care minte populaţia, totul fiind paşnic în Rusia²⁰.

La 16 martie 1930, Mitropolitul Evloghie, reprezentantul „mitropolitului” Serghie, a luat parte la conferinţa precedată de rugăciuni ecumeniste, prezidată de „episcopul” luteran Cosmo Gordon Lang. Nu se pot găsi rezultatele dialogului ecumenist dintre aceste confesiuni; însă, „mitropolitul” eretic Serghie hotărăşte la 10 iulie 1931 să-l concedieze. Acesta intră sub jurisdicţia patriarhiei ecumeniste (eretice) de Constantinopol. În acest an aderă la gruparea Mitropolitului Evloghie, cunoscutul Arhiepiscop Teofan de Poltava, care făcea parte din Patriarhia de stil nou a Constantinopolului.



Mitropolitul Evloghie la conferinţa „ecumenistă” din Edinburgh, 1937.
În anul 1934, Patriarhul Serbiei Varnava încearcă să discute personal cu Mitropolitul Evloghie pentru a-l convinge să renunţe la aceste acte de trădare, care nu-l ajutau cu nimic. Dimpotrivă, după ce se foloseau de el, atât Serghie de la Moscova, cât şi Patriarhia de Constantinopol, se deziceau de el. Mitropolitul Evloghie acceptă să participe la Sinodul întrunit în anul 1934, unde, în faţa episcopilor, îşi cere iertare faţă de Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky). După acest teatru în faţa Sinodului, Mitropolitul Antonie este precaut şi cere o perioadă de pocăinţă pentru Mitropolitul Evloghie, fără să expună prea multe informaţii de faţă cu acesta, din discuţiile Sinodalilor, cunoscându-l pentru trădarea de dinainte. Ulterior, se arată ca fiind o iscoadă dictată tot de la Moscova. Văzând că nu poate obţine nimic de la Sinodul ROCOR, Evloghie continuă lupta sa împotriva Bisericii din diaspora şi a poporului din exil.

Istoricul Peter Kovalevsky aminteşte în scrierile sale despre Evloghie, dorinţa acestuia de a convinge poporul rus din exil să revină în Rusia, unde, chipurile, nu ar fi nici o prigoană şi totul ar decurge normal, ceea ce era total invers.

În noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie şi Arhimandritul Sava (Simchevici) au vizitat ambasada sovietică de la Paris, unde au fost întâmpinaţi de ambasadorul sovietic Alexander (Bogomolov). Despre această întâlnire, Peter Kovalevsky scria: „Această întâlnire era extrem de importantă, întrucât Mitropolitul în loc să trimită o scrisoare, se deplasează pentru a avea înţelegeri secrete. A mers întâi la un reprezentant al celor care de 20 de ani persecută Biserica, care deţin acum şi în Diaspora penitenciare unde ţin închişi un număr mare de preoţi şi credincioşi. Înainte de asta, a complotat cu Constantinopolul, s-a orientat mai apoi către Moscova. Aceasta este o încălcare a relaţiilor canonice şi poate avea consecinţe grave”²¹ .

La data de 21 noiembrie 1944, Mitropolitul Evloghie trimite o scrisoare cu numărul de înregistrare 19, către „patriarhul” Alexei (Simansky) care a fost „patriarh” al Moscovei între 4 februarie 1945 - 17 aprilie 1970, prin care cerea să fie primit iarăşi în Patriarhia Moscovei. Alexei îi răspunde tot printr-o scrisoare²², la 20 Decembrie 1944, invitându-l să meargă la Moscova. Mitropolitul Evloghie nu poate participa şi-l înştiinţează²³ pe Patriarhul Alexei despre starea lui de sănătate, urmând să se deplaseze îndată ce se însănătoşeşte.

La data de 29 August 1945, Mitropolitul Nicolae (Yaruşevici)²⁴, s-a deplasat în mod special la Paris, fiind delegat de Patriarhia serghianistă a Moscovei, pentru a întocmi un document de „reunificare” pe care l-au semnat: Mitropoliţii Nicolae, delegat al Moscovei, Evloghie din Franţa şi vicarii lui, Vladimir (Tihonitsky) şi Ioan (Leonşucov). După semnarea documentului, Mitropolitul Evloghie şi Mitropolitul Nicolae au liturghisit la Biserica lui din Paris, au stat la masă împreună, apoi s-au despărţit. Aceasta a fost ultima liturghie pe care a săvârşit-o Evloghie, după care a început să se simtă din ce în ce mai rău şi a murit²⁵.

După semnarea documentului şi cedarea câtorva Biserici pe care le deţinea, în proprietatea Patriarhiei Moscovei, Sinodul moscovit a hotărât²⁶ la 7 Septembrie 1945 ca gruparea lui Evloghie să nu fie Eparhie, ci doar un simplu exarhat.

Evloghie, trădător al Bisericii Ortodoxe şi al propriului neam, a murit la 8 August 1946 şi depus în Biserica „Alexander Nevsky” din Paris. Cronicile vremii au amintit că Evloghie a murit înainte de răsăritul soarelui, iar în câteva ore trupul său începuse să emane un miros greu de suportat, fapt pentru care autorităţile franceze au impus să fie sigilat într-un sicriu metalic, închis ermetic, şi nu expus în Biserică pentru a nu provoca vre-o boală participanţilor la funeralii²⁷. După funeralii, la 10 August a fost înmormântat în cimitirul Sainte-Geneviève-des-Bois din Paris.

Trădarea Mitropolitului Evloghie şi-a expus-o singur în cartea „Amintiri din calea vieţii mele” pe care au publicat-o sovieticii la Paris, în anul 1947, prima ediţie în limba rusă fiind publicată în 1994. Deşi a fost un trădător al poporului şi foarte mulţi preoţi şi credincioşi ruşi, au fost convinşi să revină în Rusia, unde erau arestaţi şi omorâţi, Patriarhia Moscovei l-a tratat ca pe un „sfânt” pentru a dezinforma poporul şi a-şi şterge istoria criminală, dându-l exemplu pentru că „a revenit la Patriarhia Moscovei”. De asemenea, un alt caz a fost cel al Arhiepiscopului Teofan de Poltava, pe care-l citau sovieticii împotriva Sinodului ROCOR.



Arhiepiscopul Teofan de Poltava în miloc și în stânga lui, Grigorie Rasputin
Fiind sub ascultarea Patriarhiei de Constantinopol, Evloghie a luat legătura cu Arhiepiscopul Teofan de Poltava, care era plecat şi el în exil, stabilit la Constantinopol. Evloghie reuşeşte să-l convingă pe Episcopul Teofan să se opună înfiinţării Sinodului ROCOR, aducându-i ca argument „catehismul Mitropolitului Antonie Khrapovitsky” un document care nu se ştie exact dacă a aparţinut Mitropolitului Antonie, pe vremea când era mitropolit de Kiev, sau pur şi simplu era scris de un teolog rău intenţionat, ori plătit de bolşevici să facă acest lucru, care l-a menţionat pe Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) pe coperta cărţii, cum se practică şi astăzi, tipărindu-se cărţi pe care găsim „Binecuvântarea Episcopului cutare” şi de multe ori acesta nici nu cunoaşte exact ce conţine cartea, dar este menţionat în ea.