Iulia hasdeu – aura unei promisiuni

IULIA HASDEU – AURA UNEI PROMISIUNI
Prof. univ. dr. CONSTANTIN CUBLESAN

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

This paper presents the destiny and the cultural perspectives of one of the most interesting Romanian women, Iulia Hasdeu, well-known for her high intelectual leve land for her literary work as well.

Ca orice legendă, viata Iuliei Hasdeu a dobândit în timp o aură ce nu trebuie confundată, nici un moment, cu însemnele popularitătii. Foarte multă lume stie că Iulia Hasdeu a fost fiica marelui savant, că a murit foarte tânără si că era o poetă ce promitea mult. Dar, câti sunt aceia care pot indica (cita?!) vreun titlu sau vreun vers anume?! Faptul echivalează, la drept vorbind, cu necunoasterea. Dar adevărata întrebare este dacă ea (opera ei) a intrat si s-a fixat într-o constiintă a istoriei noastre literare; în ce măsură si în ce fel?! Luându-ne după Dictionarul literaturii române de la origini până în 1900¹ vom avea plăcuta surpriză a constata că, la nouăsprezece ani (neîmpliniti: 2 XI, 1869 – 17 IX, 1888), Iulia Hasdeu avea deja o operă constituită – versuri, proză, memorialistică, cugetări – scria, picta, cânta, proiecta mari opere dramatice. Numai că, ne spune Gabriela Drăgoi, autoarea fisei, această operă s-a „dezvăluit postum”, de către B.P. Hasdeu, „devenit acum un fel de preot în templul fiicei sale”. Frumoasă expresie, ce acoperă un adevăr… dramatic. Anume acela că, zguduit de pierderea prematură a fiicei, marele bărbat al culturii române a rămas pentru toată viata, de aici înainte, prizonierul unei umbre diafane, din care a făcut un cult, iar acest cult a fost acceptat public, cu compasiune si cu disponibilitatea de a legitima în virtual, o promisiune, pe bună dreptate, cu totul iesită din comun. La trei ani, Iulia – ce a beneficiat de o educatie dintre cele mai bine dirijate cu putintă – citea; la opt ani vorbea deja în trei limbi străine (franceză, germană, engleză) si, pe când alti copii abia intrau în clasele primare ale scolii, ea le absolvea; la unsprezece ani a încheiat cursurile secundare, la Liceu „Sf. Sava” din Bucuresti, iar în 1881 a luat drumul Frantei, alături de mama sa, unde urmează Colegiul Sevigne. După cinci ani, în 1886, îsi ia bacalaureatul, la Sorbona înscriindu-se la Facultatea de litere, în timp ce la École des Hautes Études aprofundează limbile si literaturile clasice; este preocupată de istorie si filosofie; sustine conferinte (comunicări) pe teme de logică si istorie universală, luând, în acelasi timp, lectii de desen si pictură, în completarea studiilor muzicale pe care le începuse încă la Conservatorul din Bucuresti. Un efort extraordinar, pe care lăsa impresia că-l depăseste cu dezinvoltură, desi sufletul romantic al adolescentei fremăta de dor de viată. Sub acest impuls scrie poezii, în limba franceză, ca, de pildă, cea intitulată Primăvara si toamna: „În fiecare lucru un farmec poate fi!/ Aflându-l, omul stie să fie multumit: / În primăvară simte nevoia de-a iubi,/ Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!”².

Exuberantă, în limitele pe care le avea la dispozitie, sub atenta supraveghere a părintilor, studenta pariziană îsi află portita de evadare în lecturi – mai ales ale clasicilor si romanticilor –, asternând ea însăsi, pe hârtie, gânduri si emotii, fie sub formă versificată, fie sub formă de însemnări memorialistice – disparate, risipite printre alte note –, realizând în joacă (?!) poate unul dintre cele mai ciudate si originale jurnale posibile, căci autoarea nu se referă la trecutul, ci la viitorul ei. Sub pseudonimul Camille Armand, ea se închipuie o scriitoare celebră, o pictorită de mare notorietate, adulată si cultivată în cercurile înaltei societăti – în anturajul Casei regale, înconjurată de ziaristi si de actori cu nume de rezonantă, evident fictive – ultima însemnare este datată 4 ianuarie 1979, când consemnează lapidar: „Astăzi dimineată la ora 6,40 a murit regina Maria a României. Regele si printesa Margareta sunt disperati, ca de altfel si printul Alexandru. Poporul este deceptionat. Regina mostenitoare, căreia tânăra regină îi era nepoată, s-a arătat foarte impresionată de această veste tristă pe care a primit-o la Cotroceni. Regina cea tânără, născută în 1921 avea numai patruzeci si nouă de ani”. Las la o parte amănuntul că în 1979 la Cotroceni se afla Presedintele Republicii Socialiste România si fac o simplă socoteală privind viata memorialistei, ce se confundă cu aceea a Iuliei Hasdeu, reiese cu plăcută surprindere că aceasta ar fi avut vârsta matusalemică de 110 ani, ceea ce probează elocvent asupra jocului de-a jurnalul intim. Uneori acest jurnal este scris la persoana a treia, ca si cum însăsi Iulia ar fi depus mărturie asupra vietii si activitătii dublurei, sosiei (?!) sale: „Armand Camille este la Roma, unde a sosit aseară. A fost primită ca o regină. Ministrul României la Roma, un aghiotant al regelui Italiei trimis de seful său cu un imens buchet de flori (…) au întâmpinat-o la gară pe eminenta artistă, cu aclamatii entuziaste (…) La ora nouă si un sfert trăsura, pe care o multime numeroasă o urmase cu ovatii, se opri la peronul palatului. În capul scărilor regele, înconjurat de suita sa, îi oferi bratul distinsei poete urându-i bun venit”³. Etc. Însemnarea datează pentru 1944. Un tablou de pace si mondenitate absolută îsi imagina studenta pariziană, din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, încrezătoare într-un viitor edulcorat al Europei, al omenirii, fericite, fără a bănui măcar ce final zbuciumat de război mondial avea să marcheze Italia acelui an. La drept vorbind nici nu i se putea cere asa ceva. Ea îsi construia un viitor de butaforie elegantă, visând o împlinire pe care, de prin 1883, de când „contractase (…) o răceală cu urmări, o bronsită din acelea care se stie când si cum începe, dar nu când si cum se termină“, scrie C. Manolache, biograful ei⁴, începuse a-si presimti tragicul sfârsit, fără a-l împărtăsi însă celor din jur, cărora caută a le oferi, în continuare, motive de exaltată satisfactie, în vreme ce în taina singurătătii sale, scria asemenea versuri; „Eu nu urăsc viata, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică si caldă,/ Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă – / Sub pleoape obosite privelisti noi îsi scaldă.// Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/ Si-n alte corpuri trece, când poate sti să ierte;/ Asa din cupa sacră cu totii bem, anume,/ Si niciodată, nimeni, nu poate s-o desarte” (Moartea)⁵.

Poezia sa, din care n-a publicat aproape nimic în timpul vietii, e în marea ei majoritate, un exercitiu copilăresc de versificatie:

În cer albăstriu

Zboru-i e zglobiu

Fluture de aur

Fluture ceresc

Ce mult îl iubesc

Chiar de nu e faur!

Aripi argintii

Îi dau raze vii

Zboară spre hotar;

Formă luminoasă

Trece bucuroasă

Si scânteie iar

(Fluturele)⁶,
alteori se dezvăluie ca un ecou al pastelurilor lui Vasile Alecsandri:
Câmpia ne zâmbeste, de flori împestritată.

Ca un chilim ce-l tese natura-n fete vii;

Si iarba cea subtire, de vânturi aplecată,

Ascunde mii de fluturi, cu aripi argintii

(……………………………………….)

Câmpia cea bogată e dulcea Românie

Cu fluturi, flori s-albine; iar norul cel cumplit

E dusmanul ce tinde s-o ducă la robie,

Lătind o neagră umbră pe ceru-i umilit

(România)

sau reia tonalităti pasoptiste de angajament patriotic:
Tara mea este gură de rai pe pământ

Acolo-i coltisorul drag de altădată

Unde eu am deprins pentru întâia dată

Stiinta de a iubi – dulce simtământ

(Patriei mele)⁷.
Sub impresia lecturilor clasice, în atmosferă de salon, realizează descriptii moralizatoare, usor ironică, usor sarcastică, asa ca în această satiră intitulată Evantaiul:

E-o mică jucărie din veacul cu marchize,

Cu aur si agate mânerul e-ncrustat;

Paleta-i de mătase cu linii delicate

Pe sâni de alabastru, frumosi, a tresăltat

(………………………………………..)

Ah, dacă evantaiul, ce toate le văzu,

Ar fi să glăsuiască, ce povestiri ar spune!

De-atâtea ori iubirii el sfetnic tainic fu,

În buduarul plin de marchize si-a lor lume⁸.

Chemările romantice sunt însă mai puternice; natura e percepută în incidentă dramatică:
Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre

Fantome-nfricosate par în noapte.

Tăcere. Din cascade – voci de umbre,

Si apele-n cădere sună soapte.

(Pe malul lacului Geneva)⁹,
cu o teribilă aclamatie îl pomeneste pe Victor Hugo:
Poete, moartea moare! Iar tu vei dăinui!

(Victor Hugo) ¹⁰.

Are dreptate Florentin Popescu văzând în cele mai multe poezii ale Iuliei Hasdeu „o natură debordând de viată, un spirit tineresc si un suflet aidoma unei pajisti plină cu flori pe care zumzăie albinele, sub un cer albastru si înalt, o sete de viată fără de margini”¹¹. E fata pe care ar vrea poeta s-o arate lumii, desi nu o face, asteptând încă momentul iesii cu adevărat în public. Dar această fată poetică n-are nimic interesant, nici în fizionomia, nici în expresia ei. E o fată atemporală, depăsită ce nu tresare la nici un fior din poezia contemporană ei, pe care nu o cunoaste – nici pe cea românească, nici pe cea franceză – încarcerată în sălile de studiu, unde se simtea, realmente o prizonieră:
În turla-nsingurată

Sărmana fată sade,

Cu lacrime în glas,

Îsi cântă tara, codrul,

Surorile de-acas,

Tot ce avea odată.

(Prizoniera româncă)¹².
Ea nu cunoaste nici poezia lui Eminescu, nici pe cea a lui Macedonski; nu-l citeste nici pe Baudelaire (În 1857 apăruse celebrul volum Les Fleurs du Mal – Florile răului), nici pe Verlaine (În 1874 apăruse volumul Romances sans paroles – Romante fără cuvinte). Cel putin nu rezultă acest lucru de nicăieri. Iar dacă e să asezăm lirica sa, datată între 1883 si 1888, în contextul liricii românesti a acelorasi ani, nu o vom putea compara cu un George Cosbuc (care debutează în 1884), nici cu Al. Vlahută (Volumul de Poezii îi apare în 1887), nici chiar cu Samson Bodnărescu (Volumul antologic se publică în 1884), sau cu Traian Demetrescu (Volumul Amurg, 1888) care, de altfel, a tradus atât de bine din poeziile ei. Si totusi, Iulia Hasdeu e o poetă veritabilă, atâta cât si cum s-a putut exprima într-o teribilă cursă contra cronometru, de a-si asuma, de a lua în stăpânire vaste teritorii de manifestare artistică. Constientă de finalul implacabil spre care se îndrepta (În epocă tuberculoza făcea ravagii), ea aduce în cântecul său accente dramatice de o vibratie poetică profundă si autentică, în care se întâlneste, intuitiv, cu o cale ce ar fi putut-o duce, de ce nu?, prin simbolism, spre tipătul de durere al expresionistilor:
Sunt tânără si viata îmi e atât de dragă;

Privind însă pe morti, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Si în mocnirea vietii eu nu te urăsc, soare!

(………………………………………….)

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede? –

Că sufletu-i lintoliu, chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-asteaptă-n nerăbdare durerea-si potoli

C-un dor respins de cer!

(Zile de neliniste)¹³.

E aici scânteia unei pari promisiuni, într-adevăr. Si, cum literatura noastră e plină de promisiuni, mai mult sau mai putin asemănătoare, Iulia Hasdeu îsi află locul de drept într-o antologie a destinelor literare frânte prea curând.

Iulia Hasdeu îsi „înfrunta viata si deopotrivă moartea”, scrie C. Manolache, în biografia romantată ce i-o consacră. Sub această pecete îi si creionează portretul: „Părul adunat în două bucle ce se îmbrătisează armonic deasupra capului, cu doi zulufi ondulati care flutură pe frunte; obrajii rotunzi, palizi sub lampă, trandafirii când îi sărută soarele; gura în amar zâmbet peste buzele festonate, bărbia gratios rotunjită! Si ochii! Ochii aceia de severă seninătate, cu expresia bunătătii ce face totdeauna loc inteligentei; ochii aceia demni de o odă eminesciană! Iar în urechi, ca două puncte albe ce încheie cadrul, două boabe sidefii! Si trupul, săltat în anii ce-o avântă, rotund si plinut! Si sânii înalti si talia mlădioasă… si totul învăluit în candoarea primăverii…” E portretul unei adolescente ce încă se poartă copilăreste, în ciuda precocitătii sale. Din această copilărie, depăsită rational, s-au născut si poeziile si cugetările, si romanul Mademoiselle Maussade, trimitând cu evidentă la proza unui Edmondo De Amicis, si La Princesse Papillon, povestea unei fetite năzdrăvane, singurul vlăstar al unui rege si al unei regine de o rară bunătate, în care descifrăm prea lesne propria viată a autoarei, proiectată în dimensionalitatea iluziei de a fi fericită ca fluture, iubită de un print viteaz, întelept si frumos etc., într-o altfel de viată decât cea pe care o trăia însăsi. Dar, ce altceva decât un basm năstrusnic, proiectat într-un viitor iluzoriu, este falsul său Jurnal, cu o eroină ce se plimbă dezinvoltă printre regi si regine, printre actori si gazetari, dând spectacole de salon si iradiind bunătate, chiar inocentă, având alura unei alte Alice în Tara minunilor, fascinantă de decoruri si de costume fastuoase („Regina României, ce totdeauna drăgută – notează ea pentru anul 1901 – era îmbrăcată într-o rochie de satin crem, cu o garnitură de plus roz; mânecile din catifea roz, cu dublură din satin crem atârnau până la genunchi; pe fusta de catifea, poloneza de satin ridicată în părti cu panglici late de mătase cu franjuri mari recădea până la jumătate în pliuri de o extraordinară elegantă. Trena de catifea rose se unduia superb pe mozaicul si marmura sălilor. Pe cap regina avea o beretă simplă din catifea rosie cu un ciucure de aur si o egretă lungă albă, pusă într-o parte pe pieptănătura cu reflexe argintii. Cizmulite de piele albe, căptusite cu blănite cu pinteni aurii si mănusi lungi până la cot completau această toaletă absolut reusită în eleganta ei medievală. Regina tinea în mână o cravasă pe care o făcea să pocnească din când în când pe când discuta foarte animat cu ambasadorul Frantei, ce o însotea. Putin în urma reginei, prima ei doamnă de onoare, printesa G., în rochie de brocart albastru, cu garnitură de dantele păsea alături de rege în uniformă de gală. Regina mamă, lângă tânăra regină, era într-o rochie de satin negru cu dantele albe” Etc.), de o viată alternând între Curtea regală si sălile de spectacol teatrale, dincolo de care, viata reală nu avea cum să fie văzută, înteleasă, interpretată. De altfel, adolescenta Iulia trăia numai pentru lumea artelor, a ideilor, eseurile sale pe teme literare fiind, cu sigurantă paginile cele mai briliante: „Astăzi ne vom ocupa – nota în Jurnal pentru aprilie 1898, dată ce depăseste cu un deceniu momentul plecării sale definitive din lumea reală - de o carte care face înconjurul lumii stiintifice si literare: este noua lucrare a domnisoarei Armand Camille, intitulată Femeile în opera lui Homer. Carte fermecătoare, cum e firesc, din moment ce-a iesit din mâinile dumnezeiesti ale unei femei eminente din toate punctele de vedere, extraordinară prin talentele pe care le are, prin genialitatea ei, prin cultura bogată si prin inima ei nobilă.

Două personaje aduc lumină în Iliada, sunt două femei, sau – mai bine zis – una este femeie, cealaltă este zeită; dar, zeitele la Homer, nu sunt si ele tot femei? Acestea sunt Elena si Junona. Toate celelalte, încântătoare, nobile sau urâte, vin pe locul al doilea. Dar acestea domină. Elena, tipul frumusetii antice si al frumusetii fatale, căci este vorba de frumusete ca de oricare altă calitate, ea poate fi aducătoare de ghinion sau de noroc, după împrejurări. Un om extraordinar de bun poate aduce nenorociri pe care un ticălos nu le-ar putea aduce. Elena a fost hărăzită să aducă nenorociri, frumusetea ei avea să fie fatală. Chiar dacă astăzi, Elena reprezintă ideea de frumusete incomparabilă, este probabil, chiar sigur că si alte femei au o frumusete ca a ei, dintre care mama ei, Leda este prima. Leda, care l-a înfierbântat pe Jupiter, iar Jupiter, desi voluptos, trebuie să fi fost foarte pretentios; căci regele Zeilor nu s-ar fi transformat el în lebădă pentru o pradă oarecare. Si, desi nu este considerată o nenorocire nasterea Elenei, ca o consecintă a transformării lui Jupiter în lebădă (pasăre pentru care Leda avea o încântare deosebită, după cum se stie) nu vedem cum frumusetea sotiei lui Tindar a fost frumoasă. Retineti că eu nu vreau nici cum să se minimalizeze cumva…” Etc.

Jurnalul nu este, totusi, unul fictiv, în adevăratul înteles al cuvântului. Iulia Hasdeu îsi trăieste în paginile sale, stările emotionale, succesele, îndoielile, suferintele pe care ar fi putut să le cunoască dacă destinul, prea brutal în cazul ei, i-ar fi îngăduit. „Iulia Hasdeu – notează cu îndreptătită observatie Crina Bocsan-Decuseară – sub masca personajului ei imaginar, în a cărui existentă tânăra se lasă identificată, se consideră învingătoare (…) Memoria ei extraordinară proiectează evenimente în viitor”¹⁴, evenimente ce n-au nici o legătură cu istoria, cu societatea, cu realitatea concretă, dar sunt cu evidentă tulburătoare mărturii ale unei realităti interioare ale unui suflet bulversat de boala cu care se lupta si pe care, era perfect lucidă, numai în acest mod o putea depăsi. O întreagă literatură a tuberculosilor există la finele secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Ea ilustrează stări ale disperării, ale revoltei, ale prăbusirii sau ale cinismului, niciodată însă, până la Iulia Hasdeu, si nici de la ea încoace, nu produce pagini de o atât de luminoasă împăcare de sine, de liniste si linistitoare asumare a unei perspective de înnobilare sufletească într-o iluzorie lume, într-un viitor… posibil doar în vis, pe care constiinta istoriei literare să i-l asigure totusi. Din acest punct de vedere opera sa e o promisiune certificată. Cât despre prezenta ei reală în lumea aceasta, a fost, paradoxal, iluzorie, asa cum a si vrut să o întelegem atunci când, în jurnalul său fictiv, îsi făcea radiografia existentialitătii sale astfel: „Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea maternă, nici dragostea frătească; a fost lipsită de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a căutat afectiunea pe care nu o găsise în altă parte. A avut prea multă iubire în inimă (…) Ce chin înfiorător. Să te simti făcută pentru a iubi si să nu afli o inimă care să răspundă afectiunii tale, asta copleseste, ucide”.

1 Institutul de lingvistică, istorie literară si folclor al Academiei Române, Iasi, 1979.

2 Datată 2 octombrie 1887. În traducerea lui Ciprian Doicescu.

3 Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist. Editie si prefată de Crina Bocsan-Decuseară, Editura Vestala, Bucuresti, 2003, p. 295.

4 C. Manolache, Scânteietoarea viată a Iuliei Hasdeu. Editie critică si prefată de I. Oprisan. Editura Saeculum, I.O., Bucuresti, 2000 (Biografia a apărut la începutul anilor ‘4o făcând trei editii până în 1944).

5 Datată: martie, 1888, Paris. În româneste de Ciprian Doicescu.

6 Datată: februarie 1885, Paris. În româneste de Ciprian Doicescu. Toate citatele se fac după volumul: Iulia Hasdeu, Poezii. Editura Miracol, Bucuresti, 1997. (Cu o prefată de Florentin Popescu).

7 Datată: 21 iunie 1883, Paris. Traducere de Crina Decuseară-Bocsan.

8 Datată: iulie 1885, Paris. În româneste de Victoria Ana Tăusan.

9 Datată: Montreux, august 1884. În româneste de Monica Pillat.

10 Datată: 20 mai 1885. Cu câteva zile înainte ca poetul să se stingă din viată. Traducerea de Monica Pillat.

11 Florentin Popescu, Prefată la Iulia Hasdeu, Poezii, ed. cit., p. 15.

12 În româneste de Victoria Ana Tăusan.

13 Datată: Paris, august, 1887. În româneste de Ciprian Doicescu.

14 Iulia Hasdeu, Jurnal fantezist. Editie si prefată de Crina Bocsan-Decuseară. Editura Vestala, Bucuresti, 2003.