Iulie 2015 20 iulie 2015, mediasinfo ro: Eticheta energetică a ue se modifică. Clasele de eficiențĂ vor avea litere de la a la g

RAPORT SĂPTĂMÂNAL ENERGIE,

20-26 Iulie 2015

20 iulie 2015, mediasinfo.ro: ETICHETA ENERGETICĂ A UE SE MODIFICĂ. CLASELE DE EFICIENȚĂ VOR AVEA LITERE DE LA A LA G

Comisia Europeană a prezentat la mijlocul lunii iulie, o serie de propuneri vizând furnizarea de noi beneficii pentru consumatorii de energie, lansarea unei reorganizări a pieței europene de energie electrică, actualizarea sistemului de etichetare referitoare la eficiența energetică și revizuirea schemei UE de comercializare a certificatelor de emisii.

„Eficiența energetică înainte de toate” este un principiu central al strategiei privind uniunea energetică, întrucât este o modalitate eficientă de a reduce emisiile, de a genera economii pentru consumatori și de a reduce dependența UE de importurile de combustibili fosili. Încă de la introducerea etichetării energetice în urmă cu douăzeci de ani, succesul acesteia a încurajat dezvoltarea unor produse din ce în ce mai eficiente din punct de vedere energetic. Prin urmare, etichetele actuale au devenit prea complexe. Comisia propune revenirea la scara inițială a etichetei energetice de la A la G, mai simplă și bine înțeleasă de către consumatori.

De ce propune Comisia o scară de etichetare energetică unică de la A la G?

Începând cu 1995, eticheta energetică a UE s-a dovedit a fi un succes: 85 % dintre consumatorii europeni o utilizează atunci când achiziționează un produs. De asemenea, acest sistem a dat un impuls evoluțiilor industriale inovatoare, datorită cărora, în prezent, cea mai mare parte a produselor sunt încadrate în clasele superioare (A+++, A++, A+), majoritatea celorlalte clase fiind goale (în unele cazuri, chiar A). Din cauza acestui rezultat pozitiv suntem însă acum în situația în care consumatorilor le este dificil să facă diferența între produsele cu cea mai bună performanță. Cumpărând un produs de clasa A+, consumatorii ar putea crede că achiziționează unul dintre cele mai eficiente produse de pe piață, în timp ce, în realitate, uneori este vorba de cele mai puțin eficiente produse.

Pentru a-i ajuta pe consumatori să înțeleagă și să compare produsele, Comisia Europeană propune o etichetă energetică unică „A-G”. Acest lucru îi va încuraja pe consumatori să cumpere produsele cele mai eficiente, reducând astfel consumul de energie și având un impact pozitiv asupra facturii de energie.

Bază de date digitală pentru noile produse eficiente din punct de vedere energetic

Se estimează că 10-25 % dintre produsele de pe piață nu respectă cerințele de etichetare a eficienței energetice și că aproximativ 10 % dintre economiile de energie preconizate nu se realizează din cauza nerespectării normelor. Situația se explică, cel puțin în parte, prin faptul că autoritățile naționale de supraveghere a pieței nu depun suficiente eforturi pentru asigurarea respectării legislației.

Pentru a remedia acest neajuns, Comisia propune o bază de date pentru înregistrarea produselor în care producătorii și importatorii își vor înregistra produsele, menționând informații care sunt deja obligatorii în temeiul legislației UE în vigoare. Autoritățile de aplicare a legii din statele membre ar avea acces, în mod centralizat, la informații esențiale privind conformitatea produselor, ele nemaifiind astfel obligate să-și consume timpul și energia în eforturile de a obține aceste informații de la operatorii economici.

De asemenea, baza de date va pune la dispoziția consumatorilor și a comercianților informații despre etichetă și informații de bază despre produs și va facilita procesul de digitalizare a etichetei energetice.

Ce se va întâmpla concret?

Când va fi aprobată de colegiuitori, propunerea Comisiei va fi pusă în aplicare după cum urmează:

produsele aflate deja pe piață vor continua să fie comercializate fără nicio schimbare;

noile produse vor fi vândute conform noii scări. Etichetele vechi, precum cele cu scări de la A+ la A+++, vor fi eliminate de către comercianții cu amănuntul;

producătorii își vor înregistra produsele. Autoritățile statelor membre vor avea acces la informații, ceea ce va facilita controalele de conformitate și va crește transparența;

consumatorii vor fi informați prin intermediul unor campanii de informare specifice, întreprinse de statele membre în colaborare cu comercianții cu amănuntul.

Comisia Europeană va sprijini „acțiunile comune de supraveghere a pieței”, cum este proiectul EEpliant la care participă 12 state membre.

Noua schemă europeană de comercializare a certificatelor de emisii

Ca parte a strategiei privind uniunea energetică, Comisia Europeană a propus mai multe schimbări în domeniul energiei.

Astfel, Comisia Europeană a revizuit schema de comercializare a certificatelor de emisii pentru a se asigura că ea rămâne cea mai eficientă și cea mai rentabilă modalitate de reducere a emisiilor în deceniul următor. Aceasta este prima etapă legislativă spre punerea în aplicare a angajamentului UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puțin 40 % pe plan intern până în 2030. Măsurile ambițioase privind clima creează oportunități de afaceri și deschid noi piețe pentru inovare și utilizarea de tehnologii cu emisii reduse de carbon.

Propunerea vizează atât protejarea competitivității internaționale a sectoarelor industriale care sunt supuse celui mai ridicat risc de relocalizare a producției lor în afara UE, către jurisdicții cu mai puține constrângeri în ceea ce privește gazele cu efect de seră, cât și încurajarea orientării investițiilor energetice către alternative mai curate și inovatoare. În plus, Comisia propune ca veniturile provenite din comercializarea certificatelor de emisii să fie utilizate de statele membre pentru finanțarea unor acțiuni menite să ajute țările terțe să se adapteze la efectele schimbărilor climatice.

Consolidarea poziției consumatorilor de energie

Recunoscând faptul că cetățenii trebuie să se afle în centrul uniunii energetice, Comisia prezintă o comunicare privind furnizarea de noi beneficii pentru consumatorii de energie, pe baza unei strategii structurate pe trei piloni care constau în: 1. a-i ajuta pe consumatori să economisească bani și energie printr-o mai bună informare; 2. a oferi consumatorilor o gamă mai largă de opțiuni în ceea ce privește participarea la piețele energetice și 3. a menține cel mai ridicat nivel de protecție a consumatorilor.

Consumatorii trebuie să se afle pe o poziție la fel de bine consolidată și să devină la fel de bine informați ca vânzătorii și cumpărătorii de pe piețele angro, prin norme de facturare și de publicitate mai clare, prin instrumente de comparare a prețurilor demne de încredere și prin mobilizarea marii lor puteri de negociere cu ajutorul unor scheme colective (cum ar fi migrarea colectivă la un alt furnizor și cooperativele energetice).

În cele din urmă, consumatorii trebuie să aibă libertatea de a-și produce și de a-și consuma energia în condiții echitabile pentru a economisi bani, pentru a proteja mediul și pentru a asigura securitatea aprovizionării.

O nouă organizare a pieței energetice

Strategia privind uniunea energetică este concepută cu scopul de a contribui la îndeplinirea obiectivelor noastre privind clima și energia pentru 2030 și de a ne asigura că Uniunea Europeană devine liderul mondial în domeniul energiei din surse regenerabile. Atingerea acestor obiective va necesita o transformare fundamentală a sistemului de energie electrică al Europei, inclusiv reorganizarea pieței europene de energie electrică.

Comunicarea Comisiei Europene din 15 iulie lansează o consultare publică privind modul în care ar trebui să fie reorganizată piața energiei electrice pentru a răspunde așteptărilor consumatorilor, pentru a furniza beneficii reale de pe urma noii tehnologii, pentru a facilita investițiile, în special în ceea ce privește generarea de energie din surse regenerabile și cu emisii scăzute de dioxid de carbon, și pentru a recunoaște interdependența statelor membre ale UE în ceea ce privește securitatea energetică.

Astfel, s-ar obține beneficii maxime de pe urma concurenței transfrontaliere, s-ar permite generarea descentralizată de energie electrică, inclusiv pentru consumul propriu, și s-ar sprijini apariția unor societăți de servicii energetice inovatoare.

20 iulie 2015, pandurul.ro: Ministrul Energiei, aşteptat la Gorj

Sindicaliştii din cadrul Federaţiei “Univers” au avut vineri, 17 iulie, o întrevedere cu ministrul Energiei, Andrei Gerea, în care şi-au spus doleanţele, şedinţă care a durat circa 2 ore. În urma discuţiilor, liderii sindicali spun că ministrul le-a promis că va veni în Gorj într-o vizită de lucru. “Ne-a promis că va veni joia şi vinerea viitoare şi că va vizita o termocentrală şi nişte cariere din cadrul CE Oltenia. A mai spus că vineri va avea loc şi o şedinţă şi că va convoca la discuţii inclusiv membrii Consiliului de Supraveghere al companiei şi pe cineva de la ANRE. Sunt nişte decizii care trebuie luate şi în cadrul Consiliului, de exemplu faptul că nu mai aprobă transportul de cărbune la Işalniţa, care consumă acum din stocuri. Trebuie şi ei întrebaţi de unele chestii. Sperăm să se ţină de cuvânt, aşa ne-a promis”, a declarat Adrian Marciuc, prim-vicepreşedinte al Federaţiei „Univers”.

Nu este pentru prima dată când liderii Federaţiei “Univers” se întorc de la Bucureşti cu promisiuni. “S-au atins toate punctele pe care le-am mai discutat şi înainte, cu rezerva terţiară lentă, cu apa pe care o plătim de două ori la fiecare centrală, certificatele verzi. Nu pot să spun că sunt 100% mulţumit de rezultatul discuţiilor, dar ministrul se apleacă la problemele noastre, încearcă să facă ceva. Ne promise iar cu legea 255, cum ne-a promis şi acum o lună. Ne spuse că e cam rezolvată problema şi să mai avem un pic de răbdare”, a mai spus Marciuc.

La discuţii au mai luat parte Aurel Nanu Mic de la Craiova, liderul SMEO Gabriel Căldăruşe, Nicolae Buzea din Federaţia “Univers”.

21 iulie 2015, postare pe blog: Europa și opțiunea iraniană a gazelor

Sursa:

http://www.contributors.ro/economie/europa-%C8%99i-op%C8%9Biunea-iraniana-a-gazelor/

De mai bine de un an, atenția „comunității energetice” europene este focalizată pe implicațiile situației din Ucraina asupra arhitecturii de securitate energetică continentală. Criza ucraineană a determinat o accelerare a proceselor de integrare energetică la nivelul UE, culminând cu demararea proiectului Uniunii Energetice Europene. Diversificarea surselor şi rutelor de aprovizionare a Europei cu gaze naturale a devenit, astfel, o prioritate politică şi strategică a UE. De cealaltă parte a baricadei, pentru Federația Rusă a devenit de asemenea stringentă dezvoltarea unor rute alternative de furnizare a gazelor pentru clienții săi din Europa prin ocolirea Ucrainei. Ambele „blocuri energetice”, respectiv, consumatorii din Europa şi furnizorul principal, Federaţia Rusă, se confruntă astfel cu dilema strategică a reconfigurării raporturilor energetice, animați in contextul actual de emoții antagonice, cu consecințe greu reversibile pe termen lung.

In acest context esențialmente geopolitic, așa-numitul „Coridor Sudic de Gaze” a dobândit o relevanță strategică crucială (vezi figura 1).

Susținerea pentru Coridorul Sudic se manifestă atât în sânul UE, prin politicile asociate dezvoltării unor interconectori capabili să asigure preluarea şi distribuţia hidrocarburilor din „Triunghiul Magic” (triunghi reprezentat de regiunile bogate în resurse din bazinele Mării Negre, Mării Mediteraneene şi Mării Caspice) sau, denumit de alţii ca „Elipsa Strategică” (vezi Figura 2), cât şi prin proiecţia unor politici energetice tot mai active ale diverşilor actori statali şi non-statali europeni în regiunile „sursă” din Orientul Mijlociu şi Eurasia.

Încă înainte de configurarea unui deznodământ politic la ceea ce a fost descris drept „criza nucleară iraniană”, UE a alocat un rol particular Iranului în ecuaţia de securitate energetică europeană. În comunicarea Comisiei Europene (CE) către Parlamentul European din 28 mai 2014 privind Strategia europeană a securităţii energetice (COM 2014) 330, Iranul a obţinut o menţionare expresă (dar condiţionată de ridicarea sancţiunilor), alături de Irak şi Turkmenistan, ca surse de aprovizionare cu gaz natural pentru Europa, CE făcând apel la o „agendă comercială activă” în zona caspică în vederea extinderii Coridorului Sudic pentru ţări furnizoare precum Irak, Iran şi Turkmenistan.

Deşi în Strategia-cadru pentru Uniunea Energetică a UE lansată în 2015 Iranul nu mai este menţionat în mod expres, seria de declaraţii politice ale unor factori responsabili europeni şi iranieni în favoarea unui parteneriat energetic UE-Iran, precum şi „munca de teren” tot mai intensă depusă de actorii statali şi non-statali interesaţi de relevanţă Iranului ca partener energetic, relevă menţinerea unui interes serios.

Implementarea Planului Comprehensiv de Acţiune, adoptat la 2 aprilie 2015 la Lausanne în formatul P5+1 (i.e. membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU plus Germania şi Iran), în baza Acordului Cadru de reglementare a dosarului nuclear iranian şi de ridicare a sancţiunilor impuse Iranului (Interim nuclear agreement nov 2013 – Iran şi P5+1) reprezintă o oportunitate istorică pentru Iran, pentru echilibrul de securitate în regiune şi, desigur, pentru securitatea energetică europeană pe termen mediu şi lung.

Despre Iran ca putere energetică

Iranul/Persia intră în categoria puţinelor state şi civilizaţii care au reuşit să îşi prezerve esenţa culturală şi vocaţia de putere regională (în unele momente, chiar continentală) de-a lungul a cinci milenii. Unei puternice şi longevive tradiţii şi expansiuni culturale persane i s-a adăugat, începând cu 1901 – anul primei descoperiri de petrol în Iran, cunoscută drept „Concesiunea D’Arcy”, prin eforturile pionierilor William Knox D’Arcy, George Bernard Reynolds şi Calouste Gulbenkian, respectiv ale companiei Anglo Persan Oil Company (astăzi BP) – relevanța strategică a Iranului ca important stat producător și exportator de ţiţei. [1]

Acest nou statut al Persiei, în contextul a ceea ce putem numi fază primitivă a epocii hidrocarburilor, a condus însă la acumularea unor frustrări naţionaliste, culminând cu naţionalizarea industriei iraniene de petrol în 1953 şi continuând cu Revoluţia Islamică din 1978. Din acel moment istoria iraniană a cunoscut o perioadă intensă, dramatică chiar, sectorul său energetic ocupând o poziţie centrală în parcursul istoric al acestei ţări şi în geopolitica regională.

În contextul general al tendințelor ce exprimă începutul unui parcurs către o nouă ordine de securitate internaţională şi, implicit, al unei noi ordini de securitate energetică, necesitatea unei „interconectări” mai strânse între statele şi regiunile relevante din punct de vedere energetic (state consumatoare, state producătoare și state de tranzit) constituie deja o evidență. În această perspectivă se înscriu, de pildă, şi dezbaterile privind „renaşterea” Drumului Mătăsii. Dar orice program politico-strategic de „renaştere” a Drumului Mătăsii rămâne lipsit de viabilitate pe termen lung în absenţa Iranului, ca putere regională aflată pe axa strategică (vezi figura 3) a acestei rute economice şi, posibil, pol de securitate.

Să vedem însă de ce este Iranul atât de important în arhitectura regională şi globală de securitate energetică. Înainte de toate, relevanța geostrategică a Iranului este de necontestat: poziție cheie la Golful Persic și Strâmtoarea Hormuz, cu deschidere către Europa, Rusia, Asia Centrală, China, Asia de Sud-Est, Asia de Vest şi Africa. O populaţie de 77,5 milioane, în cea mai mare parte tânără, instruită (85% grad de alfabetizare), liberală şi dinamică. O ţară cu climă temperată, bogată în resurse naturale (cele mai mari rezerve de zinc din lume şi locul doi la rezerve de cupru, alături de rezerve semnificative de fier, crom, plumb, cărbune, mangan, aur).

Sancţiunile impuse de comunitatea internaţională, deşi dureroase pentru Iran, au obligat Teheranul să se distanţeze de „blestemul” unui petrostat, impulsionând dezvoltarea unei economii relativ diversificate în sectoare precum ciment, siderurgie, textile, alimentaţie, automobile, echipamente electrice şi electronice (însă, aşa cum vom vedea, intensivă energetic) şi cu potenţial de dezvoltare în alte sectoare (servicii, turism, agricultură).

Iranul ocupă locul întâi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaz natural dovedite (34 trilioane mc, reprezentând 18,2% din totalul global, faţă de Rusia cu 32,6 trilioane mc reprezentând 17,4% din total, potrivit datelor BP Statistical Review of World Energy, 2015). Producţia de gaz natural a atins 166 miliarde mc/an în 2013, înregistrând o creştere de 0,8%, reprezentând 4,9% din totalul global (în timp ce Rusia produce 604 miliarde mc/an, cu o creştere de 2,4%, reprezentând 17,8% din totalul global).

În privinţa rezervelor dovedite de țiței, Iranul deţine 9,3% din rezervele globale (157 mld barili), respectiv locul 4 în lume, față de Rusia, care deţine 6,1%. Producţia de ţiţei iraniană a înregistrat 3.614 mii barili/zi în 2014 (în creştere cu 2% faţă de 2012), reprezentând 4% din totalul global, în timp ce producţia Rusiei a însumat 10.838 mii barili/zi, în creştere cu 0,6%, reprezentând 12,7% din totalul global.

Din analiza datelor statistice rezultă însă că consumul de gaze naturale şi petrol în Iran înregistrează cote semnificative, cu tendinţe de creştere raportate la nivelurile de producţie. Astfel, în 2014 consumul de gaze naturale s-a situat la 170 mld mc, în creştere cu 6,8%, reprezentând 5% din consumul total global – pe aceeaşi poziţie cu China, o economie cu un PIB semnificativ mai mare decât cel al Iranului; PIB-ul iranian este de 368 mld USD, având o rată de creştere anuală de 2,8% în timp ce PIB China a însumat 9.240 mld USD şi o rată anuală de creştere de 7%.

În ultimul an fiscal, 40% din consumul de gaze naturale a fost în sectorul casnic, o creştere cu 2% faţă de anul precedent. Gazul natural deţine o cotă de 70% în mixul energetic al Iranului, principalii consumatori de gaz fiind sectorul casnic (411 milioane mc/zi), centrale electrice (76 milioane mc/zi), sectorul industrial (82 milioane mc/zi), restul fiind folosit pentru reinjectare în zăcăminte de hidrocarburi pentru creşterea randamentului.

Aproape întreaga producţie de gaz natural a Iranului este destinată consumului intern. Prin importurile de gaz realizate din Turkmenistan, Iranul a reușit să exporte 9,7 miliarde mc gaze către Turcia (90% din totalul exporturilor iraniene de gaz natural, respectiv 25% din necesarul Turciei). Şi totuşi, Iranul rămâne un importator net de gaze naturale, încă începând din 1997[2].

Teheranul este hotărât să mărească producţia de hidrocarburi (majorare a producţiei de gaze naturale în 2016 la 760 milioane mc/zi, având o ţintă de 250 miliarde mc pentru 2020), însă aceste prognoze depind esenţial de influxuri majore de investiţii străine şi tehnologii.

Important de subliniat este că aproximativ 85% din rezervele iraniene de gaze naturale nu sunt încă dezvoltate. 44 miliarde mc de gaz natural sunt folosiţi în sectorul industrial, iar injectarea în zăcămintele petroliere a atins o cifră de 34 miliarde mc (nesatisfăcătoare, necesarul fiind de 175 milioane mc/zi). Se estimează că consumul de gaz să crească la 2.500 milioane mc/zi în anul 2025, ceea ce ar reprezenta o creştere de patru ori, Iranul fiind astfel nevoit să importe gaz natural pentru asigurarea consumului intern.

Iran a reuşit să mărească producţia de gaz natural cu 100 milioane mc/zi în 2014, fiind prognozat un ritm asemănător de creştere şi pentru 2015, astfel încât în 2020 nivelul producţiei să atingă 1.100 milioane mc/zi, faţă de 660 milioane mc/zi în prezent.

Cel mai mare zăcământ de gaz natural este în perimetrul Pârş Sud din sudul ţării (împărţit cu Qatar; deţine 47% din rezervele de gaz ale Iranului şi 17 milioane de barili de condensat, respectiv, reprezintă 35% din producţia totală iraniană)[3]. Alte zăcăminte importante de gaze se regăsesc în perimetrele Tabnak, Forouz, Kish, Pârş Nord şi Kangan. Estimări de rezerve semnificative sunt vehiculate şi pentru zona adâncă a mării teritoriale iraniene din Marea Caspică. Rezervele dovedite şi probabile de gaze onshore şi offshore în bazinul Caspic al Iranului ar însuma 50 miliarde mc.

Iran nu a reuşit să mărească semnificativ producţia la perimetrul Pârş Sud din anul 2009 (orientativ, creşterea de producţie a fost de la 485 milioane mc/zi în 2013 la 570 milioane mc/zi la finalul 2014), deşi acest zăcământ joacă un rol esenţial în asigurarea consumului intern şi a exporturilor. Conducerea Iranului este însă determinată să mărească producţia de gaz în general (1.100 milioane mc/zi în 2019), şi cea de la zăcământul Pârş Sud în particular, de la nivelul actual de 350 milioane mc/zi la 800 milioane mc/zi, ceea ce presupune parcurgerea a încă 19 faze de dezvoltare a zăcământului şi un necesar de investiţii de 43 mld USD[4].

În privinţa politicilor comerciale, principalii parteneri comerciali ai Iranului în sectorul non-petrolier sunt, pe importuri, Turcia, Coreea de Sud, India, China, UAE, iar pe exporturi, Afganistan, India, UAE, Irak și China.

În prezent, peste 90% din exporturile iraniene de gaze sunt direcționate prin conducte în Turcia. Cu Armenia şi Azerbaidjan au fost încheiate acorduri de swap. Iranul nu dispune de facilităţi de GNL. Sunt vehiculate şi informaţii conform cărora companii private iraniene au fost autorizate să exporte gaz către UAE, alături de Irak, Pakistan şi Oman.

Iranul a mai încheiat contracte pentru livrarea de gaze naturale cu Kuweit (3,1 miliarde mc/an), Irak (8 miliarde mc/an)[5], Oman (8 miliarde mc/an), Pakistan (8-9 miliarde mc/an), Siria (5-7 miliarde mc/an), acestea însă nefiind derulate încă datorită unor motive comerciale, politice şi logistice.

Iranul însă importă mai mult gaz decât exportă (din ţări precum Turkmenistan şi Azerbaidjan), ceea ce face ca pe piaţa gazelor din zonă Iranul să fie încă un jucător regional de talie mică. Pe piaţa globală a gazelor Iranul deţine o cotă de mai puţin de 1%.

Pentru modernizarea industriei şi creşterea rentabilităţii, autorităţile iraniene estimează un necesar de investiţii în industria petrolieră upstream şi downstream de 30-40 mld USD pe an, respectiv, o sumă de 200 mld USD în următorii 5-10 ani, cu cofinanţare iraniană.

Pentru a rezuma, Iranul reprezintă un jucător energetic cu potenţial la scară globală. Potenţialul ridicat de hidrocarburi al Iranului fac această ţară să reprezinte o alternativă de considerat pentru furnizarea de gaz natural către Europa, odată ridicate sancţiunile internaţionale. Provocările majore în atingerea unei asemenea poziţii țin de uzură fizică şi morală a tehnologiei din industria iraniană a petrolului, investiţiile reduse asociate acesteia, consumul intern ridicat de gaze naturale, distribuţia geografică a resurselor raportat la zonele de consum şi „porţile” de ieşire pentru export (vezi Figura 4 privind perimetrele de hidrocarburi şi reţeaua de transport gaze), ineficienţa energetică, absenţa unei infrastructuri adecvate pentru producţia şi exportul de gaze (conducte/GNL) şi, implicit, a unei pieţe de desfacere, contextul geopolitic sensibil şi volatil în regiune, concurenţi puternici, cu cote de piaţă semnificative (Rusia, iar pe GNL Quatar şi, posibil, în viitorul apropiat, SUA şi Australia), menţinerea unui cadru legal şi instituţional etatist pentru investiţii (companiile naţionale iraniene fiind partener obligatoriu pentru orice proiect de investiţii în sectorul petrolier) şi, nu în ultimul rând, sancţiunile internaţionale.

Pentru atingerea unui grad de relevanţă ridicat pentru piaţa europeană, volumul investiţiilor în industria petrolieră iraniană va trebui să fie masiv în perioadă ce urmează.

Figura 4

In pofida acestor provocari, rolul pe care Iranul ar putea sa il joace in furnizarea de gaze naturale în Europa merita analizat prin dezvoltarea unor posibile scenarii și strategii. Iata cateva considerente, in cele ce urmeaza.