James Joyce ulise

280 Primul mare interludiu romantic – aici parodierea stilului rapsodic al poemelor şi legendelor irlandeze, şi al traducerilor miturilor celtice aşa cum erau încercate în epoca romantică. Insula Fail cea mândră este evocată într-un text de poetul romantic James Clarence Mangan, de fapt traducerea sa a unei mari balade irlandeze din secolul al şaptelea. Pasajul evoluează apoi treptat prin enumerarea în stilul somptuos al baladelor eroice a marilor belşuguri de roade ale pământului bogat al Irlandei, aşa cum este exploatat de ocupanţii englezi – căci acum personajele trec în drumul lor spre cârciumă pe lângă piaţa de fructe şi legume a Dublinului.

281 A chara – (irl.) „prietene al meu”.

282 Descrierea unui erou de baladă tradiţională irlandeză, care poartă pe talismanele şi podoabele sale însemnele eroilor – legendări, istorici, imaginari – învălmăşiţi într-o succesiune care sfidează cronologia şi care, în mod semnificativ, încearcă să anexeze şi personaje celebre de alte naţionalităţi (Shakespeare, Con-fucius, Velazquez etc), ataşându-le prenume tradiţionale irlandeze.

283 Prezentarea, la modul eroic-comic a lui Leopold Bloom.

284 Cetăţeanul, principalul exponent al prejudecăţilor şi şovinismului irlandez, este iritat de faptul că într-un ziar care sa pretinde irlandez şi adresându-se irlandezilor, ştirile şi informaţiile, chiar la rubricile cele mai anodine, se referă cu precădere la englezi…

285 Martin Murphy este unul din numeroasele personaje cu realitate istorică evocate în roman. A fost proprietarul unuia din cotidienele irlandeze, şi care se făcuse cunoscut prin rolul său negativ în momentul sciziunii din partidul naţionalist – când a luat atitudine împotriva eroului naţional Parnell – precum şi mai târziu prin politica sa antimuncitorească la marile greve din Dublin în 1913.

286 Denis Breen este un personaj care în ziua povestită în roman a primit – nu se ştie de la cine – o carte poştală cu un conţinut criptic şi pe care el îl consideră injurios. Drept care intenţionează să intenteze un proces pentru insultă şi defăimare, nici el nu ştie exact împotriva cui. In cursul acţiunii romanului, el este pe rând subiectul compasiunii soţiei sale (într-o, discuţie cu Bloom într-unui din primele capitole), al simpatiei cam distrate a lui Bloom însuşi, al ironiei concetăţenilor săi, care nu sunt, desigur, străini de misiva incriminată.

287 Terry este numele barmanului din stabilimentul lui Kier-nan – dar Terence O'Ryan era, în 1904, şi un diacon la una din bisericile catolice din Dublin (şi „diacon” este un termen de slang pentru barman), precum şi un personaj dintr-o baladă populară jlustrind disponibilitatea – pe care Joyce o considera caracteristică – irlandezilor fată de băuturile spirtoase.

288 Parodierea unei şedinţe de spiritism – în stil puternic influenţat de literatura teozofică pe atunci la modă, şi cu numeroase inserţiuni de noţiuni şi cuvinte (pseudo) sanscrite. Pasajul se încheie cu o invocaţie în stil osianic.

239 Scrisoarea aceasta este interesantă pentru că ilustrează o anumită latură a umorului lui Joyce. Eumbold, prezentat aici ca un sadic agramat, este numele ministrului Angliei în Eiveţia în 1918, şi cu care Joyce a avut un conflict iritant în acea vreme.

290 Robert Emmet a fost un patriot irlandez care a căutat să obţină sprijinul lui Napoleon într-o revoltă împotriva englezilor şi care a fost executat în 1303, după ce a fost capturat pentru că şi-a Întârziat fuga în exil spre a-şi mai lua adio de la iubita sa Sara Curran. Thomas Moore a scris un poem despre ea şi care începe cu versul „Departe e de ţara unde doarme tânărul ei erou'.

291 Sinn Fein! Sinn Fein anhain! (irl.) – „Noi înşine! Numai prin noi înşine!”. Lozincă patriotică irlandeză şi deviza grupurilor patriotice constituite spre sfârşitul secolului trecut spre a milita pentru renaşterea limbii şi culturii irlandeze. Ceva mai târziu decât data la care se petrece acţiunea romanului Sinn fein a devenit numele mişcării politice pentru independenţa naţională a Irlandei.

292 Interludiul acesta reia, în terminologia bombastică şi sentimentală a presei populare, relatarea unui eveniment de senzaţie – executarea în public a unui patriot. Până la un punct personajul ar putea fi identificat cu Roberl: Emmet, la care s-a făcut aluzie eâteva replici mai devreme, însă împrejurările, ca în orice parodie, sunt actualizate şi mult îngroşate. Ca şi în precedentele enumerări, sunt introduse personaje ce ar putea fi apropiate de cele din Dublinul evocat în acţiunea romanului, precum şi altele evocate doar pentru eufonia numelor irlandeze.

293 Unele din personajele care în roman reprezintă xenofobia şi prejudecăţile vulgare atât de detestate de Joyce, susţin în diferite episoade că Leopold Bloom ar fi fost implicat, cu aproximativ zece ani înainte, într-o fraudă publică, vânzând bilete la o loterie fictivă, recomandată ca fiind autorizată de „guvernul regal al Ungariei”. Bloom, cred cei care susţin această legendă, ar fi fost salvat de la arestare prin intervenţia colegilor săi din loja masonică din care ar fi făcut şi el parte. De aici, de fapt, şi aluziile pe care le fac atât povestitorul episodului cât şi „cetăţeanul” la apartenenţa masonică a lui Bloom.

294 „Sănătate”, sau „adio” (irl.).

295 The Sluagh na h-Eireann (iii.). Armata Irlandei, asociaţie patriotică irlandeză care, exact în ziua când se petrece acţiunea romanului, 16 iunie 1904, a prezentat în parlamentul britanic o plângere împotriva faptului că poliţia engleză a interzis jocurile sportive irlandeze în parcul Phoenix din Dublin (în vreme ce le tolera pe cele considerate englezeşti).

296 Această relatare a unei. şedinţe – imaginare – parlamentare are adrese foarte precise, atât în ce priveşte neliniştile crescătorilor de vite din Irlanda faţă de o epizootie activă în anii aceia (şi la care se fac aluzii repetate în cursul romanului) cât şi la dezinteresul parlamentarilor englezi faţă de problemele Irlandei şi revendicările naţionaliste de aici. Numele deputaţilor citaţi sunt, fireşte, imaginare, dar prezintă similarităţi cu ale unora din personajele politice ale vremii. (De pildă, dl. Patrupede – engl. All-fours – îl sugerează pe liderul conservator Balfour, violent detestat în Irlanda pentru politica sa de reprimare a naţionalismului celtic).

297 La Mitchelstown au avut loc la sfârşitul secolului trecut incidente între manifestanţi irlandezi şi poliţie, soldate cu mai multe victime, şi care au constituit apoi pentru autorităţile britanice pretextul unor măsuri represive. Balfour obişnuia să-şi justifice asemenea măsuri în parlament invocând lapidar versiunea oficială – o telegramă a poliţiei prezentând incidentele, văzute fireşte din punctul de vedere al autorităţilor engleze. „Aduceţi-vă aminte de Mitchelstown” era la acea vreme o lozincă a opoziţiei în Camera Comunelor.

298 Na bacleis (ui.), „Nici nu face să vorbim despre asta”.

299 „în stabilimentul lui Barney O'Kiernan, în strada Micii Britanii” (irl.).

300 Marchizul de Queensberry este cel care, pe la mijlocul secolului trecut, a obţinut adoptarea regulilor clasice ale meciurilor de box, până atunci desfăşurându-se oarecum haotic (cu acceptarea loviturilor mai târziu socotite nepermise, în runde fără durată limitată etc).

301 Parodie a reportajelor din ziarele sportive. (însă boxerul britanic, Percy Bennett, poartă numele real al unui funcţionar din serviciul consular britanic la Zurich, cu care Joyce a fost în conflict pe vremea când scria romanul.)

302 Turneul de concerte proiectat de doamna Molly Bloom este de mai multe ori pomenit în cursul romanului, şi de fiecare dată prilejuieşte gânduri sau replici implicând relaţiile adulterine dintre ea şi personajul denumit Blazes Boylan.

303 Se face aici aluzie la tatăl lui Boylan, Daniel Boylan, despre care diferite personaje afirmă că s-ar fi ocupat cu tot soiul de expediente neoneste.

304 Parodie a „romanţurilor” de stil medieval, de largă circulaţie în bibliotecile populare în acea vreme. Calpe, este una din denumirile mitologice ale Coloanei lui Hercule – Gibraltar – locul unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa doamna Bloom.

305 O şedinţă de tribunal narată în stilul de parodie a legendelor celtice.

306 O legendă, evocată şi în capitolul al doilea al romanului, povesteşte că prima invazie de către englezi (de fapt, normanzi) a Irlandei s-ar fi produs la 1169, când unul din regii locali, Desmond MacMurrough, răsturnat de supuşii săi şi pentru adulterul săvârşit cu soţia altei căpetenii irlandeze, şi-a rccâştigat tronul cu ajutorul unor nobili englezi de la curtea lui Henric al II-lea, şi care au rămas apoi în Irlanda.

307 Cabinet d'aisance este denumirea în franceză a unuia din locurile pentru care într-adevăr în Europa continentală se foloseşte în general o denumire engleză – W. C.

308 „Scuipaţi-i pe englezi! Perfidul Albion!” (fr.)

309 Lamb Dearg Abu (irl.). – „Mâna cea roşie întru victorie I” Mina roşie este simbolul heraldic al Ulsterului şi, de asemenea, emblema reprodusă pe eticheta sticlelor de bere Allsop.

310 Tronurile de alabastru, spun comentatorii, erau în intenţia lui Joyce, şi scaunele de toaletă.

311 Parafrază a unui vers celebru din Hamlet: „Deşertăciune, numele tău e femeie!” Sceptru este unul din caii care au alergat la cursa cupei de aur şi deseori evocat, cu simţămintele amestecate, de alte personaje în alte episoade.

312 Raimeis (irl.). – „Fleacuri romantice” – aici, figurativ, „prostii”.

313 Parodie a cronicii mondene de ziar, prilejuită de remarcile privind problema forestieră în Irlanda.

314 Voluntarii din anumite regimente de cavalerie – britanice – se distinseseră în războiul cu burii şi erau deci consideraţi de naţionaliştii irlandezi ca simbolizând trupele de represiune împotriva unor popoare libere. în plus, se aprecia că, nefiind vorba de militari de carieră, asemenea voluntari aveau nevoie, în exercitarea misiunilor neplăcute ce le reveneau, de „fortificarea curajului”, adică de whisky.

315 De fapt, o replică a lui Hamlet, care condamnă astfel festinurile, devenite obişnuite şi terminate în mari excese alcoolice, de la curtea lui Claudius.

316 Aluzie la celebra deviză a imperiului britanic asupra căruia „soarele nu apunea niciodată”.

317 Creaturi animalice cu înfăţişare omenească (partea a IV-a din Călătoriile lui Gulliver).

318 Versiune parodiată şi blasfematorie a Crezului, cu referire aici la metodele de instrucţie militară folosite pe navele britanice – aşa cum fuseseră discutate în pasajele anterioare.

319 Cetăţeanul se referă la emigrările masive ale irlandezilor în America, în perioadele de mare criză economică provocate de politica autorităţilor britanice.

320 Kathleen ni Houlihan este una din întrupările feminine tradiţionale ale spiritului irlandez. Există dealtfel şi o piesă cu acest nume de Yeats la care se referă în capitole anterioare şi Stephen Dedalus.

321 în 1798 forţe expediţionare franceze au debarcat la Killala, pe coasta de vest a Irlandei, spre a sprijini o revoltă a patrioţilor de aici. Expediţia a eşuat – şi ca urmare a lipsei de cooperare a irlandezilor înşişi.

322 E vorba de diferiţii reprezentanţi ai dinastiei de Hanovra care au ocupat succesiv tronul Angliei, şi mai cu osebire la regina Victoria, căreia zvonurile îi atribuiau o legătură intimă cu vizitiul ei german.

323 Regele Edward VII era cunoscut pentru pasiunea sa pentru caii de curse – şi pentru o pasiune la fel de înflăcărată pentru femeile uşoare. în 1849, cu prilejul primei sale vizite oficiale în Irlanda, pe când era im a prinţ de Wales, regina Victoria i-a conferit titlul de lord de Dublin.

Descriere la modul fals eroic a batistei „cetăţeanului”.

325 Ţigara de foi pe care o ţine în mârră Bloom în afrefât episod este menită să reprezinte ţăruşul irecut prin foc cu care, în Odiseea, Ulise îl orbeşte pe ciclopul Polifem.

Moya (irl.): „Cum ar veni”, „cum s-ar spune”.

327 După răsturnarea regelui Carol I în Anglia, Cromwell şi trupele sale – „coastele de fier” – au început o campanie pentru reprimarea partizanilor stuarţilor în Irlanda. Represiunile sălbatice (se citează distrugerea unor oraşe, trecerea prin sabie a femeilor şi copiilor) au fost toată vremea puse sub semnul puritanismului şi încrederii Iui Cromwell că îndeplineşte porunca Domnului stârpin-du-i pe „eretici şi barbari”.

328 Roger Casement, irlandez de origine,- a fost un diplomat britanic care, pe vremea când fusese consul în Congoul belgian, a publicat un raport dezvăluind abuzurile săvârşite de societăţile monopoliste şi de autorităţile coloniale în această ţară.

329 Şi în alte episoade ale cărţii se vehiculează ideea că organizaţia patriotică Sinn fein s-ar fi constituit după modelul unor organizaţii similare militând pentru independenţa Ungariei în cadrul imperiului habsburgic. Cum despre Bloom se afirmă că ar fi de origine ungară – numele adevărat al tatălui său fiind Virag – adversarii şi detractorii săi îl acuză în felul acesta de folosire – şi pervertire – a idealurilor patriotice irlandeze. (Câteva replici mai târziu, Martin Cunningham va continua această supoziţie.)

330 Tatăl lui Leopold Bloom (Rudolph Virag) s-a sinucis într-adevăr, împrejurare evocată, cu simţăminte diferite, de fiul său, precum şi de alte personaje ale romanului.

331 Pasaj parodiind stilul romanelor sentimentale de atmosferă medievală, cu trecere în epocă. (De remarcat că din acest pasaj Faulkner a reprodus, aproape textual, câteva fraze într-un text de tinereţe, rămas nepublicat multă vreme – Zile de prU mâvară).

332 Descrierea unei procesiuni religioase, menite să acorde solemnitate pasajului grotesc din naraţiunea propriu-zisă. Aici sunt evocate, cu mare paradă de erudiţie, ordine călugăreşti, prelaţi, canonizaţi sau nu, atribute şi însemne ale diferiţilor sfinţi şi sfinte, precum şi un mare număr de personaje „apocrife” menţionate de dragul eufoniei numelor-irlandeze sau latineşti. Totul se încheie cu evocarea părintelui 'Flynn, eroul unei balade populare irlandeze, socotit „cel mai perfect dintre preoţi” (şi despre care a mai fost vorba în alte diferite capitole ale romanului).

333 Formule tradiţionale însoţind o rugăciune. „Ajutorul este în numele Domnului.” „Care a făcut cerul şi pământul” – „Domnul cu voi” – „Şi cu duhul tău” (lat.).

334 Formula numită „Binecuvântarea tuturor”: „O, Doamne, prin al cărui cuvânt toate sunt sfinţite, revarsă-ţi binecuvântarea asupra tuturor celor pe care le-ai creat. Fă ca oricine, adueându-ţi Ţie mulţumire, să le folosească după legea şi voia Ta, şi, chemând sfântul Tău nume, să primească prin ajutorul Tău sănătatea trupului şi îndrumarea duhului, întru Hristos Domnul nostru” (lat.).

335 „înălţimea voastră Domnul Leopold Floare” (magh.).

336 „Să ne vedem sănătoşi, dragă prietene! La revedere!”, (magh.).

337 Aluzie la înălţarea la cer a prorocului Ilie, aşa cum este înfăţişată în Vechiul Testament, cu interpolări din Evanghelii în legătură cu Schimbarea la faţă a lui Isus.

Biblioteca Judeţean.

— CUJJ -

J

Coperta de Vasile Socoliuc

Toate drepturile asupra acestei versiuni slnt rezervate Editurii

UNIVERS.

James Joyce

UUSE

VoS. 2

BIBLIOTECA

—ciujFiLIALA HĂNĂSTUR

Traducere şi note de MiRCEA

Biblioteca Judeţeană

— auj -

EDITURA

Bucureşti, 1984 '570232J*

Lector: DENIŞA COMANESCtT Tehnoredactor: VICTOR MAŞEK

Bun de tipar J9.09.19S4 Coli tipar 28

Comanda „r. 40 ŞIŞ

Combinatul poligrafie „Casa Seinteu

Piaţa Scânteii nr. 1, Bucureşti.

Republica Socialistă România

Seara de vară cuprindea treptat lumea în îmbrăţişarea ei tainică. J Departe spre vest soarele apunea şi ultimele licăriri ale zilei prea trecătoare mai adăstau cu nostalgică iubire peste mare şi pe plajă, pe mândrul promontoriu al bătrânului şi îndrăgostitului Howth ca întotdeauna străjuind apele golfului, peste stâncile acoperite de ierburi marine de-a lungul coastei Sandymountului şi, în sfârşit dar nu în cele din urmă, peste liniştita bisericuţă de unde izvorau când şi când în tăcerea amurgului glasul rugăciunilor înălţate spre cea care este în pura ei strălucire o rază întotdeauna luminând, alinând inima bântuită de furtuni a omului, Măria, luceafărul mărilor.

Cele trei tinere fete, bune şi dragi prietene, erau aşezate pe stânci, bucurându-se de frumuseţea acestei scene vesperale şi de aerul, proaspăt dar nu din cale afară de răcoros. De multe ori şi adesea obişnuiau ele să vină aici în colţul acesta favorit al lor să schimbe în linişte câteva vorbe inocente pe lingă apele înspumate şi să tăinuiască despre cele apropiate inimilor curate ale fetelor, Cissy Caffrey şi Edy Boardman cu copilaşul în cărucior şi Tommy şi Jacky Caffrey, doi băieţei cu păr cârlionţat, îmbrăcaţi în costumase marinar cu berete asortate şi cu numele Vasul Majestăţii Sale Belleisle înscrise pe amândouă. Căci Tommy şi Jacky Caffrey erau gemeni, de abia împliniseră patru anişori, şi chiar gemeni foarte râzgâiaţi şi zgomotoşi uneori, dar cu toate acestea nişte copilaşi scumpi cu chipuri luminoase vesele şi atâta de drăgălaşi. Îşi făceau de lucru în nisip cu lopăţelele şi găleţica, ridicând castele de nisip cum fac copiii, sau jucându-se cu mingea lor mare colorată, fericiţi cât era ziulica de lungă. Şi Edy Boardman îl legăna pe dolofanul copilaş încolo şi încoace în căruciorul lui în vreme ce tânărul domnişor sughiţa de râs. Avea doar 11 luni şi 9 zile, şi deşi încă abia o bucăţică de omuleţ, începea tocmai să-şi încerce primele gângureli copilăreşti. Cissy Caffrey se apleca asupra lui să-i gâdile obrăjorii grăsulii şi gropiţa abia adâncită din bărbie.

— Haide, bebeluş, spunea Cissy Caffrey. Ia spune tu, tare. tare. Dă-mi un pic de apă.

Şi copilaşul gânguri după ea:

— U gic, u gic de giapă.

Cissy Caffrey nu mai ştia cum să-l cocoloşească pe omuleţul acesta, căci îi plăceau grozav copiii, avea atâta răbdare cu ei când erau bolnăviori şi Tommy Caffrey nici nu putea fi convins niciodată să-şi bea untura de peşte dacă nu era Cissy Caffrey să-l ţină de nas şi să-i promită coltucul de pâine de secară bine unsă cu sirop. Ce bine se pricepea să-i ia fetiţa asta pe cei mici! Dar adevărul era că bebe era el însuşi o bomboană de copilaş, cu adevărat un îngeraş cu babeţica asta nouă cu desene. Nu era nici de departe una din fetişcanele astea moderne, cochete şi fandosite, vreo Flora MacFlimsy, buna noastră Cissy Caffrey. N-ai fi găsit o fată cu inima mai curată pe toată faţa pământului, întotdeauna cu ochii ei de ţigăncuşă râză-tori şi limpezi şi un cuvânt plin de bucuria de a trăi pe buzele ei roşii ca cireaşă, pe scurt o fată s-o tot iubeşti. Edy Boardman şi ea râdea din toată inima auzindu-şi frăţiorul cum stâlceşte cuvintele.

Insă tocmai atunci se născu o ceartă între domnişorul Tommy şi domnişorul Jacky. Băieţii sunt mai mofturoşi, şi gemenii noştri nu făceau nici ei excepţie de la această regulă. Mărul discordiei era un anume castel de nisip pe care-l construise tânărul Jacky şi acum tânărul Tommy se gândea să dreagă el lucrurile şi socotea că ar fi fost mai potrivit ca arhitectura să aibă o poartă în faţă aşa cum avea turnul Martello. Şi dacă domnişorul Tommy era un încăpăţânat, domnişorul Jacky îşi avea şi el toanele lui, şi, după principiul că pentru orice irlandez cât de mic casa sa e castelul său, se aruncă asupra urâciosului său rival, şi încă cu o asemenea înverşunare chiar, încât agresorul de adineaori o păţi rău şi chiar (vai! cu durere o spunem) şi castelul pricină a acestei contradicţii. Nu mai e nevoie să spunem că ţipetele domnişorului Tommy înfrânt în această încercare atraseră atenţia celor două prietene.

— Ia vino-ncoace, Tommy, îl chemă pe un ton imperativ surioara lui. Şi tu, Jacky, ruşine, să-l tăvăleşti aşa pe Tommy săracu' prin nisipul ăsta murdar. Stai că te prind eu şi-ai să vezi.

Cu ochii înceţoşaţi de lacrimile pe care nu apucase să le verse, domnişorul Tommy se apropie la chemarea ei, căci cuvântul surioarei lor mai mari era literă de lege pentru gemeni. Şi în ce stare jalnică era după această neplăcută aventură. Bereta lui de marinar şi chiloţeii erau plini de nisip numai că Cissy era o adevărată meşteră în arta de a remedia micile necazuri ale vieţii şi cât ai clipi nu se mai vedea fir de nisip pe costumaşul lui atât de drăguţ. Dar ochii lui albaştri îi străluceau de lacrimi fierbinţi care stăteau să ţâşnească, astfel că ea i-i sărută alinându-le usturimea şi făcu o dată cu pumnul spre domnişorul Jacky, vinovatul, spunându-i că-l prinde ea şi are să vadă el atunci, şi ochii îi scânteiau a dojana.

— Jacky, răule şi urâtule! strigă ea.

Îşi petrecu braţul pe după umerii micului marinar şi-l trase lingă ea alintându-l:

— Ce spui tu? Cum te cheamă? Pâine cu unt?

— Ia spune-mi, cine-i drăguţa ta, vorbi şi Edy Boardman. Cissy e drăguţa ta?

— Mnao, spuse Tommy printre lacrimi.

— Nu-i Edy Boardman iubiţica ta? întrebă Cissy.

— Mnao, spuse Tommy.

— Ştiu eu, spuse nu prea cu drăgălăşenie Edy Boardman aruncând o privire şireată din ochii ei miopi. Ştiu eu cine-i drăguţa lui Tommy. Pe Gerty o iubeşte Tommy.

— Mnao, spuse Tommy gata să izbucnească de-a bine-lea în plâns.

Cissy însă cu mintea ei mereu atentă ca o mamă înţelesese că nu era în regulă şi-i şopti lui Edy Boardman să-! ducă dincolo după cărucior să nu-l vadă domnii şi să bage de seamă să nu-şi ude pantofiorii noi galbeni.

Însă cine era Gerty?

Gerty MacDowell, acum aşezată alături de tovarăşele ei, dar pierdută în gânduri, privind departe în zare, era, ca să spunem adevărul adevărat, cea mai frumoasă dintre fecioarele irlandeze din cele cu vino-ncoace pe care ai fi putut-o vedea cât vezi cu ochii. Toţi cei care o ştiau erau de acord că era o adevărată frumuseţe, deşi, cum spunea adesea lumea, trăgea mai degrabă spre alde Giltrap decât

J spre MacDowelî. Avea o siluetă zveltă şi plină de graţie, înclinând chiar mai degrabă spre fragilitate – poate chiar cam prea slabă, dar perlele cu gelatină de fier pe care le luase acuma în urmă îi făcuseră incomparabil mai bine decât pilulele Văduvei Welch pentru dame şi era mult mai bine şi cu pierderile de sânge pe care le avusese la un moment dat şi cu oboseala. Paloarea de ceară a chipului său era aproape etereală în puritatea ei ivorină deşi gura ei ca un boboc de trandafir era un adevărat arc al lui Cupidon, de o perfecţiune grecească. Mâinile ei erau alabastru străbătut de vene fine cu degete prelungi şi albe cum numai sucul de lămâie şi regina cremei de mâini le-ar fi putut desăvârşi deşi nu era deloc adevărat că ar fi purtat mănuşi lungi în pat şi nici că ar fi făcut baie de lapte la picioare. Bertha Supple îi spusese asta o dată lui Edy Boardman, dar era o minciună sfruntată, că era pornită, certată la cuţite cu Gerty (fetele tinere au şi ele fireşte micile lor discordii câteodată, ca orice muritoare) şi-i şi spusese să nu scape nici un cuvânt, orice-ar fi, că ea îi spusese sau n-avea să mai vorbească niciodată cu ea. Nu. Trebuie să-i dăm cezarului ce-i al cezarului. Era un rafinament înnăscut, o hauteur languroasă, regească, în făptura lui Gerty şi asta transpărea dincolo de orice îndoială în mâinile ei delicate şi în prestanţa cu care păşea pe picioarele ei arcuite frumos cambrate. Dacă soarta cea bună ar fi vrut ca ea să se fi născut într-o familie înstărită. în lumea bună şi dacă s-ar fi putut bucura de binefacerile unei educaţii îngrijite, Gerty MacDowelî ar fi putut sta cu strălucire alături de orice doamnă de rang din ţară şi s-ar fi putut admira împodobită cu giuvaeruri de preţ pe frunte şi admiratori din familiile patriciene la picioare întrecându-se între ei care să-i aştearnă în faţă omagiile. Poate că asta, iubirea care ar fi putut fi, era ceea ce sufla peste chipul ei cu trăsături delicate uneori o expresie de încordare abia simţită, un înţeles tăinuit, asta poate aprindea în ochii ei frumoşi un dor straniu, dăruindu-i un farmec căruia puţini îi puteau rezista. De ce au oare femeile ochi atât de vrăjitoreşti? Ai lui Gerty erau de cel mai albastru albastru irlandez, puşi în valoare de gene superbe şi de sprâncene negre expresive. Fusese o vreme când sprâncenele acestea parcă nu erau atât de fascinante, de mătăsoase. Madame Very Verity, redactoarea paginei Femeia Frumoasă a săptămânalului Princess, fusese cea care, cea dintâi, o consiliase să încerce produsul Sprânce-nata care dăruie ochilor expresia aceea absolut de neuitat, care e atât de preţuită de cele mai elegante frumuseţi ale zilei, şi ea nu regretase niciodată că-i ascultase sfatul. Pe urmă mai fusese şi roşeaţa vindecată în chip ştiinţific şi cum să fiţi înaltă sporiţi-vă greutatea şi aveţi o faţă frumoasă dar nasul dumneavoastră? Asta i s-ar fi potrivit d-nei Dignam, pentru că ea avea un nas ca o pătlăgică. însă podoaba cea mai de preţ a lui Gerty era bogăţia minunatului ei păr. Era castaniu întunecat şi cu o ondulaţie absolut naturală. Şi-l tunsese chiar în dimineaţa aceea fiind acum crai nou şi i se aranjase jur împrejurul capului ei frumos într-o revărsare de bucle luxuriante şi îşi făcusa şi unghiile, fiind joi, zi, după horoscop, care aduce reuşită în tot ce întreprinzi. Şi tocmai în clipa aceea, la cuvintele lui Edy, o roşeaţă elocventă, suavă ca cea mai străvezie petală de roză, se strecură în obrajii ei şi era atât de frumoasă în dulcea ei sfială feciorelnică încât îţi venea să spui că în toată mândra ţară a Irlandei n-ai fi găsit fată mai fermecătoare ca ea.

O clipă rămase tăcută cu ochii plecaţi şi cu o expresie parcă tristă pe faţă. Părea că ar fi vrut să răspundă, însă ceva neştiut îi opri cuvintele pe buze. Un îndemn lăuntric o îndemna să vorbească; demnitatea îi spunea că trebuie să păstreze tăcerea. Buzele ei frumoase se întredeschideau însă apoi ea îşi ridică ochii şi izbucni într-un râs scurt voios care avea toată prospeţimea unei dimineţi tinere de primăvară. Ştia foarte bine, nimeni mai bine decât ea, ce-o făcuse pe Edy cea încrucişată să spună asta: că el îşi mai rărise parcă atenţiile faţă de ea dar în realitate era doar o mică ceartă între îndrăgostiţi. Şi ca de obicei cineva strâmba din nas în legătură cu băiatul acela care avea bicicletă şi tot trecea în sus şiân jos prin faţa ferestrei ei. Decât că acuma tatăl lui îl ţinea serile acasă să înveţe că avea un examen pentru bursă acuma la sfârşitul semestrului şi avea să meargă la colegiul Trinity să facă medicina după ce termina liceul, ca şi fratele lui, W. E. Wylie care era la cursele de bicicletă la universitate la Trinity. Prea puţin bănuia el ce simţea ea cu adevărat. Golul acela apăsă tor dureros pe eare-l simţea ea uneori în piept strâpun-gând-o până în inimă. Dar era tânăr încă, şi poate, cu timpul, avea să înceapă şi el s-o iubească. El era dintr-o familie de protestanţi şi, sigur, Gerty ştia Cine a fost întâi, şi după El sfânta Fecioară Măria şi apoi Sfântul Iosif. Dar, oriee-ai spune, era frumos, cu un nas delicios şi era exact aşa cum arăta, vm gentleman din cap până-n picioare, şi forma capului din spate, când îşi scotea şapca, l-ai fi cunoscut dintr-o mie, era ceva cu totul aparte şi felul în care cotea bicicleta pe după felinar luându-şi mâmile de pe ghidon şi parfumul acela drăguţ de la ţigările bune pe care le fuma şi pe urmă se potriveau bine amândoi şi din cauza asta Edy Boardman se credea acuma aşa deşteaptă pentru că el nu se ducea să se învârteaseă în sus şi în jos cu bicicleta prin faţa petecului ei de grădină acolo.