James Joyce ulise

Gânduri în sicrie în jurul meu, în sarcofaguri de mumii, îmbălsămate în mirodeniile cuvintelor. Thoth, zeul bibliotecilor, zeu-pasăre, cu coroană lunară. Şi am auzit glasul acelui mare preot al Egiptului. în cămările zugrăvite încărcate cu cărămizile cărţilor. 210 înţepenite acum. Odinioară vii în minţile oamenilor. Ţepene: dar o mâncărime a morţii este în ele, să-mi spună în ureche o poveste dulceagă, să mă îndemne să le sfărâm vrerea.

— Sigur, spuse gânditor John Eglinton, dintre toţi oamenii mari, el este cel mai enigmatic. Nu ştim nimic, decât că a trăit, şi a suferit. Nici măcar atâta. Alţii se apleacă la întrebarea noastră.211 O umbră pluteşte peste tot restul. ^0*- ->.

— Dar Hamlet e atât de personal,; nu? pleda domnul Best. Vreau să spun, un fel de document personal, înţelegi, despre viaţa lui privată. Vreau să spun, mie nu-mi pasă nici atâtica, înţelegi, cine e omorât, cine e vinovat…

Depuse o carte inocentă pe marginea pupitrului, surî-zându-şi sfidarea. Documentele lui personale în original. Ta an bad ar an tir. Taim imo shagart.212 Pune-i şi unt englezesc deasupra, John micuţule.

Spuse John, micuţul Eglinton.

— Mă aşteptam la paradoxuri din ce ne-a povestit Malachi Mulligan, dar te avertizez că dacă vrei să-mi zdruncini convingerea că Şhakespeare este Hamlet, ai în faţa dumitale o sarcină dificilă.

Îngăduie-mi.

Stephen înfruntă veninul ochilor vătămători licărin-du-i întunecaţi sub sprâncenele încruntate. Un vasilisc. E quando vede l'uomo l'attosca, Messer Brunetto213, îţi mulţumesc pentru vorba asta.

— Aşa cum noi, sau maica noastră Dana, ne ţesem şi ne destrămăm trupurile, spuse Stephen, de la o zi la alta. şi moleculele lor sar ca pe-o suveică încolo şi-ncoace, tot astfel artistul îşi ţese şi destramă imaginea. Şi aşa cum negul pe pieptul meu, în dreapta, este acolo unde era când m-am născut, deşi trupul meu a mai fost ţesut din ţesătură nouă, iarăşi şi iarăşi de atunci, tot astfel, prin stafia părintelui neodihnit mă priveşte neclintit imaginea fiului mort. în clipa intensă a imaginaţiei, când mintea, cum spune Shelley, este un cărbune pâlpâitor, ceea ce am fost eu, este ceea ce sunt, şi ceea ce în putinţa lucrurilor aş putea ajunge să fiu. Tot astfel, în vremea viitoare, sora bună a trecutului, pot să mă văd pe mine însumi aşa cum stau acum aici, doar din răsfrângerea a ceea ce voi fi atunci.

Drummond din Hawthornden ţi-a fost aici de ajutor să sari peste gard, şi-ncă în stil mare. 214

— Da, spuse domnul Best tinereşte, eu îl simt pe -Hamlet tânăr de tot. Amărăciunea poate vine de la tată, dar pasajele cu Ofelia, sigur vin de la fiu.

A-ncurcat borcanele. El este tatăl meu. Eu sunt fiul lui.

— Negul acela piere cel din urmă, spuse Stephen râzând.

John Eglinton făcu o strâmbătură deloc plăcută.

— Dacă asta ar fi un semn particular al geniului, spuse, atunci geniul s-ar găsi pe toate drumurile. Piesele anilor din urmă ai lui Şhakespeare, pe care le admira Renan atât de mult respiră un alt-spirit.

— Spiritul împăcării, suflă bibliotecarul.

— Nu poate fi împăcare, spuse Stephen, dacă n-a fost o despărţire.

Am mai spus asta.

— Dacă vreţi să ştiţi care au fost faptele ce şi-au aruncat umbra peste infernul timpului din Regele Lear, Othello, Hamlet, Troilus şi Cresida, uitaţi-vă să vedeţi când şi cum se ridică umbra. Ce îmblânzeşte inima omului. Naufragiat în furtuni crâncene, mult încercat, ca un alt Ulise, Pericles, prinţ al Tyreniei?

Capul, cu bonetă ascuţită roşie, izbit de vânturi, orbit de sarea amară a valurilor.

— Un copil, o fată pe care s-o strângă în braţe, Marina.

— Înclinarea sofiştilor către cărările lăturalnice ale apocrifelor este o cantitate constantă, identifică John Eglinton. Drumul mare e lipsit de varietate dar el te conduce la cetate.

Mare om Bacon: s-a cam mucegăit. Şhakespeare, păcatele tinereţii lui Bacon. Saltimbanci ai cifrului bătând drumul mare. 215 Căutători în marea căutare. Care-i cetatea, bunilor meşteri? Murmurul numelor proprii: A. E., eon, Magee, John Eglinton. La răsărit de soare, la apus de lună: Tir na n-og. Cu ghete amândoi şi cu toiaguri.

Câte mile pân' la Dublin?

De trei ori douăzeci şi-o dată zece, domnul meu.

Suntem acolo când se-aprind luminările?

— Domnul Brandes o acceptă, spuse Stephen, ca pe prima piesă din perioada ultimă. 216

— O acceptă? Şi ce spune despre asta domnul Sidney Lee, sau domnul Simon Lazarus, cum zic unii că i-ar fi numele adevărat?

— Marina, spuse Stephen, un copil al furtunii, Miranda, un miracol, Perdita, cea care a fost pierdută. Ce-a fost pierdut i se redă acuma: copilul fiicei sale. Scumpa mea soţie, spune Pericles, era întocmai ca fata aceasta. Ar iubi-o cineva pe fiică dacă n-a iubit-o înainte pe mamă?

— Arta de a fi bunic, începu să murmure domnul Best. Uart d'etre grand…

— Pentru un om dotat cu lucrul acela, straniu, geniul, propria sa imagine este criteriul oricărei experienţe, materiale sau morale. O astfel de chemare îl emoţionează. Imaginea, asemănarea cu alţi bărbaţi din neamul său dimpotrivă îl îndepărtează. N-arvedea în aşa ceva decât încercări groteşti ale naturii de-a spune totul sau de a se repeta.

Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranţă.

— Nădăjduiesc că domnul Dedalus îşi va elabora teoria spre iluminarea marelui public. Şi ar mai trebui să-l menţionăm şi pe un alt comentator irlandez, domnul George Bernard Shaw. Şi nici să nu-l uităm pe domnul Frank Harris. Articolele sale despre Shakeâpeare în Saturăay Revieio au fost, desigur, strălucitoare. Ce e ciudat e că şi dânsul ne înfăţişează o legătură nefericită cu doamna neagră a sonetelor. Rivalul care i-ar fi fost preferat este William Herbert, conte de Pembroke. i Mărturisesc că dacă poetul tot a trebuit să fie respins, un astfel de refuz ar părea mai în armonie cu – cum să-i spunem? – concepţia noastră despre ceea ce n-ar fi trebuit să fie. 217

Tăcu pe această expresie bine găsită, ridicându-şi printre ei capul blând, ca de pinguin, trofeu pentru înfruntările lor.

Cu vorbe grave, de puritan, îi grăieşte, ca un bărbat soaţei sale. Mă iubeşti tu, Miriam? Au îţi iubeşti tu bărbatul?

— Şi asta se poate, spuse Stephen. E-o spusă a lui Goethe pe care domnul Magee o citează cu plăcere. Păzeş-te-te de ce doreşti în tinereţe pentru că ai s-o capeţi la maturitate. De ce trimite el la una care e o buonaroba, o iapă pe care au călărit-o toţi bărbaţii, o domnişoară de onoare cu trecut scandalos, tocmai pe-un senior mărunt să i-o peţească? Era el însuşi senior al limbii şi se făcuse singur domn printre plebei, scrisese şi Romeo şi Julieta. De ce atunci? încrederea în el însuşi îi fusese pretimpuriu ucisă. Fusese de la început el însuşi răsturnat într-un lan de grâu (lan de secară, ar trebui să spun) şi în propriii lui ochi n-avea să mai fie niciodată victorios după ce n-ajunsese să izbândească în jocul de-a chicotelile şi de-a răstur-nica. Să se prefacă, doar, că ar fi un don Juan n-avea cum să-l ajute. Să mai înfrângă mai târziu pe altele, n-ar mai fi putut să-i şteargă prima înfrângere. Colţul mistreţului îl rănise tocmai acolo unde-i stă iubirea sângerândă. Dacă scorpia-i înfrântă, ei tot îi mai rămâne arma nevăzută a femeii. Este acolo, îl simt în cuvinte, un spin înfipt în carne, care-l împinge într-o patimă nouă, o umbră mai întunecată a primei, întunecându-i chiar şi propria lui înţelegere de sine însuşi. Şi tot o astfel de soartă îl aşteaptă, şi cele două furii i se unesc într-un singur vârtej.

Ei stau s-asculte. Şi în portalurile auzului lor eu vărs.

~ Sufletul a mai fost o dată rănit de moarte, o otravă picurată în portalul unei urechi adormite. Dar cei care-s daţi morţii în somn n-au cum să ştie în ce fel au fost ucişi decât dacă Creatorul le înzestrează sufletele cu cunoaşterea vieţii care va să vie. Otrăvirea şi animalul eu două spinări care-o pusese la cale, stafia regelui n-avea de unde să le ştie, de n-ar fi fost dăruit cu ştiinţa lor de Creator. Din cauza asta vorba lui (graiul lui englezesc sărac, urât) e-ntotdeauna îndreptată-n altă parte, spre înapoi. Răpitor şi pradă, ce ar fi vrut şi n-ar fi vrut să fie, acestea toate îl însoţesc, merg cu el laolaltă, de la globurile de ivoriu încercănate în albastru ale Lucreţiei spre sânul Imogenei, dezgolit, cu negul lui cu cinci podoabe. Se trage înapoi, obosit de creaţia pe care-a îngrămădit-o laolaltă, ca să se-ascundă sieşi pe sine însuşi, câine bătrân care-şi linge o rană veche. Dar pentru că pierderea îi e lui câştigul, merge acum înainte către veşnicie în persona-Jâtatea-i neştirbită, neînvăţat de înţelepciunea pe care el a izvodit-o sau de legile pe care el le-a dat la iveală. Şi-a ridicat viziera. E stafie, umbră acum, vântul de lângă stâncile de la Elsinore, sau, cum vă place, vocea mării, voce auzită doar de inima lui, care este substanţă a propriei sale umbre, fiul consubstanţial tatălui.

— Amin! i se răspunse din prag.

Şi m-ai găsit, o, tu, duşman al meu? 218 Entr'acte.

Cu chip neruşinat, grav ca al unui diacon, Buck Mulli-gan înainta atunci, zglobiu în straiele-i bălţate, înspre salutul zâmbetelor lor. Telegrama mea.

— Vorbeaţi despre vertebratul gazos219, dacă nu mă-nşel? îl întrebă pe Stephen.

Înjiletcat în galben de primulă salută bine dispus cu panamaua ridicată ca un copil cu o zuruitoare.

Îi fac primire bună. Was Du verlachst wirst Du'noch

Stirpe a batjocoritorilor: Photius, pseudomaiachi, Johann Most221.

El care pe Sine însuşi s-a zămislit, cu mijlocirea Duhului Sfânt, şi s-a trimis pe Sine însuşi, Răscumpărător al durerilor, între Sine şi alţii, Carele, prins de duşmanii Săi, despuiat şi biciuit, a fost bătut în cuie ca un liliac de uşa grajdului, lăsat să moară de istoveală pe arborele crucii, Carele s-a lăsat îngropat, s-a înălţat, a brăzdat adânc iadul, s-a urcat la ceruri şi acolo în toţi aceşti o mie nouă sute de ani sade de-a dreapta Propriului Său Eu, dar încă are să vie în ziua de apoi să-i judece pe vii şi pe morţi când toţi cei vii au să fie de acuma morţi.

fa

Mi

G/oo – ti – a în exce! – şiş

De – o îşi înalţă mâinile. Cad vălurile. O flori ' CloDote clopote, clopote sunând laolaltă. „ Ulopote'

— Da, într-adevăr, spuse bibliotecarul puritan. O discuţie cât se poate de instructivă. M-aş prinde că şi domnul Mulligan are o teorie proprie despre piesă şi despre Shakespeare. Toate părţile ar trebui să fie reprezentate.

Surâse-întru toate părţile deopotrivă. Buck Mulligan medita, perplex:

— Shakespeare^? spuse. Parcă am auzit de numele ăsta.

Un surâs însorit, fugar, îşi lăsă raza peste trăsăturile destinse ale chipului său:

— Sigur, spuse luminos, amintindu-şi. Tipul care scrie ca Synge. '

Domnul Best se întoarse spre el:

— Haines îţi ducea dorul, spuse. Nu l-ai înlâlnit? Trebuie să vă întâlniţi mai târziu la D. B. C. S-a dus la Gill să cumpere Cântecele de dragoste de la Connacht de Iâyde.

— Eu am venit prin muzeu, spuse Buck Mulligan. A fost pe-aki?

— Compatrioţii bardului, răspunse John Eglinton, au cam obosit, poate, de scânteierile teoretizărilor noastre. Aud că o actriţă l-a jucat pe Hamlet pentru a patru sute opta oară la Dublin aseară. Vining susţine că prinţul era femeie. Nu s-a gândit nimeni să-l facă irlandez? Judecătorul Barton, cred, caută acum nişte indicii în sensul acesta. Se jură (prinţul, nu judecătorul) pe Sfântul Patrick.

— Cea mai scânteietonre dintre toate e povestea aceea a lui Wiâde, spuse domnul Best ridicândurşi scânteietorul carnet de notiţe. Portretul d-lui W. H., unde dovedeşte că sonetele au fost scrise de un anume Willie Hughes, bărbat la chip cu chipuri cile vrei.

— Adică pentru Willie Hughes, nu? întrebă puritanul bibliotecar.

Sau Hughie Wills. Dl. William Hinsuşi. W. H.: eu cine-s? -

— Vreau să spun, pentru Willie Hughes, spuse domnul Best, corectându-şi nonşalant scolia. Sigur, totul e un paradox, înţelegeţi. Hughes şi chipurile şi toate nuanţele de euloare, dar e foarte caracteristic felul în care-şi dezvoltă toată chestia. E tocmai esenţa lui Wilde, înţelegeţi. Tuşa lui lejeră.

Privirea lui le atinse, lejeră, chipurile pe când le surâdea, efeb blond. Esenţa îmblânzită a lui Wilde.

Eşti al dracului de spiritual. Trei gâturi de whisky irlandez ai băut pe ducaţii lui Dan Deasy.

Eu cât am cheltuit? O, câţiva şilingi.

Pentru un cârd de bărbaţi ai presei. Umoare umedă şi uscată.

Spirit. Ţi-ai da toate cele cinci duhuri ale minţii pentru livreaua mândră a tinereţii în care se-mpăunează el. Sunt trăsături ale dorinţei mulţumite.

S-ar putea să fie mai mult. Ia-o tu-n numele meu. La vremea-mperecherii. Zeus, vreme răcoroasă a rutului dăruie-le Mda, ca pe o porumbiţă.

Eva. Păcat dezgolit, pântec al grânelor. Un şarpe încolăcind-o cu colţ în sărutul lui.

— Crezi că-j doar un paradox, întreba bibliotecarul puritan. Batjocoritorul nu e niciodată luat în serios atunci când e el mai serios.

Vorbeau serioşi despre seriozitatea batjocoritorului.

Chipul din nou greoi al lui Buck Mulligan îl supraveghea în vremea aceasta pe Stephen. Apoi, clătinând din cap, se apropie, scoase o telegramă împăturită din buzunar. Buzele-i mobile citeau, surâzând cu o nouăr încântare.

— Telegramă! spuse. Minunată inspiraţie! Telegramă! O bulă papală!

Se aşeză pe un colţ al mesei neluminate, citind cu glas tare, voios:

— Sentimental este acela care ar vrea să se-nfrupte fără să-şi asume datoria enormă a lucrului înfăptuit. Semnat: Dedalus. De unde-ai furat-o şi pe-asta? De la bordel? Nu. Din College Green. Ţi-ai băut toate patru lirele? Mătuşica acuş îi face o vizită tatălui tău nesubstan-ţâal. O telegramă! Malachi Mulligan, la Vaporul, în jos pestrada Abaţiei. O, tu, nepreţuitule. mormăitor. O, tu, kinch preotizat!

Plin de bună dispoziţie îşi împinse mesajul şi plicul într-un buzunar, însă îndată se porni pe jeluit în glas ţărănesc, certăreţ:

— Asta e ce-aş vrea să-ţi spun, domnul meu, drăguţule, suntem cu toţii aşa, nu'ş cum, şi şi bolnavi. Şi Haines, şi eu, că de la timpu' de-afară ne-am căptuşit aşa. Dădeam murmure din noi pentru-o foăuturică, aşa ca de spânzurat, ceva care să-i mai trezească la viaţă şi pe călugări, şi stăm şi mă gândeam, şi el săracu', sleit de tot de destrăbălările lui. Şi stăteam şi stăteam* o oră, două, trei, la Connery, şi tot aşteptam cuminţi câteva halbe de căciulă.

Boci sonor:

— Şi noi stăteam acolo, drăguţu' de tine, şi tu, pe neştiute, ce faci tu decât să ne trimiţi excogitările tale, aşa, ca să ne iasă limbile de-un cot, ca la călugării bătuţi de secetă care se dau de ceasu' morţii pentru-o gură.

Stephen râse.

Brusc, Buck Mulligan se aplecă spre el să-i dea de ştire:

— Synge, vagabondu-ăla, umblă după tine, spuse, vrea să te omoare. A auzit că tu ţi-ai lăsat udu' pe uşa lui de la intrare, pe Glasthule. îşi lipăie papucii să te-asasineze.

— Pe mine? exclamă Stephen. Asta a fost contribuţia ta întru literatură.

Buck Mulligan se lăsă pe spate, plin de veselie, râzând înspre tavanul întunecat, care-şi ciulise urechile.

— Să,te hasasineze! râse.

Faţa lui necioplită 'de gargui războindu-se cu mine pe deasupra tocăturii noastre de bojoci în rue Saint-Andre-des-Arts. în vorbe, cu vorbe, pentru vorbe, palabras.' Oisin cu Patrick. iBărbat faunesc întâlnit în pădurea Cla-mart, zgâlţâindu-şi sticla de vin. Cest vendredi saint. Ua irlandez mormasasinând. Imaginea lui, rătăcind, o a întâlnit. Eu pe a mea. Am întâlnit un nebun în pădure. -2S

— Domnule Lyster, spuse un funcţionar din uşa între-* deschisă.

—. în care oricine-şi poate găsi ce-i al lui. Aşa cum domnul judecător Madden în Jurnalul lui Maşter William Silence a găsit termeni de vânătoare… Da? Ce este?22*

— E-un domn afară, domnule, spuse funcţionarul înaintând şi oferind o carte de vizită. De la Freeman. Vrea să vadă colecţia din Kilkenny People pe anul trecut.

— Sigur, sigur, desigur. Este domnul…?

Luă nerăbdătoarea carte de vizită, îşi aruncă o privire, nu văzu, o lăsă deoparte, nu-şi mai aruncă privirea, căută, întrebă, scârţâi, întrebă:

— Este?… O, stai!

Grăbit, în pas de goliard, se îndepărtă, ieşi. în coridorul luminat de soare vorbea cu desfăşurări de zel, volubile. făcându-şi doar datoria, cât se poate de politicos, cât se poate de amabil, ca sub nişte cât se poate de cinstite boruri largi.

— Acesta-i domnul? Freeman's Journal? Kilkenny People? Sigur că da. Bună ziua, domnul meu, Kilkenny… Sigur că-l avem…

O siluetă răbdătoare aştepta, ascultându-l.22S

— Toate gazetele locale de seamă… Northern Whig, Cork Examiner, Enniscorthy Guardian, pe 1903… Sunteţi amabil, vă rog?… Evans, condu-l pe domnul… Dacă vreţi să-l urmaţi pe funcţ… Sau, vă rog, permiteţi-mi mie… Pe aici… Vă rog, domnul meu…

Volubil, îndatoritor, deschise drumul spre toate gazetele locale, o siluetă întunecată, înclinându-se, urmându-i tocurile grăbite. -:

Uşa se închise.'

— Jidovul! strigă Buck Mulligan. Sări în sus înhăţând cartea de vizită.

— Cum îl cheamă? Iţic Moise? Bloom. Sporovăia mai departe.

— Iehova, culegătorul de prepuţuri, nu mai există. Am dat peste el, dincolo, în muzeu, când m-am dus s-o salut pe Afrodita cea născută din spuma mării. Gura-i grecească nicicând strâmbată-n rugăciune. în fiecare zi ar trebui să-i aducem omagiu. Viaţă a vieţii buzele tale aprinde-ţi. 22G

Deodată se întoarse către Stephen:

— Te cunoaşte. îl cunoaşte pe bătrânul tău. O, şi mă tem, e mai grec decât grecii. Ochii lui de palid galilean îi erau ţintuiţi pe despicătura ei mesianică. Venus Kallipyge. O, trăsnetul şoldurilor acestea! Zeul urmărind-o” pe fecioara ascunsă. 227

— Vrem să auzim mai departe, hotărî John Eglinton cu aprobarea domnului Best. începe să ne intereseze doamna S. Până acum ne gândeam la ea, dacă ne gândeam vreodată, ca la o răbdătoare Griselda, o Penelopă cazanieră.

— Antisthenes, discipolul lui Gorgias, spuse Stephen, i-a luat palmele frumuseţii acelei doamne prăsitoare a lui Kyrios Menelaus, argivei Helena, iapa de lemn a Troiei în care s-au culcat vreo douăzeci de eroi, şi i le-a înmânat sărmanei Penelope. Douăzeci de ani a trăit el la Londra şi, parte din vremea aceasta, primea leafa egală cu cea a lordului cancelar al Irlandei. A avut viaţă bogată. Arta, sa, mai mult decât arta feudalismului, cum îi spunea Walt Whitman, este arta prisosului. Plăcinte calde de heringi, ulcice verzi cu Xeres, sosuri cu miere, dulceţuri de trandafir, marţipan, porumbei umpluţi, acadele de ringo. Sir Walter Raleigh, când l-au arestat, avea jumătate de milion de franci asupra sa, inclusiv un corset de ultima modă. Eliza Tudor, bătrâna cămătăreasă 228, avea fustuliţe şi jupoane pe sub rochie destule ca să se ia la-ntrecere cu cea din Saba. Douăzeci de ani şi-a irosit acolo între iubire conjugală şi castele ei plăceri şi dragostea scortatorie 229 cu voluptăţile-i imunde. Ştiţi povestea din Manningham, despre nevasta burghezului care l-a poftit pe Dick Bur-bage în patul ei'după ce-l văzuse jucând în Richară III şi cum Shakespeare, care trăsese cu urechea, fără să mai facă mult zgomot pentru nimic, a luat vaca de coarne şi când a venit Burbage bătând la poartă, i-a dat răspuns dintre cearceafurile claponului: William Cuceritorul a venit înaintea lui Richard III. 23° Şi vesela domni-şorică, mistress Fitton, încalecă şi strigă O 231, şi ochii ei frumoşi de păsărică, lady Penelope Rich, femeie. de calitate şi curată, e potrivită tocmai bine pentru un actor, şi încă şi putregaiurile de pe chei, de câte-o para o dată.

Cours-la-Reine. Encore vingt sous. Nous jerons de petites cochonneries, Minette? Tu veux? 232

— Crema lumii bune. Şi mama lui sir William Dave-nant din Oxford, cu ceşcuţa de canar pentru fiecare cocoşcanar. 23S

Buck Mulligan cu ochii pioşi daţi peste cap, se ruga:

— Fericită Margaret Mary a oricăruicocoş.

— Şi fiica lui Harry-cu-şase-neveste şi alte doamne prietene din conacele învecinate, cum le cântă Tennysonul234 pe pajişte, gentleman şi poet. Insă în toţi aceşti douăzeci de ani ce credeţi că făcea Penelope săraca la Stratf ord în spatele gemuleţelor în romburi?

S-o faci şi să n-o faci. Lucru înfăptuit. în grădina cu 'trandafiri, pe aleea Fetter, a lui Gerard herboristul, se plimbă el, şi părul lui roşcat a-ncărunţit. O albăstrică azurie ca şi venele ei. Pleoapele ochilor Iunonei, violete. Şi el se plimbă. O viaţă are omul. Un trup. Să faci. Dar să faci. Departe, în miasmă de pofte şi sordiditate, rnâini care se lasă peste albeaţă.

„ Buck MuUigan bătu tare în pupitrul lui John Eglinton. rPe cine bănuieşte? sfida el.

— Să spunem că el este îndrăgostitul respins din sonete. O dată zădărnicit, de două ori zădărât. însă cocheta de la curte i-a dat cu piciorul pentru un lord, dragiubiţelul de el.';

Dragoste care nu îndrăzneşte să-şi spună numele.'

— Ca englez, vrei să spui, interveni John fermul

Eglinton el a iubit un lord.

Zid vechi pe care ţâşnesc deodată şopârle. La Charenton le-am văzut.

— Aşa s-ar părea, spuse Stephen, când vedem ce vrea să facă pentru el, şi pentru toate celelalte pântece nearate şi pentru fiecare în parte, sfânta treabă pe care-o face grăjdarul pentru armăsar. Poate ca şi Socrate avusese mamă o moaşă, cum avea o scorpie de soţie. însă ea, uşu-ratecă, nu şi-a călcat juruinţa de alcov. Două fapte sunt urât mirositoare în mintea acelei stafii: jurământul călcat şi grosolanul cu mintea-nceată la care au decăzut favorurile ei, fratele mortului ei soţ. Dulcea Annă, presupun eu, avea sânge fierbinte. Ea fusese cea dintâi cu peţitul odinioară şi avea să fie şi a doua oară.

Stephen se întoarse în scaun să-i înfrunte.

— Datoria de a o dovedi dumneavoastră vă revine, nu mie, spuse încruntându-se. Dacă negaţi că în scena a cincea din Hamlet el a înfierat-o cu semnul infamiei, spuneţi-mi de ce nu există nici o aluzie la ea în toţi cei treizeci şi patru de ani din ziua când s-a măritat cu el şi până în ziua când l-a îngropat. Toate femeile astea şi-au văzut bărbaţii intrând în pământ: Mary pe soţul ei John,' Ann pe sărmanul, dragul ei William, când s-a apucat să-i moară turbând că el se duce înainte, primul, Joan} pe cei patru fraţi ai ei, Judith, pe bărbatu-său şi toţi feciorii, Susan şi ea pe bărbatu-său, în vreme ce fata Susanei, Elizabeth, ca să-i spunem aşa cu cuvintele lui bunicuţu', s-a nuntit cu-al doilea, după ce şi l-a băgat pe primu-a groapă. 235

O, da, aluzii sunt. în anii când el trăia în avuţie la Londra, cea regală, ea a trebuit, ca să plătească o datorie, să împrumute patruzeci de şilingi ds la ciobanul tatălui ei. 236 Explică atunci. Explică şi cântecul de lebădă în care el a lăudat-o în faţa posterităţii.

Făcea faţă tăcerii lor.

La care astfel grăi Eglinton:

Vrei să spui testamentul. Asta s-a explicat, cred, de oamenii de lege. Ea avea drept la zestrea ei de văduvă După legea civilă. Ştiinţa lui legală era bogată Ne spun judecătorii noştri.

Şi Diavolul rânjindu-i, Batjocoritor:

Şi-astfel numele ei i l-a lăsat deoparte Din prima ciornă dar n-a lăsat afară Darurile pentru nepoată, pentru fete, Şi pentru sora lui, pentru vechii lui prieteni din

Stratf ord

Şi din Londra. Şi-astfel când l-au tras de mânecă,' Aşa cum cred eu, să-i spună şi ei numele Ei i-a lăsat nu Cel mai bun ci celălalt Pat

Ialăsatei Nuceimaibunci Patullui Doimaibun Patalăsat237

Punkt

Woa!

— Oamenii de la ţară, săra'cii de ei, aveau puţine bunuri mobiliare pe atunci, observă John Eglinton, cum tot puţine au şi azi dacă piesele noastre cu ţărani smt realiste.

— El era un senior de ţară înstărit, spuse Stephen, cu blazan -şi cu un domeniu la Stratf ord şi o casă în Ireland

Yard, era un acţionar capitalist, un promotor de legi şi un dijmuitor. De ce nu i-a lăsat patul lui cel mai bun dacă ar fi vrut ca ea să poată sforăi în pace toate nopţile pe care le-ar mai fi avut de trăit?

— E limpede că erau două paturi, unul mai bun şi altul nu cel mai bun, spuse cel de al doilea bun domn Best.