James Joyce ulise

Inima îi bătea înăbuşit. La dreapta. Muzeul. Zeiţele. Zvâcni spre dreapta.

— Este? Aproape sigur. Nu mă uit. Sunt cu vinul în nas. De ce am? Prea mi s-a suit la cap. Da, este. Mersul. Nu văd. Nu văd. Mergi înainte.

Îndreptându-se spve poarta muzeului cu paşi lungi speriaţi îşi ridică ochii. Frumoasă clădire. Sir Thomas Deane a proiectat-o. Nu vine după mine?

Poate nu m-a văzut. Era cu lumina în ochi.

Inima îi flutura răbufnindu-i în suspine întretăiate. Repede. Statui reci: ce linişte-i aici. Într-o clipă sunt. în siguranţă.

Nu, nu m-a văzut. Două trecute. Chiar la poartă.

O, inima!

Cu ochii zvâcnindu-i privea fix la curbele albicioase de piatră. Sir Thomas Deane era cu stilul grec.

Să caut ceva eu.

Grăbită, mâna îi intră pecipitat în buzunar, scoase, citi desfăcută Agendath Netaim. Unde am?

Ocupat să caut.

Vârî repede la loc Agendath.

După-masă a spus ea.

Asta caut. Da, asta. Încearcă în toate buzunarele. Baţi s. Freeman. Unde l-am? A, da. Pantalonii. Portmoneul. Cartoful. Unde l-am?

Repede. Mergi liniştit. încă o clipă. Inima.'

Mâna lui căutând acel unde l-am găsit în buzunarul de la şold săpunul loţiunea trebuie să trec s-o iau o hârtie încălzită lipindu-se. A, săpunu-i acolo! Da. Poarta.

Am scăpat

Cu urbanitate, să-i facă să se simtă în largul lor, bibliotecarul, quaker notoriu, torcea ca o pisică 174.

— Şi avem, nu-i aşa, paginile acelea nepreţuite din Wilhelm Meister – un mare poet despre un mare confrate poet. Un suflet ezitant ridicând armele împotriva unei mări de chinuri175, sfâşiat de îndoieli contradictorii, aşa cum vedem şi în viaţa adevărată.

Făcea un pas înainte lăsându-se pe vârfuri şi scârţâin-du-şi pielea încălţămintei, şi un pas îndărăt, lăsându-se pe călcâie, pe podeaua solemnă.

Un funcţionar tăcut, deschizând numai puţin uşa, îi făcu semn tăcut.

— Îndată, spuse, scârţâind a plecare, mai adăstând cu toate acestea. Visătorul frumos, neputincios, care e înfrânt de faptele nepriincioase. Simţi întotdeauna că judecăţile lui Goethe sunt atât de adevărate. Adevărate, în ultimă analiză.

Cu această analiză bi-scârţâindu-i încălţările, se îndepărtă în pas de dans vechi parcă. Chel, cu tot sâvgul, la uşă îşi aplecă urechea mare cu totul vorbelor funcţionarului; le dădu ascultare; pieri.

Doi rămaşi.

— Monsieur de la Palisse, rânji Stephen, mai era viu cu un sfert de oră înainte de a muri.

— Ţi i-ai găsit pe-acei şase studenţi la medicină, aşa grozavi, întrebă John Eglinton176, cu pizma unui mai vârstnic, care să scrie Paradisul Pierdut după dictarea dumitale? Să-i zică acuma Suferinţele lui Satan l77.

Surâs. Surâde surâsul lui Cranly.

Întâi a gâdilat-o

Şi pe urmă a mângâiat-o

Şi i-a-mpins şi cateteru' femeiesc

Că era doară studintele medicinesc

BăMnu' studinte medi…

— Am impresia că are să-ţi mai trebuiască unul pentru Hamlet. Şapte e număr scump minţii mistice. Cele şapte şi strălucitoare, cum le spune bătrânuî DubluVe Be. 178 '

Cu-ochi-lucitori, cu craniul stufos plecat tot mai aproape de lampa de pupitru cu abajurul verde cercetân-du-i faţa, bărboasă în umbra mai verde-întunecată, un ollav, cu ochi sfinţiţi179. Râse scăzut înspre el, râs de bursier, slugarnic 180; fără răspuns.

Orchestral Satan, plângând la mai multe cruci

Cu lacrimi cum îngerii plâng.

Ed egli avea del cui fatto trombetta. iSl îmi ţine foliile ca ostateci.

Cei unsprezece fii adevăraţi ai Wicklow-ului şi ai lui Cranly să-şi elibereze ţara mumă. Kathleen-cu-dinţii-ştirbi, câmpiile ei patru, verzi şi frumoase, străinul în casa ei. Şi încă unul să-l primească: ave, rabbi. Cei doisprezece din Tinahaly. în umbra golfului de stâncă gungure pentru ei. Tinereţea sufletului meu i-aş dărui-o, noapte de noapte. Du-te cu Dumnezeu. Noroc la vânat. l82

Muiligan a primit telegrama mea. Nebunie. Insistă.

— Tinerii noştri barzi irlandezi, cenzură John Eglinton, mai au încă până să creeze o figură pe care lumea s-o aşeze alături de Hamletul saxonului Shakespeare; deşi, ca şi bătrânuî Ben, aproape că şi eu îl admir – fireşte, fără să mi-l fac idol.

— Toate întrebările astea-s pur academice, spuse ca un oracol Russell, din umbrele lui. Vreau să spun, dacă Hamlet e în realitate Shakespeare, sau Iacob întâiul, sau Essex, Ca şi discuţiile clericilor despre istoricitatea lui Esu.:r. Arta trebuie să ne reveleze nouă idei, esenţe spiriră de formă. întrebarea supremă în ce priveşte de artă este din cit de adâncă viaţă izvorăşte. Pictura lui Gustave Moreau este pictura ideilor. Poezia cea mai profundă a lui Shelley, cuvintele lui Hamlet, ne aduc mintea în contact cu înţelepciunea veşnică, lumea ideilor lui Platon. Tot restul sunt doar speculaţiile unor învăţăcei, bune pentru învăţăcei.

A. E. povestindu-i unui ziarist yankeu, venit să-i ia interviu. Deh, drăznetul să mă lobească! t8/”

— Învăţaţii au fost şi ei întâi învăţăcei, spuse Stephen mai-mult-deeât-politicos. Aristotel a fost odată' învăţăcelul lui Platon.

— Şi a şi rămas asta, ar trebui să tragem nădejde, i aşezat John Eglinton. Parcă-l vezi, un învăţăcel el, cu diploma la subsuoară.

Râse iarăşi, către chipul bărbos, şi el acum surâzând.

Spiritual şi fără de formă. Tată. Cuvântul şi Suflul Sfânt. Atoatetatăl, omul ceresc. Hiesos Kristos, magician al frumosului. Logosul care suferă în noi în fiece clipă. Adevăr zic că asta. Eu sunt focul asupra altarului. Eu sunt untul de sacrificiu. 1S5

Dunlop, Judecătorul, romanul cel mai nobil dintre ei toţi. A. E., Arval, Numele Inefabil, la ceruri urcat, K. H.,1 maestrul lor, a cărui identitate nu le este ascunsă adepţilor. Fraţi ai marii loji albe, mereu la pândă să vadă dacă pot să ajute cu ceva. Crist cu sora-mireasă, umezeală a luminii, născut dintr-o fecioară dăruită cu suflet, sophia căindu-se, repausată întru planul buddhii. Viaţa ezoterică nu e pentru o persoană de rând. Omul de Rând trebuie să se cureţe întâi de karma cea rea. Doamna Cooper Oakley a zărit odată forma elementală î foarte ilustrei surori a noastre H. P. B.

O, pfui! Ruşine asupră-i! Pfuiteufel! Nu-ntrebuia să te nuiţi, prăutate, 'mşoară, nu-ntrebuie când o doam-nă-şi abrată elementalele.

Domnul Best187 intră, înalt, tânăr, blând, luminos. Purta cu graţie în mină un carneţel, nou, mare, curat, lucitor.,

— Învăţăcelul acela model, spune Stephen, ar spune că-ngândurările lui Hamlet despre viaţa de apoi a sufletului său princiar, monologul lui improbabil, nesemnificativ şi nedramatic, sunt la fel de găunoase ca şi a}e lui Platon.

John Eglinton, încruntându-se, spuse, dospindu-şi mânia:

— Pe cuvântul meu, mi se urcă sângele la cap când îl aud pe cineva că-l compară pe Aristot cu Platon.

— Care din ei doi, întreba Stephen, m-ar i'i exilat pe mine din cetatea lui?

Scoate-ţi din teacă pumnalele definiţiilor. Calicitatea calului este ce-ul atotcalului. Curenţi de tendinţe şi eoni idolatrizează ei. Dumnezeu: zgomot pe stradă: foarte peripatetic. Spaţiul: ceea ce trebuie dracului să vezi. Prin spaţii mai mici decât globulele roşii ale sângelui omenesc se târâie furiş după fesele lui Blake întru eternitatea căreia lumea aceasta vegetală îi e doar o umbră 18S. Aţi-ne-te de clipa de acum, de locul de aici, prin care tot ce va să vie se-aruncă înspre trecut.189

Domnul Best înainta, amabil, către colegii săi.

— Haines a plecat, spuse.

— Da?

— I-am arătat cartea lui Jubainville. Să-l fi văzut, s-a ambalat de tot după Cântecele de dragoste din'Con-nacht a lui Hyde. Nici n-am mai putut să-l aduc aici să. idâ discuţia. S-a dus glonţ la Gill s-o cumpere.

Tu, cărticica mea, ia-ţi zborul, Ca să-ţi saluţi nepăsătorul celitoriu. Tu, scrisă – deşi eu asta nu am vrut – într-un grai englezesc sărac, urât.

— Fumul de turbă i s-a suit la cap, îşi dădu cu părerea John Eglinton.

Noi aici în Anglia simţim asta. Tâlhar copleşit de penitenţă. S-a dus. L-am afumat la fund ca pe-o scrumbie. Piatră verde licăritoare. Smaragd prins în inelul mării.

— Lumea nici nu-şi dă seama cât de primejdioase pot fi cântecele de iubire, îi avertiză ocult oul aurifer al lui Russell. Mişcările care lucrează revoluţii în lumea largă se nasc din visele şi viziunile unui ţăran de pe coline. Pentru ei pământul nu e solul pe care să-l exploatezi, ci mama vie şi iubitoare. Aerul rarefiat al academiei şi al arenei produce câte un roman de şase parale, cântecelu4 de cabaret, şi Franţa dă floarea cea mai de preţ a corupţiei în Mallarme, însă viaţa ce se cuvine s-o râvnim li se revelează doar celor săraci cu Duhul, viaţa feacilor lui Homer.

De la aceste cuvinte, domnul Best îşi întoarse un chip neameninţător către Stephen.

— Mallarme, ca să vezi, spuse, a scris poe^nele acelea mifXmate în proză pe care ni le citea Stephen MacKenna la Paris. Acela despre Hamlet. Zice: IZ se promene, lisant au livre de lui-mime, înţelegi, citind cartea despre sine însuşi. Descrie cum a fost reprezentat Hamlet într-un oraş franţuzesc, înţelegi, un oraş de provincie. I-au făcut şi afişe.

Mâna în care nu ţinea carnetul scria cu graţie semne mici prin aer.

HAMLET ou

LE DISTRAIT Piece de Shakespeare

Repetă către încruntarea din-nou-întunecată a lui John Eglinton

— Piece de Shakespeare, mă-nţelegi. Ceva atâ' franţuzesc, punctul de vedere franţuzesc. Hamlet ou.

— Un prăpădit cu gândurile aiurea, termină Stephen. John Eglinton râse.

— Da, cam aşa ar fi, spuse. Oameni foarte cumsecade, fără îndoială, dar deprimant de lipsiţi de pătrundere în unele privinţe.

O somptuoasă şi statică exagerare a unei crime.

— Călău al sufletului, l-a numit Robert Greene m, spuse Stephen. Nu degeaba a fost fecior de măcelar, rotin-du-şi toporişca înzăpezită şi scuipându-şi în palme. Nouă vieţi s-au luat pentru una, a tatălui său. Tatăl Nostru carele eşti în Purgatoriu. Hamleţii în kaki nu şovăie să tragă. 193 Şi abatorul năclăit de sânge din actul cinci t o prevestire a lagărelor de concentrare cântate de domnul Swinburne m.

Cranly, cu ordonanţa lui fără grai, urmărind mersul bătăliilor, de departe.

Puii şi soaţele duşmanilor ucigaşi pe care nimeni Alt decât noi cruţatu-i-am…

Între surâsul saxon „şi ţipătul yankeu. Diavolul şi marea cea adâncă.

— Îi place lui să creadă că Hamlet e doar o poveste cu stafii, spuse John Eglinton întru lămurirea domnului Best. Precum băiatul grăsan din Pickwick, vrea să ne facă să simţim carnea cum ni se încrâncenează.

Ascultă! Ascultă! O ascultă!195

Şi carnea trupului meu îl aude; încrâncenându-se, aude. Dacă vreodată tu ai…

— Ce este o stafie? spuse Stephen vibrând de energie reţinută. E unul care s-a topit întru impalpabilitate prin moarte, prin absenţă, prin schimbarea felului de a fi. Londra elisabetană era la fel de departe de Stratford cum este Parisul corupt de feciorelnicul Dublin. Şi cine-i stafia din limbo patrum, reîntorcându-se în lumea care l-a dat uitării? Cine e regele Hamlet?

John Eglinton îşi foi trupul slab, lăsându-se pe spate, să cumpănească.

Preluând.

— E ceasul acesta al unei zile în miezul lui iunie, spuse Stephen, cerându-le atenţia cu o privire grăbită. S-a' înălţat drapelul pe teatrul de lângă chei. Ursul Sackei -son mormăie în vizuina de alăturea, grădina Paradisului. Mateloţii care au navigat pe vremuri cu Drake îşi mestecă acum rimaţii printre plebeii care se-nghesuie la parter.

Culoare locală. Bagă aici tot ce ştii. Fă-ţi-i complici.

— Shakespeare a ieşit din casa hughenotului din SilveiStreet şi înaintează acum pe lângă cuştile cu lebede, de-a lungul cheiului. însă nu mai adastă să arunce îi mituri lebedei mamă, care-şi conduce trupa de pui către ştii. Lebăda Avonului are alte gânduri. JSti Alcătuirea locului acţiunii. Ignatius Loyola, dă zor, ajută-mă!197

— Începe piesa. Se arată un actor de sub streaşină de umbră, învestmântai în armura învechită a unui ţap de la curte, un bărbat îndesat cu glas adânc. Este stafia, regele, un rege care nu e rege, iar actorul este Shakespeare care a studiat Uamlet toţi anii din viaţa lui ce nu i-au fost deşertăciune, spre a ajunge să joace rolul spectrului, îşi rosteşte, cuvintele către Burbage, actorul tânăr, oprit acum în faţa lui, nemişcat, de ceastălaltă parte a norilor de pânză cerată, ehemându-l pe nume:

Hamlet, sunt duhul tatălui tău şi îndemnându-l să-l asculte. Unui fiu îi grăieşte, feciorul sufletului său, prinţul, Hamlet cel tânăr şi astfel fiul trupului său, Hamnet Shakespeare, care a murit la Stratford pentru ca cel ce-i poartă numele să poată trăi întru vecie.

— Este oare cu putinţă ca actorul acela Shakespeare, >, stafie întru absenţă, şi învestmântat în straiele îngropatului rigă al Danemarcei, stafie întru moarte, rostmdr propriile-i cuvinte către un nume, numelui însuşi fiului său (de-ar fi trăit Hamnet Shakespeare ar fi fost frate

— Ulise, voi. i geamăn al prinţului Hamlet), este oare cu putinţă, vreau să ştiu, sau poate chiar probabil, că nu a tras, sau presimţit, încheierea logică a acestor premise: tu eşti fiul deposedat de drepturi; eu sunt părintele ucis; mama ta este regina vinovată. Ann Shakespeare, născută Hathaway?

— Dar iscodeala asta în viaţa de familie a unui om mare, începu nerăbdător Russell.

, Aici erai, preacinstitule? 198

— Interesându-l doar pe vreun scrib al parohiei. Vreau să spun, avem piesele. Vreau să spun, când citim poezia Regelui Lear ce ne mai priveşte cum a trăit poetul? în ce priveşte trăirea vieţii, servitorii noştri pot s-o facă pentru noi, a spus Villiers de l'Isle 193. Să spionezi, să tragi cu urechea la bârfele de zi cu zi de prin culise, beţiile poetului, datoriile poetului. Avem Regele Lear şi el este nemuritor.

Chipul domnului Best, la care se făcuse apel, aprobă.

Pluteşte asupră-le cu valurile şi cu puhoaiele tale, Mananaan, Mananaan, MacLir… 200

Ia spune acuma, omule, lira aceea sterlină pe care ţi-a dâdut-o cu împrumut când ţi-era foame?

Pe cinstea mea, aveam nevoie.

Ia, ţine aici galbenul acesta.

Haide-haide! Ai cheltuit-o mai toată în patul Georgi-nei Johnson, fata popii. Remuşcătura duhului lăuntric.

Ai de gând să plăteşti?

O, da.

Când? Acuma?

Să vezi… nu.

Atunci, când?

Mi-am plătit drumul. Mi-am plătit drumul.

Lasă asta. El e de dincolo de râul Boyne. Din colţul de nord-est. Ai o datorie. 201

Aşteaptă. Cinci luni. Se primenesc toate moleculele. Sunt altul acum. Un alt eu a luat lira a-ceea.

Bâzz. Bâzz.

Însă eu, enteleehie. formă a formelor, sunt eu prin memorie pentru că dăinui sub formele mereuschimbătoare. Eu care am păcătuit şi m-am rugat şi am ţinut postul.

Copil pe care Cormee l-a scăpat de bătaia cu vâna de bou la palmă. 202 Eu, eu şi eu. Eu. A. E. I. O. U. O-ţi datorez.

— Vrei să spui că nesocoteşti ^adiţia a trei secole? întrebă vocea cârcotaşă a lui John Eglinton. Stafia ei cel puţin a fost exorcizată pentru totdeauna. Pentru literatură cel puţin, ea a murit înainte de a se naşte.

— Ea a murit, replică Stephen, cu şaizeci şi şapte de ani după ce s-a născut. Ea l-a văzut pe el şi cum a intrat şi cum a ieşit din lumea aceasta. Ea a primit întâile lui îmbrăţişări. Ea i-a născut copiii şi ea a aşezat băncuţele pe ochii lui să-i ţină pleoapele închise când el s-a fost întins pe patul de moarte.

Patul de moarte al mamei. Luminarea. Oglinda acoperită cu pânza. Ea care m-a adus pe lumea aceasta zace acolo, cu pleoape de bronz, sau câteva flori ieftine. Liliata rutilantium., Am plâns singur.

John Eglinton privea în licuriciul încâlcit al lămpii sale.

— Lumea crede că Shakespeare a făcut o greşeală, spuse el, şi că a ieşit din ea cât de repede şi de bine s-a priceput şi el.

— Prostii! spuse Stephen aspru. Un om de geniu nu face greşeli. Eroiile lui sunt voluntare şi sunt portaluri ale descoperirii.

Portalurile descoperirii se deschiseră să-l primească pe bibliotecarul quaker, scârţâindu-şi iblând. încălţările, chel, urecheat şi asiduu.

— O scorpie, spuse veninos ca un scorpion John Eglinton, nu e un portal util al descoperirii, am putea spune. Ce descoperire utilă a învăţat Socrate de la Xantipa?

— Dialectica, răspunse Stephen, şi de la maică-sa cum să aducă pe lume gândurile. Ce a învăţat de la cealaltă soaţă a lui, Myrto, (absit nomen!) Epipsychidionul socratididionic, nici un bărbat şi nici vreo femeie n-au să ştie vreodată. însă nici ştiinţa moaşei şi nici cicălelile căldicele ale alteia nu l-au scăpat de arhonii Sinn Feinului şi de ulcica lor de cucută.

— Dar Ann Hathaway? spuse glasul liniştit, aducător, de uitare al domnului Best. Da, s-ar zice c-o uităm, aşa cum Shakespeare însuşi a uitat-o.

Privirea îi alunecă dinspre barba gânditorului către ţeasta gâlcevitorului, spre a-i certa, spre a-i dojeni, nu ca asprime; şi apoi către tigva puritană, trandafiriu-cheală, nevinovată însă calomniată.

— Avea o minte bună, care făcea ceva parale, spuse – phen, şi o ţinere de minte nu trândavă. Şi-a dus cu: o amintire de-astea în desagă203, pe când îşi îndesea isul către cetatea romilor îluierând Fata pe care-o las în urma mea. Dacă n-ar fi fost cutremurul de părnânt să ne aia când, şi tot am şti unde să-l punem pe săracul I o urii ă-°'1, acolo, în banca lui, speriat de câini, şi frâiele bătute scump, şi ferestrele albăstrii. Şi amintirea asia, Venus şi Adonis, era-n iatacul oricărei fluşturatece şi iubăreţe din Londra. Adică, este Katherine, scorpia, o femeie. urâtă? Hortensie spune despre ea că era o femeie tânără şi frumoasă. Credeţi adică că cei care a scris An-toniu şi Cleopaţra, pătimaşul pelerin, avea ochi-n ceafă de şi-a ales ţiitoarea cea mai slută din tot comitatul War-vvick, să-i fie soaţă la pat? Foarte bine; a părăsit-o, şi s-a dus să cucerească lumea bărbaţilor. Doar că femeile lui băieţoase sunt femei aşa cum le vede un băiat. Viaţa, gân-ckulle, vorbirea lor, le sunt aşa cum li le dau bărbaţii. Şi a ales râu? Mie mi se pare că el a fost ales. Aşa cum alţii îşi au voia lor în ce fac, aşa şi Ann îşi avea felul ei ele a face. La dracu', pe ea trebuie s-o judecăm acuma. Ea şi-a pus ochii ei cu vino-ncoace pe el, ea, galeşa de două şase de-anişori. Zeiţa cu ochii cenuşii care se apleca peste Adonis, tinerelul, plecându-se ca să-l supună, ca un prim pas spre gestul de sporire şi umflare, e doar o cumătră din Stratford, îndrăzneaţă şi ştiutoare, care-şi răstoarnă într-un lan de gnu amantul mai tânăr decât ea.

Şi rândul meu? Când?

Haide!

— Lan de secară, spuse domnul Best luminos, vioi, ridieându-şi cartea cea nouă, cu vioaie luminozitate.

Murmură apoi cu plăcere blondă pentru toţi cei din jm.:

În întinderile de secară

Ţăranii mulţumiţi se joacă-ntr-o doară. 205

Paris: drăguţul de el, drăguţ-îneântat. O siluetă înaltă în homespun păros se ridică din umbră dezvăluindu-şi ceasul ajutător.

— Mi-e teamă că am întârziat la Homestead. încotro-şi îndreaptă paşii? E-aici ceva de exploatat.

— Pleci, întrebară sprâncenele însufleţite ale lui John Eglinton. Te vedem diseară la Moore? Vine şi Piper.

— Piper? pică-n vorbă domnul Best. S-a-ntors Piper? Peter Piper a picat un pic de piper pe pipa lui. L-a picnit.

— Nu ştiu dacă pot. E joi. Avem şedinţă. Dacă scap la vreme.

Yoghini în scufie la cutie acasă la Dawson. Isis jâră văl. Cartea lor în pali, pe care-am încercat-o noi s-o amanetăm. Cu picioarele încrucişate sub el, la umbra umbrelei, tronează, logos aztec, funcţionând la niveluri astrale, suprasufletul lor, mahamahtma. Şi ermetiştii credincioşi aşteptând lumina, copţi pentru tovărăşia novicilor, chetei, jur-împre jurul lui. Louis H. Victory, T. Caulfield Irwin. Doamne ale lotusului îi slujesc, ochi în ochi, cu glandele pineale licărindu-le. El tronează, pătruns pe deplin de zeul său, Buddha sub platani. Golf al sufletelor, în golf înghiţindu-i. Suflete de bărbaţi, suflete de femele, mânji de suflete. în golful ţipetelor jeluitoare, rotindu-se, iiuturând, jeluiesc.206 în mediocritate chintesenţială

De ani de zile în sipet de carne în suflet de femeie stă.

— Se zice că vom avea o surpriză, Frterară, spuse bibliotecarul puritan, prietenos şi grav. Umblă zvonul că domnul Russell strânge laolaltă o cunună din versurile poeţilor noştri mai tineri. Aşteptăm cu toţii încordaţi.

Încordat privi în conul de lumină al lămpii unde luceau trei chipuri iluminate.

Vezi asta. Să ţii minte.

Stephen îşi coborî privirile peste pălăria largă, fără cap, atârnată de măciulia toiagului de frasin sprijinit acum de genunchi. Casca şi sabia mea. Atinge-o uşor cu două degete arătătoare. Experienţa lui Aristotel. Una sau două? Necesitatea este ceva în virtutea căreia este cu neputinţă ca un lucru să fie altfel decât este. Argăl, o pălărie este o pălărie.207 Ascultă.

Tânărul Colum şi Starkey. George Roberts e cu partea comercială. Longworth are să-i facă ceva reclamă în Express. O, chiar? Mi-a plăcut Ciobanul de Colum. Da, cred că el are lucrul acela straniu, geniul. Chiar crezi că are cu adevărat geniu? Yeats îi admira versul acela: Ca în pământ sălbăticit un vas grecesc. l-l admira? Sper c-ai să reuşeşti să vii diseară. Vine şi Malachi Mulligan. Moore i-a spus să-l aducă şi pe Haines. Ai auzit gluma domnişoarei Mitchell cu Moore şi Martyn? Că Moore întruchipează păcatele tinereţii lui Martyn? Grozav de spiritual, nu? Te face să te gândeşti 3a Don Quijote şi Sancho Pânza. Doctorul Sigerson spune că epopeea noastră naţională rămâne de abia de acum încolo de scris. Moore e omul pentru aşa ceva. Un cavaler al tristei figuri aici, printre noi, la Dublin. Cu fustanelă galbenă? O'Neill Russell? Da, da, el trebuie să dea glas limbii măreţe de odinioară. Şi Dulcineea lui? James Stephens lucrează acum la nişte schiţe foarte spirituale. S-ar zice că ajungem şi noi importanţi.

Cordelia. Cordoglio. Cea mai însingurată dintre fiicele lui Lir.

Împins la colţ. Acuma, lustrul tău cel mai franţuzesc.

— Mulţumesc foarte mult, domnule Russell, spuse Stephen ridicându-se. Dacă aţi fi atât de bun să-i daţi scrisoarea domnului Norman…

— A, da. Dacă el crede că-i atât de importantă, are să intre. Avem aşa de multă corespondenţă.

— Înţeleg, spuse Stephen. Mulţumesc.

Domnul să te răsplătească. Ziarul porcilor. Bivolilor binevoitor.

— Şi Synge mi-a promis un articol pentru Dana. Au să ajungă să ne citească. Simt eu că da. Liga gaelică are nevoie de câte ceva în irlandeză. Sper c-ai să vii diseară. Adu-l şi pe Starkey.

Stephen se aşeză.

Bibliotecarul puritan reveni dinspre cei care-şi luaseră rămas bun. înroşindu-şi chipul, spuse:

— Domnule Dedalus, punctele dumitale de vedere sunt cit se poate de interesante.

Scârţâia în sus şi în jos, ridicându-se pe vârfuri mai aproape de cer preţ de-un pantofior de fată208, şi, la adăpostul zvonului celor care ieşeau, spuse cu glas scăzut:

— Punctul dumitale de vedere este, deci, că ea nu i-a fost credincioasă poetului?

Un chip alarmat mă întreabă. De ce-a venit la mine? Politeţe, sau o lumină lăuntrică?

— Unde există o împăcare, spuse Stephen, trebuie să fi tost întâi o despărţire.

— Da.

Crist vulpea în cioareci de piele, ascunzându-se, hăituit în furcile copacilor loviţi de trăsnet, de chiotele şi goana vânătorii. Neştiutor de muiere, ieşind singuratec la vână-toare. Femei şi-a câştigat sieşi, stirpe slabă, târfă a Babi-lonului, cucoană de juzi, soaţă de hangii graşi. Vulpea şi gâştele.209 Şi în Piaţa Nouă un trup lălâu şi necinstit, odinioară trupeş, odinioară dulce, proaspăt ca şi* scorţişoara, acum cu frunzele căzându-i, toate, golaşe, înspăimântată de mormântul îngust şi neiertător.

— Da. Aşadar crezi…

Uşa se închise după cei plecaţi.

Liniştea se înstăpâni deodată în chilia boltită, retrasă, linişte a aerului cald şi îngândurat.

Lampa unei vestale.

Aici cântăreşte el lucruri care n-au fost să fie: ce-ar mai fi trăit să înfăptuiască Caesar, dac-ar fi dat crezare prezicătorului; ce-ar fi putut să fie; disponibilităţile posibilului ca posibil; lucruri neştiute; ce nume purta Achile când a adăstat printre femei.