James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

.

îe-ai săvîrşit într-o viaţă trecută reîncarnarea mă tu-n pisoză. Doamne, doamne, doamne. Păcat, sigur ; dar, ori­cum ar fi, parcă nu prea poţi le dai cu totul dreptate.

Uite-l pe sir Frederick Falkiner care intră la loja franc­masonilor. Solemn ca un episcop. După un dejun copios la terasa Earlsfort. Nişte jurişti bătrîni care dau gata o butelie. Anecdote de la tribunal şi la juraţi şi vorbe me­morabile de la şcolile snoabe. L-am condamnat la zece ani. Bănuiesc că ar strîmba din nas la vinul ăsta din care am băut eu. Pentru ei numai vinuri de soi, cu anul în­semnat pe o sticlă plină de praf. Are concepţiile lui bine fixate despre justiţie de cîte ori e în vreun proces la corecţională. Dealtfel un bătrînel bine intenţionat. Actele poliţiei sînt pline cu delicte şi ei au interes la sută să fabrice crimele. Şi el îi trimite la plimbare. E pornit pe cămătari. Pe Reuben J. l-a frecat bine de tot.. La drept vorbind ăsta chiar e ceea ce zic ei că-i tipul de ovrei mur­dar. Au ceva putere judecătorii ăştia. Nişte bătrîni scor­ţoşi cu perucă. Urşi cu o labă rănită. Să aibă Domnul milă de sufletul tău.

Ia te uită, un afiş. Bazar la Mirus. Excelenţa sa lor­dul locotenent. în şaisprezece, astăzi e. Pentru a contribui la fondurile spitalului Mercer. Messiah întîi pentru aşa ceva s-a cîntat. De Handel. Ce-ar fi să m-abat şi pe acolo. Biillsbridge. Să intru şi la Keyes. Nu n-are rost să mă ţin de el ca o lipitoare. Pînă la urmă îl plictisesc. Sigur c-ara să dau peste cineva cunoscut de la uşă.

Domnul Bloom intră pe strada Kildare. Întîi trebuie. Biblioteca.

Pălărie de paie în soare. Pantofi galbeni. Pantaloni cu manşeta întoarsă. Este. Este ¹⁷³.

Inima îi bătea înăbuşit. La dreapta. Muzeul. Zeiţele. Zvîcni spre dreapta.

— Este ? Aproape sigur. Nu mă uit. Sînt cu vinul în nas. De ce am ? Prea mi s-a suit la cap. Da, este. Mersul. Nu văd. Nu văd. Mergi înainte.

îndreptîndu-se spve poarta muzeului cu paşi lungi speriaţi îşi ridică ochii. Frumoasă clădire. Sir Thomas Deane a proiectat-o. Nu vine după mine ?

Poate nu m-a văzut. Era cu lumina în ochi.

213

Inima îi flutura răbufnindu-i în suspine întretăiate. Repede. Statui reci : ce linişte-i aici. Intr-o clipă sînt.în siguranţă.

Nu, nu m-a văzut. Două trecute. Chiar la poartă.

O, inima !

Cu ochii zvîcnindu-i privea fix la curbele albicioase de piatră. Sir Thomas Deane era cu stilul grec.

Să caut ceva eu.

Grăbită, mîna îi intră pecipitat în buzunar, scoase, citi desfăcută Agendath Netaim. Unde am ?

Ocupat să caut.

Vîrî repede la loc Agendath.

După-masă a spus ea.

Asta caut. Da, asta. Încearcă în toate buzunarele. Ba­ţi s. Freeman. Unde l-am ? A, da. Pantalonii. Portmoneul. Cartoful. Unde l-am ?

Repede. Mergi liniştit. încă o clipă. Inima.'

Mîna lui căutînd acel unde l-am găsit în buzunarul de la şold săpunul loţiunea trebuie să trec s-o iau o hîrtie încălzită lipindu-se. A, săpunu-i acolo ! Da. Poarta.

Am scăpat J

Cu urbanitate, să-i facă să se simtă în largul lor, bi­bliotecarul, quaker notoriu, torcea ca o pisică ¹⁷⁴.

— Şi avem, nu-i aşa, paginile acelea nepreţuite din Wilhelm Meister — un mare poet despre un mare con­frate poet. Un suflet ezitant ridicînd armele împotriva unei mări de chinuri¹⁷⁵, sfîşiat de îndoieli contradictorii, aşa cum vedem şi în viaţa adevărată.

Făcea un pas înainte lăsîndu-se pe vîrfuri şi scîrţîin-du-şi pielea încălţămintei, şi un pas îndărăt, lăsîndu-se pe călcîie, pe podeaua solemnă.

Un funcţionar tăcut, deschizînd numai puţin uşa, îi făcu semn tăcut.

— Îndată, spuse, scîrţîind a plecare, mai adăstînd cu toate acestea. Visătorul frumos, neputincios, care e înfrînt de faptele nepriincioase. Simţi întotdeauna că judecăţile lui Goethe sînt atît de adevărate. Adevărate, în ultimă analiză.

219

Cu această analiză bi-scîrţîindu-i încălţările, se în­depărtă în pas de dans vechi parcă. Chel, cu tot sîvgul, la uşă îşi aplecă urechea mare cu totul vorbelor funcţiona­rului ; le dădu ascultare ; pieri.

Doi rămaşi.

— Monsieur de la Palisse, rînji Stephen, mai era viu cu un sfert de oră înainte de a muri.

— Ţi i-ai găsit pe-acei şase studenţi la medicină, aşa grozavi, întrebă John Eglinton¹⁷⁶, cu pizma unui mai vîrstnic, care să scrie Paradisul Pierdut după dictarea dumitale ? Să-i zică acuma Suferinţele lui Satan ^l77.

Surîs. Surîde surîsul lui Cranly.

întîi a gîdilat-o

Şi pe urmă a mîngîiat-o

Şi i-a-mpins şi cateteru' femeiesc

Că era doară studintele medicinesc

BăMnu' studinte medi...

— Am impresia că are să-ţi mai trebuiască unul pen­tru Hamlet. Şapte e număr scump minţii mistice. Cele şapte şi strălucitoare, cum le spune bătrînuî DubluVe Be. ¹⁷⁸ '

Cu-ochi-lucitori, cu craniul stufos plecat tot mai aproape de lampa de pupitru cu abajurul verde cercetîn-du-i faţa, bărboasă în umbra mai verde-întunecată, un ollav, cu ochi sfinţiţi¹⁷⁹. Rîse scăzut înspre el, rîs de bur­sier, slugarnic ¹⁸⁰ ; fără răspuns.

Orchestral Satan, plîngînd la mai multe cruci

Cu lacrimi cum îngerii plîng.

Ed egli avea del cui fatto trombetta.^iSl

îmi ţine foliile ca ostateci.

Cei unsprezece fii adevăraţi ai Wicklow-ului şi ai lui Cranly să-şi elibereze ţara mumă. Kathleen-cu-dinţii-ştirbi, cîmpiile ei patru, verzi şi frumoase, străinul în casa ei. Şi încă unul să-l primească : ave, rabbi. Cei doispre­zece din Tinahaly. în umbra golfului de stîncă gungure pentru ei. Tinereţea sufletului meu i-aş dărui-o, noapte de noapte. Du-te cu Dumnezeu. Noroc la vînat. ^l82

220
Muiligan a primit telegrama mea. Nebunie. Insistă.

— Tinerii noştri barzi irlandezi, cenzură John Eglin­ton, mai au încă pînă sâ creeze o figură pe care lumea s-o aşeze alături de Hamletul saxonului Shakespeare ; deşi, ca şi bătrînuî Ben, aproape că şi eu îl admir — fi­reşte, fără să mi-l fac idol. ^m

— Toate întrebările astea-s pur academice, spuse ca un oracol Russell, din umbrele lui. Vreau să spun, dacă Hamlet e în realitate Shakespeare, sau Iacob întîiul, sau Essex, Ca şi discuţiile clericilor despre istoricitatea lui Esu.:r. Arta trebuie să ne reveleze nouă idei, esenţe spiri-

ră de formă. întrebarea supremă în ce priveşte de artă este din cit de adîncă viaţă izvorăşte. Pictura lui Gustave Moreau este pictura ideilor. Poezia cea mai profundă a lui Shelley, cuvintele lui Hamlet, ne aduc mintea în contact cu înţelepciunea veşnică, lumea ideilor lui Platon. Tot restul sînt doar speculaţiile unor învăţă­cei, bune pentru învăţăcei.

A.E. povestindu-i unui ziarist yankeu, venit să-i ia interviu. Deh, drăznetul să mă lobească ! ^t8/»

— învăţaţii au fost şi ei întîi învăţăcei, spuse Stephen mai-mult-deeît-politicos. Aristotel a fost odată' învăţăce­lul lui Platon.

— Şi a şi rămas asta, ar trebui să tragem nădejde, i aşezat John Eglinton. Parcă-l vezi, un învăţăcel el, cu diploma la subsuoară.

Rîse iarăşi, către chipul bărbos, şi el acum surîzînd.

Spiritual şi fără de formă. Tată. Cuvîntul şi Suflul Sfînt. Atoatetatăl, omul ceresc. Hiesos Kristos, magician al frumosului. Logosul care suferă în noi în fiece clipă. Adevăr zic că asta. Eu sînt focul asupra altarului. Eu sînt untul de sacrificiu. ^1S5

Dunlop, Judecătorul, romanul cel mai nobil dintre ei toţi. A.E., Arval, Numele Inefabil, la ceruri urcat, K. H.,¹ maestrul lor, a cărui identitate nu le este ascunsă adepţi­lor. Fraţi ai marii loji albe, mereu la pîndă să vadă dacă pot să ajute cu ceva. Crist cu sora-mireasă, umezeală a

221

luminii, născut dintr-o fecioară dăruită cu suflet, sophia căindu-se, repausată întru planul buddhii. Viaţa ezoterică nu e pentru o persoană de rînd. Omul de Rînd trebuie să se cureţe întîi de karma cea rea. Doamna Cooper Oakley a zărit odată forma elementală â foarte ilustrei surori a noastre H.P.B. ^m

O, pfui ! Ruşine asupră-i ! Pfuiteufel ! Nu-ntrebuia să te nuiţi, prăutate, 'mşoară, nu-ntrebuie cînd o doam-nă-şi abrată elementalele.

Domnul Best¹⁸⁷ intră, înalt, tînăr, blînd, luminos. Purta cu graţie în mină un carneţel, nou, mare, curat, lucitor. ,

— învăţăcelul acela model, spune Stephen, ar spune că-ngîndurările lui Hamlet despre viaţa de apoi a sufletu- . lui său princiar, monologul lui improbabil, nesemnifica­tiv şi nedramatic, sînt la fel de găunoase ca şi a}e lui Platon.

John Eglinton, încruntîndu-se, spuse, dospindu-şi mînia : .

— Pe cuvîntul meu, mi se urcă sîngele la cap cînd îl aud pe cineva că-l compară pe Aristot cu Platon.

— Care din ei doi, întreba Stephen, m-ar i'i exilat pe mine din cetatea lui ?

Scoate-ţi din teacă pumnalele definiţiilor. Calicitatea calului este ce-ul atotcalului. Curenţi de tendinţe şi eoni idolatrizează ei. Dumnezeu : zgomot pe stradă : foarte peripatetic. Spaţiul : ceea ce trebuie dracului să vezi. Prin spaţii mai mici decît globulele roşii ale sîngelui omenesc se tîrîie furiş după fesele lui Blake întru eternitatea căreia lumea aceasta vegetală îi e doar o umbră ^18S. Aţi-ne-te de clipa de acum, de locul de aici, prin care tot ce va să vie se-aruncă înspre trecut.¹⁸⁹

Domnul Best înainta, amabil, către colegii săi.

— Haines a plecat, spuse.

— Da?

— I-am arătat cartea lui Jubainville. Să-l fi văzut, s-a ambalat de tot după Cîntecele de dragoste din'Con-nacht a lui Hyde. Nici n-am mai putut să-l aduc aici să . idâ discuţia. S-a dus glonţ la Gill s-o cumpere.

222

Tu, cărticica mea, ia-ţi zborul, Ca să-ţi saluţi nepăsătorul celitoriu. Tu, scrisă — deşi eu asta nu am vrut — într-un grai englezesc sărac, urît.

— Fumul de turbă i s-a suit la cap, îşi dădu cu pă­rerea John Eglinton.

Noi aici în Anglia simţim asta. Tîlhar copleşit de pe­nitenţă. S-a dus. L-am afumat la fund ca pe-o scrumbie. Piatră verde licăritoare. Smaragd prins în inelul mării.

— Lumea nici nu-şi dă seama cît de primejdioase pot fi cîntecele de iubire, îi avertiză ocult oul aurifer al lui Russell. Mişcările care lucrează revoluţii în lumea largă se nasc din visele şi viziunile unui ţăran de pe coline. Pentru ei pămîntul nu e solul pe care să-l exploatezi, ci mama vie şi iubitoare. Aerul rarefiat al academiei şi al arenei produce cîte un roman de şase parale, cîntecelu4 de cabaret, şi Franţa dă floarea cea mai de preţ a corup­ţiei în Mallarme, însă viaţa ce se cuvine s-o rîvnim li se revelează doar celor săraci cu Duhul, viaţa feacilor lui Homer.

De la aceste cuvinte, domnul Best îşi întoarse un chip neameninţător către Stephen.

— Mallarme, ca să vezi, spuse, a scris poe^nele acelea mifXmate în proză pe care ni le citea Stephen MacKenna la Paris. Acela despre Hamlet. Zice : IZ se promene, lisant au livre de lui-mime, înţelegi, citind cartea despre sine însuşi. Descrie cum a fost reprezentat Hamlet într-un oraş franţuzesc, înţelegi, un oraş de provincie. I-au făcut şi afişe.

Mîna în care nu ţinea carnetul scria cu graţie semne mici prin aer.
HAMLET

ou

LE DISTRAIT Piece de Shakespeare

Repetă către încruntarea din-nou-întunecată a lui John Eglinton j

223
— Piece de Shakespeare, mă-nţelegi. Ceva atî' franţuzesc, punctul de vedere franţuzesc. Hamlet ou.

— Un prăpădit cu gîndurile aiurea, termină Stephen. John Eglinton rîse.

— Da, cam aşa ar fi, spuse. Oameni foarte cumsecade, fără îndoială, dar deprimant de lipsiţi de pătrundere in unele privinţe.

O somptuoasă şi statică exagerare a unei crime. ^m

— Călău al sufletului, l-a numit Robert Greene ^m, spuse Stephen. Nu degeaba a fost fecior de măcelar, rotin-du-şi toporişca înzăpezită şi scuipîndu-şi în palme. Nouă vieţi s-au luat pentru una, a tatălui său. Tatăl Nostru carele eşti în Purgatoriu. Hamleţii în kaki nu şovăie să tragă. ¹⁹³ Şi abatorul năclăit de sînge din actul cinci t

o prevestire a lagărelor de concentrare cîntate de dom­nul Swinburne ^m.

Cranly, cu ordonanţa lui fără grai, urmărind mersul bătăliilor, de departe.

Puii şi soaţele duşmanilor ucigaşi pe care nimeni Alt decît noi cruţatu-i-am...

între surîsul saxon "şi ţipătul yankeu. Diavolul şi ma­rea cea adîncă.

— îi place lui să creadă că Hamlet e doar o poveste cu stafii, spuse John Eglinton întru lămurirea domnului Best. Precum băiatul grăsan din Pickwick, vrea să ne facă să simţim carnea cum ni se încrîncenează.

Ascultă ! Ascultă ! O ascultă !¹⁹⁵

Şi carnea trupului meu îl aude ; încrîncenîndu-se, aude. Dacă vreodată tu ai...

— Ce este o stafie ? spuse Stephen vibrînd de ener­gie reţinută. E unul care s-a topit întru impalpabilitate prin moarte, prin absenţă, prin schimbarea felului de a fi. Londra elisabetană era la fel de departe de Stratford cum este Parisul corupt de feciorelnicul Dublin. Şi ci-

224

ne-i stafia din limbo patrum, reîntorcîndu-se în lumea care l-a dat uitării ? Cine e regele Hamlet ?

John Eglinton îşi foi trupul slab, lăsîndu-se pe spate, să cumpănească.

Preluînd.

— E ceasul acesta al unei zile în miezul lui iunie, spuse Stephen, cerîndu-le atenţia cu o privire grăbită. S-a' înălţat drapelul pe teatrul de lîngă chei. Ursul Sackei -son mormăie în vizuina de alăturea, grădina Paradisului. Mateloţii care au navigat pe vremuri cu Drake îşi mes­tecă acum rimaţii printre plebeii care se-nghesuie la parter.

Culoare locală. Bagă aici tot ce ştii. Fă-ţi-i complici.

— Shakespeare a ieşit din casa hughenotului din Sil­vei- Street şi înaintează acum pe lîngă cuştile cu lebede, de-a lungul cheiului. însă nu mai adastă să arunce îi mituri lebedei mamă, care-şi conduce trupa de pui către

ştii. Lebăda Avonului are alte gînduri. ^JSti Alcătuirea locului acţiunii. Ignatius Loyola, dă zor, ajută-mă !¹⁹⁷

— începe piesa. Se arată un actor de sub streaşină de umbră, învestmîntai în armura învechită a unui ţap de la curte, un bărbat îndesat cu glas adînc. Este stafia, regele, un rege care nu e rege, iar actorul este Shakes­peare care a studiat Uamlet toţi anii din viaţa lui ce nu i-au fost deşertăciune, spre a ajunge să joace rolul spec­trului, îşi rosteşte, cuvintele către Burbage, actorul tînăr, oprit acum în faţa lui, nemişcat, de ceastălaltă parte a norilor de pînză cerată, ehemîndu-l pe nume :

Hamlet, sînt duhul tatălui tău

şi îndemnîndu-l să-l asculte. Unui fiu îi grăieşte, feciorul sufletului său, prinţul, Hamlet cel tînăr şi astfel fiul tru­pului său, Hamnet Shakespeare, care a murit la Stratford pentru ca cel ce-i poartă numele să poată trăi întru vecie.

— Este oare cu putinţă ca actorul acela Shakespeare, >, stafie întru absenţă, şi învestmîntat în straiele îngropatu- . lui rigă al Danemarcei, stafie întru moarte, rostmdr propriile-i cuvinte către un nume, numelui însuşi fiului său (de-ar fi trăit Hamnet Shakespeare ar fi fost frate

15 — Ulise, voi. i

!.....

geamăn al prinţului Hamlet), este oare cu putinţă, vreau să ştiu, sau poate chiar probabil, că nu a tras, sau presim­ţit, încheierea logică a acestor premise : tu eşti fiul depo­sedat de drepturi ; eu sînt părintele ucis ; mama ta este regina vinovată. Ann Shakespeare, născută Hathaway ?

; — Dar iscodeala asta în viaţa de familie a unui om mare, începu nerăbdător Russell.

, Aici erai, preacinstitule ? ¹⁹⁸

— Interesîndu-l doar pe vreun scrib al parohiei. Vreau să spun, avem piesele. Vreau să spun, cînd citim poezia Regelui Lear ce ne mai priveşte cum a trăit poetul ? în ce priveşte trăirea vieţii, servitorii noştri pot s-o facă pentru noi, a spus Villiers de l'Isle ¹⁹³. Să spionezi, să tragi cu urechea la bîrfele de zi cu zi de prin culise, be­ţiile poetului, datoriile poetului. Avem Regele Lear şi el este nemuritor.

Chipul domnului Best, la care se făcuse apel, aprobă.

Pluteşte asupră-le cu valurile şi cu puhoaiele tale, Mananaan, Mananaan, MacLir... ²⁰⁰

Ia spune acuma, omule, lira aceea sterlină pe care ţi-a dâdut-o cu împrumut cînd ţi-era foame ?

Pe cinstea mea, aveam nevoie.

Ia, ţine aici galbenul acesta.

Haide-haide ! Ai cheltuit-o mai toată în patul Georgi-nei Johnson, fata popii. Remuşcătura duhului lăuntric.

Ai de gînd să plăteşti ?

O, da.

Cînd ? Acuma ? .

Să vezi... nu.

Atunci, cînd ?

Mi-am plătit drumul. Mi-am plătit drumul.

Lasă asta. El e de dincolo de rîul Boyne. Din colţul de nord-est. Ai o datorie. ²⁰¹

Aşteaptă. Cinci luni. Se primenesc toate moleculele. Sînt altul acum. Un alt eu a luat lira a-ceea.

Bîzz. Bîzz.

însă eu, enteleehie. formă a formelor, sînt eu prin me­morie pentru că dăinui sub formele mereuschimbătoare. Eu care am păcătuit şi m-am rugat şi am ţinut postul.

226

Copil pe care Cormee l-a scăpat de bătaia cu vîna de bou la palmă. ²⁰² Eu, eu şi eu. Eu. A.E.I.O.U. O-ţi datorez.

— Vrei să spui că nesocoteşti ^adiţia a trei secole ? întrebă vocea cîrcotaşă a lui John Eglinton. Stafia ei cel puţin a fost exorcizată pentru totdeauna. Pentru litera­tură cel puţin, ea a murit înainte de a se naşte.

— Ea a murit, replică Stephen, cu şaizeci şi şapte de ani după ce s-a născut. Ea l-a văzut pe el şi cum a intrat şi cum a ieşit din lumea aceasta. Ea a primit întîile lui îmbrăţişări. Ea i-a născut copiii şi ea a aşezat băncuţele pe ochii lui să-i ţină pleoapele închise cînd el s-a fost întins pe patul de moarte.

Patul de moarte al mamei. Luminarea. Oglinda acope­rită cu pînza. Ea care m-a adus pe lumea aceasta zace acolo, cu pleoape de bronz, sau cîteva flori ieftine. Liliata rutilantium. ,

Am plîns singur.

John Eglinton privea în licuriciul încîlcit al lămpii sale.

— Lumea crede că Shakespeare a făcut o greşeală, spuse el, şi că a ieşit din ea cît de repede şi de bine s-a priceput şi el.

— Prostii ! spuse Stephen aspru. Un om de geniu nu face greşeli. Eroiile lui sînt voluntare şi sînt portaluri ale descoperirii.

Portalurile descoperirii se deschiseră să-l primească pe bibliotecarul quaker, scîrţîindu-şi iblînd .încălţările, chel, urecheat şi asiduu.

— O scorpie, spuse veninos ca un scorpion John Eglinton, nu e un portal util al descoperirii, am putea spune. Ce descoperire utilă a învăţat Socrate de la Xantipa ?

— Dialectica, răspunse Stephen, şi de la maică-sa cum să aducă pe lume gîndurile. Ce a învăţat de la cea­laltă soaţă a lui, Myrto, (absit nomen !) Epipsychidionul socratididionic, nici un bărbat şi nici vreo femeie n-au să ştie vreodată. însă nici ştiinţa moaşei şi nici cicălelile căldicele ale alteia nu l-au scăpat de arhonii Sinn Feinului şi de ulcica lor de cucută.

227
— Dar Ann Hathaway ? spuse glasul liniştit, aducător, de uitare al domnului Best. Da, s-ar zice c-o uităm, aşa cum Shakespeare însuşi a uitat-o.

Privirea îi alunecă dinspre barba gînditorului către ţeasta gîlcevitorului, spre a-i certa, spre a-i dojeni, nu ca asprime ; şi apoi către tigva puritană, trandafiriu-cheală, nevinovată însă calomniată.

— Avea o minte bună, care făcea ceva parale, spuse - . phen, şi o ţinere de minte nu trîndavă. Şi-a dus cu • : o amintire de-astea în desagă²⁰³, pe cînd îşi îndesea

isul către cetatea romilor îluierînd Fata pe care-o las în urma mea. Dacă n-ar fi fost cutremurul de părnînt să ne

aiă cînd, şi tot am şti unde să-l punem pe săracul I o urii ă-°'¹, acolo, în banca lui, speriat de cîini, şi frîiele bătute scump, şi ferestrele albăstrii. Şi amintirea asia, Venus si Adonis, era-n iatacul oricărei fluşturatece şi iubăreţe din Londra. Adică, este Katherine, scorpia, o femeie .urîtă? Hortensie spune despre ea că era o femeie ţînără şi frumoasă. Credeţi adică că cei care a scris An-toniu şi Cleopaţra, pătimaşul pelerin, avea ochi-n ceafă de şi-a ales ţiitoarea cea mai slută din tot comitatul War-vvick, să-i fie soaţă la pat ? Foarte bine ; a părăsit-o, şi s-a dus să cucerească lumea bărbaţilor. Doar că femeile lui băieţoase sînt femei aşa cum le vede un băiat. Viaţa, gîn-ckulle, vorbirea lor, le sînt aşa cum li le dau bărbaţii. Şi a ales râu ? Mie mi se pare că el a fost ales. Aşa cum alţii îşi au voia lor în ce fac, aşa şi Ann îşi avea felul ei ele a face. La dracu', pe ea trebuie s-o judecăm acuma. Ea şi-a pus ochii ei cu vino-ncoace pe el, ea, galeşa de două şase de-anişori. Zeiţa cu ochii cenuşii care se apleca peste Adonis, tinerelul, plecîndu-se ca să-l supună, ca un prim pas spre gestul de sporire şi umflare, e doar o cu­mătră din Stratford, îndrăzneaţă şi ştiutoare, care-şi răs­toarnă într-un lan de gnu amantul mai tînăr decît ea.

Şi rîndul meu ? Cînd ?

Haide !

— Lan de secară, spuse domnul Best luminos, vioi, ridieîndu-şi cartea cea nouă, cu vioaie luminozitate.

Murmură apoi cu plăcere blondă pentru toţi cei din jm .:

In întinderile de secară

Ţăranii mulţumiţi se joacă-ntr-o doară. 2⁰⁵

Paris : drăguţul de el, drăguţ-îneîntat. O siluetă înaltă în homespun păros se ridică din um­bră dezvăluindu-şi ceasul ajutător.

— Mi-e teamă că am întîrziat la Homestead. încotro-şi îndreaptă paşii ? E-aici ceva de exploatat.

— Pleci, întrebară sprîncenele însufleţite ale lui John Eglinton. Te vedem diseară la Moore ? Vine şi Piper.

— Piper ? pică-n vorbă domnul Best. S-a-ntors Piper ? Peter Piper a picat un pic de piper pe pipa lui. L-a

picnit.

— Nu ştiu dacă pot. E joi. Avem şedinţă. Dacă scap

la vreme.

Yoghini în scufie la cutie acasă la Dawson. Isis jâră văl. Cartea lor în pali, pe care-am încercat-o noi s-o amanetăm. Cu picioarele încrucişate sub el, la umbra umbrelei, tronează, logos aztec, funcţionînd la niveluri astrale, suprasufletul lor, mahamahtma. Şi ermetiştii cre­dincioşi aşteptînd lumina, copţi pentru tovărăşia novicilor, chetei, jur-împre jurul lui. Louis H. Victory, T. Caulfield Irwin. Doamne ale lotusului îi slujesc, ochi în ochi, cu glandele pineale licărindu-le. El tronează, pătruns pe deplin de zeul său, Buddha sub platani. Golf al sufletelor, în golf înghiţindu-i. Suflete de bărbaţi, suflete de femele, mînji de suflete. în golful ţipetelor jeluitoare, rotindu-se, iiuturînd, jeluiesc.²⁰⁶

în mediocritate chintesenţială

De ani de zile în sipet de carne în suflet de femeie stă.

— Se zice că vom avea o surpriză, Frterară, spuse biblio­tecarul puritan, prietenos şi grav. Umblă zvonul că domnul Russell strînge laolaltă o cunună din versurile poeţilor noştri mai tineri. Aşteptăm cu toţii încordaţi.

încordat privi în conul de lumină al lămpii unde luceau trei chipuri iluminate.

Vezi asta. Să ţii minte.

Stephen îşi coborî privirile peste pălăria largă, fără cap, atîrnată de măciulia toiagului de frasin sprijinit acum

229

de genunchi. Casca şî sabia mea. Atinge-o uşor cu două degete arătătoare. Experienţa lui Aristotel. Una sau două? Necesitatea este ceva în virtutea căreia este cu neputinţă ca un lucru să fie altfel decît este. Argăl, o pălărie este o pălărie.²⁰⁷ Ascultă.

Tînărul Colum şi Starkey. George Roberts e cu partea comercială. Longworth are să-i facă ceva reclamă în Express. O, chiar ? Mi-a plăcut Ciobanul de Colum. Da, cred că el are lucrul acela straniu, geniul. Chiar crezi că are cu adevărat geniu ? Yeats îi admira versul acela : Ca în pămînt sălbăticit un vas grecesc. l-l admira ? Sper c-ai să reuşeşti să vii diseară. Vine şi Malachi Mulligan. Moore i-a spus să-l aducă şi pe Haines. Ai auzit gluma domnişoarei Mitchell cu Moore şi Martyn ? Că Moore întruchipează păcatele tinereţii lui Martyn ? Grozav de spiritual, nu ? Te face să te gîndeşti 3a Don Quijote şi Sancho Pânza. Doctorul Sigerson spune că epopeea noastră naţională rămîne de abia de acum încolo de scris. Moore e omul pentru aşa ceva. Un cavaler al tristei figuri aici, printre noi, la Dublin. Cu fustanelă galbenă ? O'Neill Russell ? Da, da, el trebuie să dea glas limbii măreţe de odinioară. Şi Dulcineea lui ? James Stephens lucrează acum la nişte schiţe foarte spirituale. S-ar zice că ajungem şi noi importanţi.

Cordelia. Cordoglio. Cea mai însingurată dintre fiicele lui Lir.

împins la colţ. Acuma, lustrul tău cel mai franţuzesc.

— Mulţumesc foarte mult, domnule Russell, spuse Stephen ridicîndu-se. Dacă aţi fi atît de bun să-i daţi scrisoarea domnului Norman...

— A, da. Dacă el crede că-i atît de importantă, are să intre. Avem aşa de multă corespondenţă.

— înţeleg, spuse Stephen. Mulţumesc.

Domnul să te răsplătească. Ziarul porcilor. Bivolilor binevoitor.

— Şi Synge mi-a promis un articol pentru Dana. Au să ajungă să ne citească. Simt eu că da. Liga gaelică are nevoie de cîte ceva în irlandeză. Sper c-ai să vii diseară. Adu-l şi pe Starkey.

Stephen se aşeză.

230

Bibliotecarul puritan reveni dinspre cei care-şi luaseră rămas bun. înroşindu-şi chipul, spuse :

— Domnule Dedalus, punctele dumitale de vedere sînt cit se poate de interesante.

Scîrţîia în sus şi în jos, ridicîndu-se pe vîrfuri mai aproape de cer preţ de-un pantofior de fată²⁰⁸, şi, la adăpostul zvonului celor care ieşeau, spuse cu glas scăzut :

— Punctul dumitale de vedere este, deci, că ea nu i-a fost credincioasă poetului ?

Un chip alarmat mă întreabă. De ce-a venit la mine ? Politeţe, sau o lumină lăuntrică ?

— Unde există o împăcare, spuse Stephen, trebuie să fi tost întîi o despărţire.

— Da.

Crist vulpea în cioareci de piele, ascunzîndu-se, hăituit în furcile copacilor loviţi de trăsnet, de chiotele şi goana vînătorii. Neştiutor de muiere, ieşind singuratec la vînă-toare. Femei şi-a cîştigat sieşi, stirpe slabă, tîrfă a Babi-lonului, cucoană de juzi, soaţă de hangii graşi. Vulpea şi gîştele.²⁰⁹ Şi în Piaţa Nouă un trup lălîu şi necinstit, odinioară trupeş, odinioară dulce, proaspăt ca şi* scorţi­şoara, acum cu frunzele căzîndu-i, toate, golaşe, înspăi­mântată de mormîntul îngust şi neiertător.

— Da. Aşadar crezi...

Uşa se închise după cei plecaţi.

Liniştea se înstăpîni deodată în chilia boltită, retrasă, linişte a aerului cald şi îngîndurat.

Lampa unei vestale.

Aici cîntăreşte el lucruri care n-au fost să fie : ce-ar mai fi trăit să înfăptuiască Caesar, dac-ar fi dat crezare prezicătorului ; ce-ar fi putut să fie ; disponibilităţile posibilului ca posibil; lucruri neştiute ; ce nume purta Achile cînd a adăstat printre femei.

Gînduri în sicrie în jurul meu, în sarcofaguri de mumii, îmbălsămate în mirodeniile cuvintelor. Thoth, zeul bibliotecilor, zeu-pasăre, cu coroană lunară. Şi am auzit glasul acelui mare preot al Egiptului. în cămările zu­grăvite încărcate cu cărămizile cărţilor. ²¹⁰

înţepenite acum. Odinioară vii în minţile oamenilor. Ţepene : dar o mîncărime a morţii este în ele, să-mi spună

231

în ureche o poveste dulceagă, să mă îndemne să le sfarăm vrerea.

— Sigur, spuse gînditor John Eglinton, dintre toţi oamenii mari, el este cel mai enigmatic. Nu ştim nimic, decît că a trăit, şi a suferit. Nici măcar atîta. Alţii se apleacă la întrebarea noastră.²¹¹ O umbră pluteşte peste tot restul. ^0*-—•->.

— Dar Hamlet e atît de personal,; nu ? pleda domnul Best. Vreau să spun, un fel de document personal, înţelegi, despre viaţa lui privată. Vreau să spun, mie nu-mi pasă nici atîtica, înţelegi, cine e omorît, cine e vinovat...

Depuse o carte inocentă pe marginea pupitrului, surî-zîndu-şi sfidarea. Documentele lui personale în original. Ta an bad ar an tir. Taim imo shagart.²¹² Pune-i şi unt englezesc deasupra, John micuţule.

Spuse John, micuţul Eglinton.

— Mă aşteptam la paradoxuri din ce ne-a povestit Malachi Mulligan, dar te avertizez că dacă vrei să-mi zdruncini convingerea că Şhakespeare este Hamlet, ai în faţa dumitale o sarcină dificilă.

îngăduie-mi.

Stephen înfruntă veninul ochilor vătămători licărin-du-i întunecaţi sub sprîncenele încruntate. Un vasilisc. E quando vede l'uomo l'attosca, Messer Brunetto²¹³, îţi mulţumesc pentru vorba asta.

— Aşa cum noi, sau maica noastră Dana, ne ţesem şi ne destrămăm trupurile, spuse Stephen, de la o zi la alta. şi moleculele lor sar ca pe-o suveică încolo şi-ncoace, tot astfel artistul îşi ţese şi destramă imaginea. Şi aşa cum negul pe pieptul meu, în dreapta, este acolo unde era cînd m-am născut, deşi trupul meu a mai fost ţesut din ţesătură nouă, iarăşi şi iarăşi de atunci, tot astfel, prin stafia părintelui neodihnit mă priveşte neclintit imaginea fiului mort. în clipa intensă a imaginaţiei, cînd mintea, cum spune Shelley, este un cărbune pîlpîitor, ceea ce am fost eu, este ceea ce sunt, şi ceea ce în putinţa lucrurilor aş putea ajunge să fiu. Tot astfel, în vremea viitoare, sora bună a trecutului, pot să mă văd pe mine însumi aşa cum stau acum aici, doar din răsfrîngerea a ceea ce voi fi atunci.

232

Drummond din Hawthornden ţi-a fost aici de ajutor să sari peste gard, şi-ncă în stil mare. ²¹⁴

— Da, spuse domnul Best tinereşte, eu îl simt pe -Hamlet tînăr de tot. Amărăciunea poate vine de la tată, dar pasajele cu Ofelia, sigur vin de la fiu.

A-ncurcat borcanele. El este tatăl meu. Eu sînt fiul lui.

— Negul acela piere cel din urmă, spuse Stephen rîzînd.

John Eglinton făcu o strîmbătură deloc plăcută.

— Dacă asta ar fi un semn particular al geniului, spuse, atunci geniul s-ar găsi pe toate drumurile. Piesele anilor din urmă ai lui Şhakespeare, pe care le admira Renan atît de mult respiră un alt-spirit.

— Spiritul împăcării, suflă bibliotecarul.

— Nu poate fi împăcare, spuse Stephen, dacă n-a fost

o despărţire.

Am mai spus asta.

— Dacă vreţi să ştiţi care au fost faptele ce şi-au aruncat umbra peste infernul timpului din Regele Lear, Othello, Hamlet, Troilus şi Cresida, uitaţi-vă să vedeţi cînd şi cum se ridică umbra. Ce îmblînzeşte inima omului. Naufragiat în furtuni crîncene, mult încercat, ca un alt Ulise, Pericles, prinţ al Tyreniei ?

Capul, cu bonetă ascuţită roşie, izbit de vînturi, orbit de sarea amară a valurilor.

— Un copil, o fată pe care s-o strîngă în braţe, Marina.

— înclinarea sofiştilor către cărările lăturalnice ale apocrifelor este o cantitate constantă, identifică John Eglinton. Drumul mare e lipsit de varietate dar el te conduce la cetate.

Mare om Bacon : s-a cam mucegăit. Şhakespeare, păcatele tinereţii lui Bacon. Saltimbanci ai cifrului bătînd drumul mare. ²¹⁵ Căutători în marea căutare. Care-i ceta­tea, bunilor meşteri ? Murmurul numelor proprii : A. E., eon, Magee, John Eglinton. La răsărit de soare, la apus de lună : Tir na n-og. Cu ghete amândoi şi cu toiaguri.

Cîte mile pin' la Dublin ? ,

De trei ori douăzeci şi-o dată zece, domnul meu.

Sîntem acolo cînd se-aprind luminările ?

233

'—_ Domnul Brandes o acceptă, spuse Stephen, ca pe prima piesă din perioada ultimă. ²¹⁶

— O acceptă ? Şi ce spune despre asta domnul Sidney Lee, sau domnul Simon Lazarus, cum zic unii că i-ar fi numele adevărat ?

— Marina, spuse Stephen, un copil al furtunii, Miranda, un miracol, Perdita, cea care a fost pierdută. Ce-a fost pierdut i se redă acuma : copilul fiicei sale. Scumpa mea soţie, spune Pericles, era întocmai ca fata aceasta. Ar iubi-o cineva pe fiică dacă n-a iubit-o înainte pe mamă ?

— Arta de a fi bunic, începu să murmure domnul Best. Uart d'etre grand...

— Pentru un om dotat cu lucrul acela, straniu, geniul, propria sa imagine este criteriul oricărei experienţe, materiale sau morale. O astfel de chemare îl emoţio-

. nează. Imaginea, asemănarea cu alţi bărbaţi din neamul său dimpotrivă îl îndepărtează. N-ar- vedea în aşa ceva decît încercări groteşti ale naturii de-a spune totul sau de a se repeta.

Fruntea benignă a bibliotecarului puritan se aprinse trandafirie de speranţă.

— Nădăjduiesc că domnul Dedalus îşi va elabora teoria spre iluminarea marelui public. Şi ar mai trebui să-l menţionăm şi pe un alt comentator irlandez, domnul George Bernard Shaw. Şi nici să nu-l uităm pe domnul Frank Harris. Articolele sale despre Shakeâpeare în Saturăay Revieio au fost, desigur, strălucitoare. Ce e ciudat e că şi dînsul ne înfăţişează o legătură nefericită cu doamna neagră a sonetelor. Rivalul care i-ar fi fost preferat este William Herbert, conte de Pembroke.i Mărturisesc că dacă poetul tot a trebuit să fie respins, un astfel de refuz ar părea mai în armonie cu — cum să-i spunem ? — concepţia noastră despre ceea ce n-ar fi trebuit să fie. ²¹⁷

Tăcu pe această expresie bine găsită, ridicîndu-şi printre ei capul blînd, ca de pinguin, trofeu pentru înfruntările lor.

Cu vorbe grave, de puritan, îi grăieşte, ca un bărbat soaţei sale. Mă iubeşti tu, Miriam ? Au îţi iubeşti tu bărbatul?

234

— Şi asta se poate, spuse Stephen. E-o spusă a lui Goethe pe care domnul Magee o citează cu plăcere. Păzeş-te-te de ce doreşti în tinereţe pentru că ai s-o capeţi la maturitate. De ce trimite el la una care e o buonaroba, o iapă pe care au călărit-o toţi bărbaţii, o domnişoară de onoare cu trecut scandalos, tocmai pe-un senior mărunt să i-o peţească ? Era el însuşi senior al limbii şi se făcuse singur domn printre plebei, scrisese şi Romeo şi Julieta. De ce atunci ? încrederea în el însuşi îi fusese pretimpuriu ucisă. Fusese de la început el însuşi răsturnat într-un lan de grîu (lan de secară, ar trebui să spun) şi în propriii lui ochi n-avea să mai fie niciodată victorios după ce n-ajun­sese să izbîndească în jocul de-a chicotelile şi de-a răstur-nica. Să se prefacă, doar, că ar fi un don Juan n-avea cum să-l ajute. Să mai înfrîngă mai tîrziu pe altele, n-ar mai fi putut să-i şteargă prima înfrîngere. Colţul mistreţului îl rănise tocmai acolo unde-i stă iubirea sîngerîndă. Dacă scorpia-i înfrîntă, ei tot îi mai rămîne arma nevăzută a femeii. Este acolo, îl simt în cuvinte, un spin înfipt în carne, care-l împinge într-o patimă nouă, o umbră mai întunecată a primei, întunecîndu-i chiar şi propria lui înţelegere de sine însuşi. Şi tot o astfel de soartă îl aşteaptă, şi cele două furii i se unesc într-un singur vîrtej.

Ei stau s-asculte. Şi în portalurile auzului lor eu vărs.

~ Sufletul a mai fost o dată rănit de moarte, o otravă picurată în portalul unei urechi adormite. Dar cei care-s daţi morţii în somn n-au cum să ştie în ce fel au fost ucişi decît dacă Creatorul le înzestrează sufletele cu cunoaşterea vieţii care va să vie. Otrăvirea şi animalul eu două spinări care-o pusese la cale, stafia regelui n-avea de unde să le ştie, de n-ar fi fost dăruit cu ştiinţa lor de Creator. Din cauza asta vorba lui (graiul lui englezesc sărac, urît) e-ntotdeauna îndreptată-n altă parte, spre înapoi. Răpitor şi pradă, ce ar fi vrut şi n-ar fi vrut să fie, acestea toate îl însoţesc, merg cu el laolaltă, de la globurile de ivoriu încercănate în albastru ale Lucreţiei spre sînul Imogenei, dezgolit, cu negul lui cu cinci podoabe. Se trage înapoi, obosit de creaţia pe care-a îngrămădit-o laolaltă, ca să se-ascundă sieşi pe sine însuşi, cîine bătrin ■care-şi linge o rană veche. Dar pentru că pierderea îi e

235

lui cîştigul, merge acum înainte către veşnicie în persona-Jîtatea-i neştirbită, neînvăţat de înţelepciunea pe care el a izvodit-o sau de legile pe care el le-a dat la iveală. Şi-a ridicat viziera. E stafie, umbră acum, vîntul de lîngă stâncile de la Elsinore, sau, cum vă place, vocea mării, voce auzită doar de inima lui, care este substanţă a pro­priei sale umbre, fiul consubstanţial tatălui.

— Amin ! i se răspunse din prag.

Şi m-ai găsit, o, tu, duşman al meu ? ²¹⁸ Entr'acte.

Cu chip neruşinat, grav ca al unui diacon, Buck Mulli-gan înainta atunci, zglobiu în straiele-i bălţate, înspre salutul zîmbetelor lor. Telegrama mea.

— Vorbeaţi despre vertebratul gazos²¹⁹, dacă nu mă-nşel ? îl întrebă pe Stephen.

înjiletcat în galben de primulă salută bine dispus cu panamaua ridicată ca un copil cu o zuruitoare.

îi fac primire bună. Was Du verlachst wirst Du'noch

Stirpe a batjocoritorilor : Photius, pseudomaiachi, Johann Most²²¹.

El care pe Sine însuşi s-a zămislit, cu mijlocirea Duhului Sfînt, şi s-a trimis pe Sine însuşi, Răscumpărător al durerilor, între Sine şi alţii, Carele, prins de duşmanii Săi, despuiat şi biciuit, a fost bătut în cuie ca un liliac de uşa grajdului, lăsat să moară de istoveală pe arborele crucii, Carele s-a lăsat îngropat, s-a înălţat, a brăzdat adînc iadul, s-a urcat la ceruri şi acolo în toţi aceşti o mie nouă sute de ani sade de-a dreapta Propriului Său Eu, dar încă are să vie în ziua de apoi să-i judece pe vii şi pe morţi cînd toţi cei vii au să fie de acuma morţi.

■fa m

Mi