James Joyce Ulysses Copyright by James Joyce Shakespeare and Company 12, Rue de l'Odeon, 12 Paris, 1928 Toate drepturile asupra acestei versiuni sînt rezervate Editurtf univers. Ulise

1

1 Episodul al 13-lea — Nausicaa — reproduce întîlnirea lui Ulise pe ţărmul insulei Feacilor cu frumoasa cu acest nume — aici re­prezentată de ceea ce literatura de mai tîi-ziu ar fi numit o nirn-fetă, tînăra Gerty MacDowell, o fată de condiţie modestă, ieşită la o plimbare pe malul mării la ceasul de înserare în tovărăşia unor prietene şi a frăţiorilor acestora, şi care, mai mult deliberat decît inconştient, cochetează cu Leopold Bloom, oprit şi el cîteva mo­mente pe nisipurile plajei. Gerty ar reprezenta tipul sentimental — şi frivol — gîndind, simţind, trăind după clişeele unei litera­turi îndoielnice (dealtfel, chiar numele personajului în roman este copiat după cel al eroinei unui roman sentimental de circulaţie la începutul secolului în lumea anglo-saxonă ; şi întregul episod este sens intr-un stil voit lacrimogen, încărcat de clişee şi efecte „lite­rare" proprii romanelor de acest fel). Idila, nu chiar foarte ro­mantică, despre care, mai ales din punctul de vedere- al tinerei, ar fi vorba aici, este de fapt în economia romanului un comen­tariu — mai violent decît în alte capitole — în acelaşi sens al demitizării şi dezeroizării care prezidează întregul roman. (De altminteri, episodul a fost violent atacat la vremea apariţiei, şi în mare măsură el a determinat interzicerea romanului timp de cîţiva ani în Anglia şi în Statele Unite.)

2 Boii soarelui, episodul al 14-lea, este una din cele mai im­presionante demonstraţii de virtuozitate stilistică din literatura modernă. Referirea homerică este la popasul lui Ulise pe insula zeului soare Helios (Trinacria — actuala Sicilie) unde, împotriva poruncii lui Ulise, tovarăşii săi sacrifică şi mănîncă unele din vitele sacre ale zeului, săvîrşind astfel un păcat împotriva fecundităţii. (Tot astfel cum personajele secundare, care însoţesc peregrinările odiseice ale lui Bloom în cursul romanului, aflate aici pe un ase­menea tărîm al fertilităţii, la maternitatea dublinezâ de pe strada Holles, păcătuiesc împotrrva principiului sacru al naşterii petre-cîndu-şi timpul în băutură şi „vorbe deşarte" în vreme ce o fe­meie naşte în chinuri în preajma lor.) Joyce a scris acest episod într-o succesiune de stiluri urmărind însăşi evoluţia limbii lite-

445

rare, de la texte arhaice, trecînd prin fraza întortocheată a cronici­lor latineşti transpuse, fără preocupări aparent stilistice, şi apoi, în succesiunea diferitelor etape ale cristalizării limbii (în engleză caracterizate prin diferite stiluri ale unor scriitori clasici, roma i-tici, moderni) şi pînă la slangul contemporan. Versiunea româ­nească a încercat să urmărească această succesiune, în mod fatal mai concentrată în desfăşurarea cronologică, dar poate la fel de bogată în nuanţe, după primele pagini, în care transpunerea sti­lului de cronici străine nu reprezintă propriu-zis un stil al limbii naţionale, de la cronicari, trecînd prin primele texte literare cla­sice, în evoluţia limbii şi pînă la violenţele verbale ale limbajelor colocviale şi, în măsura posibilului, argotice. (Joyee declara că a recurs la o asemenea succesiune pentru a sugera evoluţia fetusu­lui în pîntecele matern şi pînă la naştere.)

Primele rînduri ale textului, de exemplu, reproduc succesiu­nea de trei formule rituale calchiate după aşa-numitul imn arva-lic (adică al preoţilor arvali ai Romei antice, a căror funcţie era conducerea ceremoniilor publice în onoarea zeiţei belşugului şi fertilităţii. „Fiecare din versurile imnului se repeta de cîte trei ori, iar Triumful final de şase ori" (Gifford şi Seidman). în ver­siunea lui Joyce, primele rînduri s-ar traduce după cum urmează : Deshil, în irlandeză, înseamnă „să ne întoarcem către dreapta, să ne întoarcem către soare" ; Holles este denumirea străzii pe care se află maternitatea unde se petrece acţiunea episodului ; Eamus, în latină, — „să mergem". Urmează invocaţia către zeul soare, sursă a fecundităţii, Horhorn îl sugerează pe doctorul Horne, di­rectorul instituţiei şi în acelaşi timp reprezintă o aluzie la vitele sacre ale soarelui (horn — coarne). Hopşaşa etc — este (de ase­menea după comentatorii citaţi mai sus) — „strigătul cu care moaşa celebrează naşterea unui băiat atunci cînd ii saltă pentru a-i activa respiraţia".

3 Episodul al 15-lea, Circe, reprezintă într-un alt sens "o de­monstraţie comparabilă de virtuozitate cu cea din capitolul pre­cedent. Aşa cum Ulise, pe insula Circei, este ţinta ispitelor şi far­mecelor vrăjitoarei, care-i şi preschimbă pe unii dintre în­soţitorii săi în porci (simbol al capitulării în faţa tentaţiilor tru­peşti), Bloom şi Stephen Dedalus sînt obiectele ispitelor în „car­tierul de noapte" dublinez, mai exact într-unui din bordelurile locala. Tehnica este cea a halucinaţiei (scriitorul însuşi declarînd

446

că s-a inspirat din episoade comparabile din Ispitirea sfîntului An­ton de Flaubert, dintr-o carte cu oarecare succes (de scandal) în epocă, Venus în blănuri, de Leopold von Sacher-Masoch („inventa­torul" masochismului ca perversiune sexuală), din episodul Noap­tea Valpurgiei din Faust-ul lui Goethe şi mai ales din Psychopatia Sexualis de psihologul şi „expertul" în asemenea chestiuni Kraf't-Ebing. Transformările rapide ale statutului şi înfăţişării persona­jelor, schimbarea abruptă a locului acţiunii, violenţele de limbaj — şi de situaţii — ar încerca să sugereze ameţeala (şi oboseala) personajelor, care au trecut prin libaţiuni repetate în cursul vi­zitei la maternitate (şi după aceea la un bar apropiat) precum şi obsesiile lor, mai mult sau mai puţin freudiste, atît în atmosfera specifică a locului unde se află cît şi în rememorarea, mai mult sau mai puţin coerentă, a unor împrejurări de mai devreme din cursul zilei. •

4 Cu episodul 16, Eumeu (acesta fiind numele bătrmului porcar al lui Ulise care-l primeşte, fără a-l recunoaşte, însă cu ospita­litate şi omenie, la reîntoarcerea sa în Ithaca) începe cea de a treia secţiune a romanului, întoarcerea. După ce drumurile li s-au încrucişat de cîteva ori în cursul zilei, şi după ce s-au întîlnit, fără a comunica mai^susţinut în cele două episoade precedente, Bloom şi Stephan Dedalus îşi încep împreună, rămaşi numai ei singuri, călătoria spre casă. Cum se spune într-un comentariu, amintindu-se de episoadele corespunzătoare din Odiseea, unde odată cu Ulise însuşi, se reîntoarce în Ithaca şi Telemac, pornit mai devreme în căutarea sa, „Reuniţi, tatăl şi fiul îşi plănuiesc întoarcerea spre casă". în episodul actual din roman, ei fac un popas la „Adăpostul vizitiului", o tavernă „populară" deschisă la ceasul tîrziu de noapte cînd se desfăşoară acţiunea, unde atmosfera, discuţiile, gîndurile diferitelor personaje, sînt legate în mod corespunzător, de rătăcirea — la propriu şi la figurat — pe mare.

5 După ce episodul precedent evoluase prin tehnica narai, iunii tradiţionale (cu inserţiuni ironice, în maniera, să spunem, roma­nului clasic) actualul episod, penultimul, intitulat Ithaca, poves­tind ultima parte a drumului de întoarcere şi clipele „de comu­niune" petrecute acasă la Bloom, este expus la modul catihetic, prin întrebări, în aparenţă impersonale, — şi cît mai precise, şti-

inţifice, cu putinţă — şi răspunsuri, urmărind, cu seriozitate pe­dantă, o similară precizie, ţiupă unele comentarii, înţelesul căr­ţii — afirmarea posibilităţii de comunicare, de comuniune (fie că o interpretăm ca avînd loc între două fiinţe omeneşti pur şi simplu, fie că îi atribuim sensurile mai adînci ale reuniunii între princi­piul patern şi cel filial pe care le-ar reprezenta cele două per­sonaje centrale) se produce aici, acasă Ia Bloom, şi celebrarea acestei conjuncţii sufleteşti s-ar înfăptui, la modul ironic, carac­teristic viziunii joyciene, prin consumarea împreună a unei ceşti de cacao, sugerîndu-se şi acompaniamentul unor cîntece sau im­nuri rituale corespunzînd formaţiilor respective ale celor doi participanţi. Ultimele pagini ale capitolului, cînd Bloom, rămas singur, se reintegrează patului conjugal, reproduc în fraze tot mai relaxate alunecarea treptată în somn a personajului care şi-a în­cheiat ziua.

6 Ultimul episod, Penelopa, reprezintă în monologul interior (preluat de Joyce de la un seriilor francez, devenit prin aceasta ce­lebru, Edouard Dujardin) gîndurile şi amintirile confuze, ale doam­nei Bloom, care, şi ea în felul ei, a avut o zi „plină". Cruditatea de exprimări a personajului, amoralismul şi egotismul său cate­goric, i-au făcut pe unii comentatori să se întrebe chică viziunea scriitorului, care a¹ încredinţat finalul cărţii sale acestei figuri, nu e, la urma urmelor, de condamnare şi mai aspră nu numai a tare­lor morale ale contemporanilor săi, ci şi chiar de infirmare a po­sibilităţilor de recuperare omenească pe care s-ar părea că o sus­ţine întreaga carte prin încercările repetate de a stabili o comuni­care umană şi o valorificare a constantelor omeneşti. Mai multă dreptate au, desigur, cei care văd în monologul final, cu toate impulsivităţi/e şi incoerenţele lui superficiale, o afirmare a princi­piului vital însuşi, şi în figura lui Molly Bîoom o întruchipare a forţei telurice, Geea, .a pămîntului care acceptă şi susţine viaţa în toate manifestările ei, bu»e şi rele şi, în fond — căci e evident _i că nu în chip întîmplâtor ulîimul cuvînt al acestei lungi şi com­plicate cărţi este Ca —, o afirmare a acestei vieţi aşa cum o tră­iesc şi îi dau semnificaţie oamenii înşişi.