Jean Claude Schmitt
Yüklə 1,36 Mb.
|
|
IXxjma Philosoplwrum. FlorHeg des Wtihelm von ptl, 1 Ilolniberg, Uppsala, 1929, preferabilă ediţiei MoraZis i tl$' honesto et utili, atribuită pe nedrept lui Hildebert de ii 171, în special col. 1034-1035 şi 1039. Atribuirea ht-s a fost susţinută de Ph. DELHAYE, „Une adaptatis. Iu XIIe siecle”, Recherches de theologie ancienne et medievale, XVI, 1949, pp. 227-258, împotriva atribuirii ace lui Gauthier de Châtillon sau lui Alain de Lille, această din atribuire susţinută de către P. GLORIEUX, „Le Monilium Philosophorum et son auteur”, ibid., XV, 1948. Rezumat al dezl în M. Th. D'ALVERNY, Ade Lille. Textes inedits, avec une duction sur sa vie et ses oeuvres, Paris, Vrin, 1965, p. 65. 2. J. TAYLOR, The DidascaUcon of Hugh of St. Viei Medieval Guide to the Arts, New York şi Londra, Col' University Press, 1961, p. 38. R. GOY, Die Ueberlieferung der Werke Hugos von St. Elin Bettrag zur Komrnunikatiansgeschichte des Mittela Stuttgart, A. Hiersemann, 1976, pp. 34-367. Ch. H. BUTTIMER, Hugonis de Sancto Victore. Dida De studia legendi. A criticai text, Washington D. C, The Cath University of America Press, 1939 (Studies în Mediev.il I Renaissance Latin, X), şi J. TAYLOR, op. Cit. P. L. 176, col. 925-952. Cf. supra, cap. IV. Ps. CXVIII, 66 „învaţă-mă bunătatea, învăţătura şicuno P. L. 176, col. 935 B: „Cap. X; Quid sit disciplina et qiu valeat? Disciplina est conversaţia bona et honesta, cui parum <-i nan facere, sed studet etiam în iis quae bene agii per cuncU i „ hensibUis apparere. Item disciplina est membrorum omniu/n ordinatus et dispositio decens în omni habitu et actione”. Ao definiţie este reluată aproape cuvânt cu cuvânt de ADAM SEIGNE, Epistola prima ad Osmundum monachum… De u i novitiorum, P. L. 211, col. 587: JAaturum quippe reddit homuw cipUna quae est membrorum omnium motus ordinalus et cvmf decens în omni habitu et actione”. Ea este împrumutată ex Instituţia de Hugues de Saint-Victor de către Guillaume de To (1293), De instructione puerorum, care vorbeşte de triplex disq^ 9. M.-D. CHENU, „Notes de lexicographie philosop medievale: Disciplina”, Revue des sciences philosoplu theologiques, 25, 1936, pp. 686-692. Şase coloane din Patrologia Latina, faţă de cin* limbajul, două şi jumătate pentru masă şi puţin ni; ii două pentru veşmânt. Col 940 D. 12. Col 957: „non solum coram Deo, sed etian hominibus…” Vezi din acest punct de vedere, felul în care foloseau tratat, în legătură cu cazul timpanului din Conques, 1 (i i NE, L'Art roman de face et de proJU…, 1984, pp. 259-261. E. DE BRUYNE, Etudes d'esthetique medieval voi. II, pp. 203-254. /Httascalicon, VII, c. 814, citat de DE BRUYNE, op. Cit, p. 209. L 940 D.
Iii ucest stadiu ultim al efortului de clasificare al lui Ic Saint-Victor, viciile gestuale sunt asociate într-un [mir diferă uşor de „similitudinile” pe care le propusese la IMlul i apitolului. IMUlc VI, 12, citat col. 935 C, 938 C, 940 C, 942 D. t i ii. Ir XXIV, 30-33, citat col. 939-940. SAIA XLVII, 1-2, citat col. 938 D. AIA III, 16-24, citat col. 939. Mântui: col. 936 BD. Masa: col. 949 CD, 950 BD, 951 ij'i ies citează (col. 942 B) primele versuri din Arta poeti-l II. R. Fairclough, Cambridge, Mss., Harvard Univ. 19, pp. 450-451). M TANŢ1U, De opifido Dei, P. L. 7, col. 29-30. N IN DIN SALISBURY, Policraticus, VIII, 12, ed. C. Webb, i im 1 I SCHMITT, „Les masques, le diable, Ies morts dans i medieval”, Razo (Cahiers du Centre d'etudes medie-Mm), 6, 1986, pp. 87-119. I B OOFF, „L'Occident medieval et l'ocean Indien: un niiique” (1970), reed. În Pour un autre Moyen Îge. it>o (! Et culture en Occident: 18 essais, Paris, Gallimard, MO 298. HANDALL, Images în the Margins of Gothic Manuscripts, llnlversity of California Press, 1966. Cf. index, s. v. Mim, mermaid etc. 'f M Th. D'ALVERNY, op. Cit, p. 151. J. AIN DE LILLE, Summa de arte praedicatoria, P. L., 210, 122. IfiKNARD, Opera, III, ed. Cit, p. 106. CI. BONNE, „Depicted Gesture, Named Gesture…”, 1 i HONNE, L'Art roman…, op. Cit. I CI. BONNE, ibid., mai ales pp. 259-263 pentru o cu Hugues de Saint-Victor. Despre opoziţia dintre Mi-tlvr ale demonilor şi gesturile pasive ale damnaţilor, l (l mai mult decât „gesticulând”, vezi de asemenea: IM1. Leş geste du purgatoire”, reluat în L'Imaginaire ap. Cit., pp. 127-135. IHMANUS IUDAEUS, Opusculum de sua conuersione, P. ii MO!) C (subliniat de mine). I UDO. IOHN DIN SALISBURY, De membris conspiran-i'i'i col. 1005-1008 (1008 B). P. M1CHAUD-QUANTIN, Universitas. Expressions du med vermnt convmmautaire dans te Moyen Age latin, Paris, Vrin, 197J HONORIUS AUGUSTODUNENSIS, Elucidarium, I, 58, (R I 172). Cf. Y. LEFEVRE, L„Elucidarium” et Ies lucidaires, Paris, 19M Ph. DELHAYE, Le Microcosmus de Godejroy de Saint-V (dU Etude theologique, Lille şi Gembloux, 1951. Vezi de asemene GUILLAUME DE CONCHES, op. Cit.: BERNARD SILVESTER, mundi universitate, ed. C. S. Barac-J. Wrobel, Innshiinl Bibliotheca Philosophorum, 1876, şi Ici., Cosmographia: B. STOCK, Myth and Science în the fwelfth Century, Princetl 1972. Mai general: M.-D. CHENU, LaTheologie auXLp siecle, 111 PAVEL, I. Cor. XII, 12-31. 41. W. BERGES, Die Furstenspiegel… 1938, pp. I” Despre John, vezi: Dictionnaire de la theologie catholique, 8, 71 721, s. v. Jean de Salisbwy (D. E. LUSCOMBE, 1974). Ded Policrat} cus: J. DICKINSON, „The Medieval Conception Kingship and Some of its Limitations, as Developped în l Policraticus of John din Salisbury”, Speculum, I, 1926, pp M 337. L. K. BORN, „The Perfect-Prince: A Study în Thirteentl. J Fourteenth Century Ideals”, Speculum, III, 1928, pp. 470 şi metafora organicistâ a regatului a fost reluată de Ogllul prinţului posterioare, în special, în secolul al Xffl-lea, cea > Giraldus Cambrensis care a împrumutat de la aceasta piui său, apoi cea a lui Toma d'Aquino. JOHN DIN SALISBURY, Policraticus, V, 2, ed. Cil Ipp. 282-283 şi de asemenea, referitor la picioare, VI, 20, voi. II, p, j Elucidarium, ed. Y. Lefevre, op. Cit, I, 177 D, p. 135, nr. 2 şi 3. H. F. DELABORDE, „Note sur le CaroUnus de Cili.- Paris”, Melanges ojferts ăM. EmUe Chatelain, Paris, 1910, pp. I 203. Desenul celor patru virtuţi, cu inscripţia menţionând, rrfm la Temperăritia, gesturile lui Carol cel Mare, nu datează decâtI — 1223. Cf. R. BRANNER, Manuscript Painting în Paris (Mthe Reign ofSaint Louis. A Study ofStyles, Berkeley & Los Univ. Of California Press, 1977, ii. 22. GIRALDUS CAMBRM Liber de principis instructione, III, cap. XXX, ed. G. F. Warner. Om VIII, Londra, 1891, pp. 320-321. GUIBERT DE TOURNAI, Kn3 regum et principum, ed. A. de Poorter, Louvain, 1914, p. 10. Col. 950 D-951 A. M.-D. CHENU, L'Eveil de la conscience dans la civiliHtm medievale, Paris şi Montreal, 1969; W. ULLMANN, The Im and Society în the MiddleAges, Baltimore, 1966: C. MORKI! Discovery of the Individual 1050-1200, Londra, 1972: C.l BYNUM, „Did the Twelfth Century Discover the IndlvUhJ (1980), reed. În Jesus andMother…, 1982, pp. 82-109. Lin J, TIIOMAS DE CHOBHAM, Summa confessorum, ed. F. ninliHd, Louvain şi Paris, 1968, p. 478. Ti, ii, I '/uliits synodawc d'Eudes de Sully, eveque de Paris, art. H' i,. I O. PONTAL, Les Statuts synodauxfrangais precedes de iir/u synode diacesain depuis ses origines, t. I: Les/< Paris et le synodal de l'Ouest pHIIe siecle), Paris, ţue naţionale, 1971, p. 63. I) E PENAFORT, Summa de poenitentia, ed. X. Ochoa-A. fi. III, 34, pp. 590-591. (ASAGRANDE -S. VECCHIO, 1 peccati della lingua…, ' |/s. u. I l. işi cuvânt este folosit de autor cu înţeles de veşmânt, ipllol anterior tratatului, l 949 D. Op. Cit., p. 262. 1978, p. 11, unde utilizam I (ni. 951 B-952A. 1.1 CI. BONNE, L'Art roman., i, 1 CU. SCHMITT, „Le geste… Willr de „romanic” şi „gotic” într-un mod, fără îndoială, prea I (K) Y, op. Cit, a inventariat 172 de manuscrise; < i „i >iilor nu a încetat să crească din secolul XII (29) până Iul XV (57); 94 de manuscrise provin din biblioteci regu-iprdal benedictine (27), cisterciene (17), canoniale (15), I ' ii loare (6 franciscane şi 5 dominicane); bibliotecile se-I (universităţi, catedrale) sunt în număr del8. Manuscrisele i îndeosebi în Franţa (57), dar şi în Europa centrală şi linula (35), de nord (22), Anglia (22), de sud (15). ni titlurilor reflectă în parte diversitatea întrebuinţării i -n i. KNARD DE BESSE, Speculum disciplinae ad novitios, în liNTURA, Opera omnia, XII, Paris, 1868, pp. 467-468, X/) < disciplina în gestu). I s A. CORBET, The „De instructione puerorum” of i m/l'ournai O. P., Notre Dame, Ind., 1955 (Texts and în Ihe History of Mediaeval Education III), pp. 48-49. Lini datează din 1249-1264. III IMMFCRT DE ROMANS, Expositio regulaeB. Augustini, in, ed. J. J. Berthier, Roma 1888,1, p. 256 (şi începând Ml |. N IIKHT DE TOURNAI, Sermones ad status, Lyon, 1511, P A> I i I. Lune germană a lui De compositione I de David von ta 235, f° 73 r (> -81 r”, de la abaţia din Melk) este I Iala de o notă marginală ca o traducere a lui De institutione de Hugues de Saint-Victor (R. GOY, op. Cit., p. 501), fapt C constituie totodată o mărturie a reputaţiei acestui ultim tratat. Disciplina dos Monges (Lisabona, Bibi. Nac, cod. Aic. 20Jff°s 148-180), comentat de M. MARTINS, Broteria, LXXII, 1961, j pp. 633-644, în special p. 639: „Disciplina no vestido e no fjfl e em a ffala e em o corner”. Datorez lui C. Casagrande şl I S. Vecchio faptul de a-rnl fi indicat acest text. Paris, B. N., Ms. fr. 24863, culegere de tratate de edţHân proză şi în versuri, aflate cu mult timp în urmă la Saint-VioBsecolul XV. Ff09 124-148: Ci commence le traictie de Hue de Sm Victor de Institucion des novices et de la discipline des mo|j|j („Aici începe tratatul lui Hugues de Saint-Victor de” Orânduielile novicilor şi disciplina călugărilor”). El păşi destul de fidel împărţirea în capitole a versiunii latine public de MIGNE. Vezi de asemenea: JEAN DE VIGNAY, MiroirHystor Paris, 1621, tom IV, cartea XXVII, cap. LXI, f° 183, trad. Fran< lucrării De institutione novitiorum. F° 148 v”. F° 145 r°. F° 141 r° (sublinierea mea). Ff°s 141 v°, 148 v” etc. J. W. BALDWIN, Masters, Princes and Merchantatl social views o/Peter the Chanter and his circle, Princeton, Iflj 2 voi.; Id., art. „Pierre le Chantre (Petrus Cantor)”, Dictioniunila spiritualite, 1986, col. 1533-1538. PETRUS CANTOR, Verbum abbreviatum, cap. CXVlil temperantia, P. L. 205, col. 501-502. J.- M. CANIVEZ, art. „Alain de Lille”, Dictionnairede lai ritualitâ, I, 1937, col. 270-272; M. Th. D'ALVERNY, op. CttJ — 35. Vezi de asemenea: ALAIN DE LILLE, Liber poenttei i I, ed. J. Longere, Louvain-Lille, 1965. ALAIN DE LILLE, Deplonctu naturae, P. L 210, col i. 475 A.
ALAIN DE LILLE, Anticlaudianus, ed. R. Bossuai i (Textes philosophiques du Moyen Îge, I) 1955 şi P. L. 210,1 ALAIN DE LILLE, Sermones diverşi, ed. M. Th. D'. Op. Cit, p. 260. ALAIN DE LILLE, Summa de arte praedicatoria, Contra luxuriam, P. L. 210, col. 122 C. Despre modestia, asemenea cap. XXV, col 161-162. 75. PSEUDO-BOETHIUS, De disciplina scolarium, Weijers, Leyda şi Koln, E. J. Brill, 1976, în special pp. 1 Oi 76. TOMA DAQUINO, Summa theoiogica, II a II e, Q\par art. unic, 2123 a-b; PIERRE BERSUIRE (Poitlers, 1290 Repertorium morale, II, Anvers, 1609, p. 1028, s. v. modei VI Laicii şi clericii CVAL tea Sfântului Graal de Chretien de Troyes, către urează la începutul său educaţia progresivă a I cavaler Perceval1. El s-a deprins relativ târziu cu nu n ca armelor de care mama sa 1-a ţinut cu bună il< iurte tot timpul copilăriei pentru a nu-1 pierde m pierduse soţul şi alţi doi fii ucişi în luptă. | (l i calităţile cinului cavaleresc, el trebuie să înveţe Botul. El este ignorantul, „neîndemânaticul” prin M, necunoscând nici măcar numele de „cavaler”, I ti stângaci în gesturi atunci când trebuie să wi loara în cort sau să-şi pună armura cavalerului li ni. I-iil din Landă*pe care 1-a ucis cu o lovitură de I Iii, ca pe un vânat obişnuit2. Fecioara îl in|nic galez, urâcios, rău şi prost” (v, 789-790). Brut sălbatic, el este îmbrăcat cu haine grosolane m şl vânează cu ajutorul a trei suliţe, arme făcute i I' arunca în toate direcţiile, spre deosebire de „i ihi. I cavalerilor. În acest fel îl reprezintă prima Iii ii un veritabil frontispiciu – a unuia dintre mafplr iiilnlate ale Romanului luiPerceval [iL 18, vezi pi. N w i urmăreşte, pe două registre suprapuse, i naraţiunii. Însă constrângerile reprezentării n.1 ui I care nu sunt descrise sau rămân implicite I Al inul când tânărul senior îşi ia rămas bun de la hi rit-a Iul Aurel Tita, Romanele mesei rotunde, prefaţă de Miuurcşti, Editura Univers, 1976 (N. tr.). Mama sa, aceasta îl binecuvântează din pragul casteB său, iar el îi răspunde cu un gest al braţului, apl< spate, uşor depărtat, cu palma deschisă: senin despărţire, prin care tânărul pare a părăsi cu greu luni maternă. Apoi are loc deîndată întâlnirea cu cavaB Perceval stă în genunchi lângă calul său, cu 111.1 împreunate, ca în rugăciune în faţa celor pe care-i nişte îngeri. În acelaşi timp, el adoptă deja postura vllt< lui cavaler învestit. Căci, la sfârşitul acestor încercă va întâlni pe cavalerul Gornemanz de Goorz care, dujj se va fi ocupat de instruirea sa, va consimţi în sfârşii facă cavaler (v. 1620 ş. u.). Acest roman în versuri destinat aristocraţiei lui< i zintă în felul său mai multe teme întâlnite deja în llte; ra ecleziastică. Cea a aculturaţiei este predomina n l. i cerea de la starea de sălbăticie la ordinul eav; ilr echivalează cu convertirea clericală a neregulilor „limu la ordinea unei mănăstiri disciplinate. Tânărul gali pentru societatea cavalerească ceea ce, la Sainl Vfl este un novice pentru mănăstire. În ambele cazuri formulate în mod explicit exigenţa unei pe< moravurilor şi a gesturilor, inclusiv cele mai obişnui! * necesitatea unui exerciţiu intensiv şi dur şi a unei I deprinderi. Potrivit romanului, gesturile specifice KILE DE TRECERE urile de sânge„, spunea Marc Bloch, caracteritristocraţla feudală. Expresia leagă puternic l” ilia globală a gesturilor acestui grup social de
M '. I războinică. Dacă ne referim la ideologia celor Mine iile societăţii feudale, putem spune că există i de… Rangul doi„ – cel al luptătorilor, milites sau beli. Şa cum există gesturi de „prim rang„ – cele ale ulm Hisericii sau oratores – şi, vom vedea, gesturi de ii trei”: gesturile muncii manuale pe care o fac labol >i-l incţia dintre cele trei „ordine” poate deci să ne i> ui general într-o analiză a diferenţelor dintre toate
11 iri, formele şi finalităţile lor, cu condiţia însă de i 'Ic din vedere că documentele textuale şi iconoiic ne informează despre ele, şi mai mult încă, | i iihI apar, studiile medievale de interpretare a
Iuri, au fost produse, la fel ca şi schema ideoRli rdor trei ordines, de singurii ştiutori de carte, de pli i ni. De către primul ordin. | mi. Cu meticulozitate. El începe printr-o veritabilă „ în posesie a veşmântului”: la cererea lui numi/de Goorz, Perceval se leapădă de veşmintele |HiImic de tânăr galez şi se îmbracă cu hainele pe
! Ini înde magistrul său. Acesta îl încinge cu sabia prin care îi conferă „rangul suprem al ordinului cavaleri lor”, apoi îl îmbrăţişează şi primeşte de la acesta jurămân tul de a rămâne fidel, de a nu vorbi fără măsură (, A vorb prea mult este un păcat”), de a ajuta femeile şi orfanii, a merge des la biserică pentru a se ruga acolo. La sfârş; Gornemanz face semnul crucii deasupra capului noului cavaler4. În opoziţie cu omagiul feudal, puţin influenţat, aşa cutfl a amintit J. Le Goff, de interpretările simbolice ale ele (tm) cilor, ritul de intrare în ordinul cavalerilor poartă de Llm puriu amprenta ideologiei Bisericii. Injoncţiunile morale i gestul de binecuvântare, săvârşite de un nobil laic, stafl mărturie pentru acest lucru. Ceremonialul, aşa cum I putem sesiza din documente, este un compromis întil aristocraţia luptătoare şi ierarhia ecleziastică. EpoclM ulterioare nu fac decât să confirme aceasta. Primul orc|H liturgic complet de învestitură apare doar la sfârşitul colului al XlII-lea, în Speculum Iuris (II, IV, 3, 2) al epil copului de Mende GuUlaume Durând5. Potrivit aceşti ordo, însuşi preotului sau episcopului (pontifex) îi revlnH acum rolul eminent: el este cel care dă sabia tânărul (tm) cavaler, îl încinge cu centura acesteia, îi dă sărutul (lH pace care este caracteristic, semnul nedezminţit al inii.”u li în ordinul cavaleresc. Îl atinge în sfârşit cu latul săbiei pH gât. Nobilii prezenţi se mulţumesc să-i pună pini hm noului cavaler.
Acest compromis ritualic le aminteşte pe cele cai racterizează în aceeaşi epocă ceremonialul regalii. \'7bm Chiar dacă tinerele monarhii caută să se elibereze {tutela ideologică a Bisericii, ele trebuie să se doteze OB sacralitate proprie. În cadrul ei, se folosesc gesturi rituali în acest fel se cuvine să interpretăm dezvoltarea niiil alurilor regale: „ungerea şi încoronarea” regilor Fi mi funeraliile regale şi, de asemenea, apariţia, în secolele X XIII, a „miracolului” regal al atingerii scrofulelor. ÎncepU din această epocă, Biserica este obligată, nu fără ezii recunoască că regii, deşi nu sunt preoţi şi nici neapărat, pot săvârşi, în mod excepţional, un gest mfl culos6. Nr oprim însă la gesturi mai comune. Cele ale fune-i. I Ic exemplu, care, în durata lungă, îmi par a marca Muc decalajele, antagonismele chiar, între gesturile (f i”l gesturile clericilor şi eforturile acestora din urmă OJltrola şi a da un sens gesturilor celor dintâi. Şi t. i i tentru că moartea reprezintă o miză excepţională. ' i i illet, pentru care sună ceasul marii treceri. Dar şi u h ii puri: cel al muribundului, apoi al celui mort, şi Ur rudelor şi ale celor care oficiază, care se află în
Iile Sfinţilor din Evul Mediu târziu, Michel r” a căutat să desprindă un model al morţii comune Uliilor, reliefând o opoziţie între atitudinile clericilor | iile laicilor7: pe de o parte, exprimarea unei MII dualiste a trupului închisoare (ergastulum) a Hui. Şl a idealului, împlinit în seninătate şi bucurie, I morţi eliberatoare. De cealaltă parte, dimpotrivă, Mtllle zgomotoase, puternic ritualizate, ale mulţimii Kll şi ţărani, de bătrâni şi infirmi, de săraci şi de locul Evului Mediu, în marele ritual al morţii prr. Evocată de Georges Duby în legătură cu Klinr le Marechal, „cel mai bun cavaler din lume”, m 12199, asistăm la un fel de balet: rând pe rând, vin ||h„t rolul femeile (soţia, fiicele), apoi bărbaţii (fiii) |n> i ii Ic dintre rude, prietenii fideli, diferitele ordine Htl şl călugări, săracii: plâng, alină sau binecuvân-Hju profită pentru ultima oară de darurile stăpânu-i > în ritual care este încetinit cât mai mult posibil ti i. pori măreţia spectacolului, fiecare, începând cu li1 >i<„ pe patul de moarte, îndeplineşte gesturile Mu ti r. lcptate din partea lui. Tutore al tânărului rege, ^ml pune mâna copilului în mâna legatului, pe |4rirmnează astfel drept succesorul său în această liiip. Irţlndu-şi toate bunurile, el este îmbrăcat apoi tiu ordinului Templului, în care a decis să moară. I tir plângere: este partea femeilor. Gesturi ale gurii: ii este aproape forţat să mănânce fără încetare, M şl susţine corpul slăbit şi pentru a întârzia sfârşitul spectacolului. Atunci când, în cele din urmă, mort, nu mai puţin de o sută de săraci sunt poftiţi mănânce, hrăniţi din mila defunctului care, în schimb, grăbeşte în acest fel mântuirea.
Documentele liturgice însele poartă amprenta acafl diferenţe şi a acestor tensiuni10. Încă de la începutul safl lului al Xl-lea, avem o ilustrare de excepţie a acestor (tm) miniaturile Sacramentandui episcopului WarmundiiH I Ivrea. Din şaizeci şi două de miniaturi, zece se referă lufl tualul morţii şi al funeraliilor. Felul veşmintelor şi pre^f ţa femeilor arată că artistul a reprezentat agonia şi fljfl raliile unui laic şi nu pe cele ale unui cleric. Desigui cum este normal într-un astfel de document, clerul par^ conducă într-adevăr toată ceremonia, însă importan|^H specificitatea gesturilor laicilor nu sunt mai pil recunoscute (ii 19)1^. Fiecare imagine este identificată de legenda cuih încadrează. Enumăr aceste imagini, pentru a arătâll bine succesiunea lor, care este cea a diferitelor faze iilflH tualului.
1. Penitenţa muribundului: bolnavul (inftrmus) e. stlfl bărbat bărbos culcat, cu picioarele goale, în palul părul este zbârlit, braţele contorsionate: a vrut oai tul să reprezinte efectele febrei şi durerile fizice, sau i i sia terorii la apropierea sfârşitului? O femeie (solia I bocitoare?) este aşezată la căpătâiul patului, cu iu stângă pe pernă, iar cu cea dreaptă lipită de obli semn de durere; unul dintre cei prezenţi, în picio. N i acelaşi gest12. Un preot, ţinând cartea, se apleai | binecuvântează pe cel aflat în agonie. 2. Muribundul (moriturus) este culcat dezbrăcaI pi ciu, chiar pe pământ. Este vorba de un rit de umili] de mortificare. De altfel, se ştie că ciliciul era însemn o cruce de cenuşă şi stropit cu apă sfinţită, însă ima| (| nu arată acest lucru. O femeie, un copil, doi bărbaţi nti| joară muribundul. De această dată, nu este prezi un preot. Femeia pare să se bată cu pumnii în pii pi să-şi smulgă hainele; dacă este vorba de aceeaşi xion&
CI
* 'turainentarul lui Warmundus, episcop de Ivrea (secolul linlo. I capitulară, ms. 86, f 191-206 v”. FRU 1 TT VI K- -oocr>t* O 19. 2. Muribundul este aşezat gol pe ciliciu, chiar pe pământ. Bate cu pumnii în piept, smulgându-şi hainele. COR PO. R6 D1T A.0”bo* i. Sullclul iese din gura defunctului. Un preot, însoţit de alţi i potir. Femeia, despletită, este ţinută cu greu de către un i Iriucle plânge. J9. 4. Toaleta mortului, gol, aşezat pe un jilţ mare, cu mâinil< una peste cealaltă. El este susţinut de un bărbat, în timp ce un apă. Ivrlll într-un giulgiu însemnat cu o cruce la nivelul inimii, brancardă, şi apoi acoperit cu un cearşaf împodobit cu iu mr. Femeia îşi smulge părul. MoR TUUS Jff f 19. 6. Cortegiu funerar în drum spre biserică. În frunte, ci în de un cleric cu tonsură. Urmează preotul. La mijloc, femeia se ridicându-si braţele. Rugăciunile. I ii…, r 11. I ui biserică, identificabilă prin bolţile sale. Femeia se ^^ ' i' ni. Uilă. Un bărbat ţine nişte lumânări deasupra capului. 19. 8. Cortegiul de la biserică spre cimitir. Femeia, cu părul denpl loveşte în piept. Clerul este prezent, purtând cruci. Yüklə 1,36 Mb. Dostları ilə paylaş:
|