Jean Claude Schmitt

Să revenim însă la gesturile de rugăciune mai I din secolul al Xll-lea. Spre deosebire de gestul pali alipite, îngenuncherea este deja atestată în Biblic lai „Să nu se cuprindă în braţe şi să se sărute/Cu acele i plac Iul Amor.” (N. tr.).

Timpuriu este departe de a o ignora în calitatea sa I de adoraţie, de implorare, de pocăinţă, în special în postului Paştelui şi al adventului30. Însă mai ales In picioare este cel care pare să convină rugăciunii, ţ/t 0 luptă împotriva forţelor Răului: or, un războinic i întotdeauna în picioare. De-a lungul Evului Mediu îngenuncherea devine atitudinea normală a rugă-rugăciune mai individuală care este adresată lui BU cel mai des în faţa unui obiect, cum este cruci-terializând prezenţa divină. Începând cu secolul i, acest gest devine caracteristic adoraţiei sfintei precizează însă că credincioşii trebuie să pună genunchii pe pământ în prezenţa sa, ceea ce i gestul lor de două acte rituale în care este pre-iolrea unui singur genunchi: pentru un preot, în i, şi pentru un supus a cărui introducere se fezenţa unui prinţ31. Printr-o curioasă răsturnare: aţie, statul în picioare este de acum înainte t, cât priveşte rugăciunea, ca un semn de lipsă! Religioasă, potrivit pentru cei care rămân la uşa f&ră a înainta spre altar. În acelaşi timp, în i Bisericii se ţine din ce în mai puţin cont de inter-idlţlonală a îngenuncherii în momentele de bu-imlnlcile, zilele de sărbătoare şi perioada pascală isalli)32. În reprezentările figurative, imaginile de în genunchi, din profil, cu mâinile împreunate, peste tot pe cele ale posturii tradiţionale, în 1 iU braţele desfăcute în cruce sau ridicate în ges-I1U133.

Hllltent cu răspândirea gestului de rugăciune cu lipite, generalizarea rugăciunii în genunchi mi se: a, mai ales în raport cu vechea „desfăşurare” [_ orantului, o diminuare a gestualităţii individu-„ Biune şi un fel de „repliere„ a corpului asupra lui e pare necesar să pun această schimbare, clar secolele XII-XIII, în relaţie cu cel puţin una din-Ie evoluţiei practicilor religioase: căutarea unei individuale interiorizate, când mai intelectuală, (afectivă, însă încercând întotdeauna să stăpâ-le exterioare ale acestei pietăţi. În ultimele secole ale Evului Mediu, lectura silenţioasă a cărţii rugăciune se înscrie în această evoluţie34. Este fraptj vezi cum, începând cu secolul al Xll-lea, Hugues de I Victor (al cărui interes pentru disciplina gesturilor i noaştem) neagă cu desăvârşire rolul gesturilor în < > rugăciunii: în tratatul său despre felul de a te ruM modo orandi el reia ideea augistiniană a unei,. Exterioare a sentimentelor de devoţiune sau qffe< tu el atribuie întregul merit al acestui fapt vocii şi mi turilor. Vocea însăşi este cu atât mai puţin capa Iul „explice„ acest qffectus (să îl exprime sub forma artii a limbajului), cu cât emoţia este mai intensă: în si; ulii mai pur al rugăciunii, vocea nu mai este decât un kub| un fel de strigăt de bucurie la apropierea imediată Dumnezeu35. Un „gest al vocii„, am putea spune, u însă că aici nu este niciodată vorba de gesturi ale brelor, în afara cazului unor falşi cucernici care sinii smerenia şi merg la biserică pentru a se face reni; ir< merg direct la oamenii importanţi, le adrese;' mulţimii saluturi ceremonioase (…) îşi aşaz: drept în mijloc, întorc perniţele şi se ghemui Dumnezeu, care le ştie pe toate, nu are ce face cu < i nea „adulare” prefăcută36! Să notăm în trecere me rea scaunelor, care pare să indice că autorul se la clerici, pentru că nu există încă în această epocă în bisericile pentru credincioşi.

'i

! J

Cu toate acestea, în secolul următor, Toma c priveşte într-un fel mai echilibrat partea „spirilu partea „trupească” a rugăciunii, iar în cadrul a< ce revine vocii şi ceea ce revine gesturilor. El rei; i mi itatea reflecţiei lui Augustin şi a lui Ioan Damal inclusiv gesturile, însă sub forma raţionalizată a i u scolastice: adoraţia implică un act corporal?

Poate părea ca nu, spune el mai întâi, pentru oi ciunea este un act al spiritului şi ea este strălnft ţurilor. Cu toate acestea, adoraţia comportă şi senuu rioare: vocea şi „semnele corporale de smerenie”. sunt îngenuncherile şi prosternările. Aceste gei două funcţii: ele exprimă devoţiunea interioara dorinţa pe care o avem (affectus) de a ne supţi Dumnezeu”37.

JTĂŢILE DE RUGĂCIUNE

Comentariul său asupra regulilor ordinului domini-lumbert de Romans, magistru general, consacră un [Capitol gesturilor rituale numite de el „înclinări”. El ează prin acest cuvânt, înainte de toate, în sens ite flexiunile corpului, evidenţiate prin numele lor, în care sunt făcute, funcţiile şi mai ales cele şase ite pe care acestea le au (şi care se reduc de fapt mai strict sens al termenului, inclinatio este corpului de la mijloc: ea poate fi medie (semi dacă bustul rămâne oblic, sau profundă [plena), este orizontal. Genuflexia este fie dreaptă (recta) lltul rămâne vertical, fie înclinată {proclivis), dacă BOboară; în acest caz, ea se confundă cu prostraţia (corpul sprijinindu-se pe genunchi), diferită itio venia (penitenţială), în care corpul este comis pe pământ, însă cu braţele în axa corpului, căci îi condamnă pe „anumiţi laici” care se ttază cu braţele desfăcute în cruce, gura sărutând 138 f

Semiplena (minor) plena

*Srecta (cum corpore proclivis (cum corpore erecto super genua) prostrato)

Itenis I taloi)

(idem quod genuflexio venia (cum toto corpore) proclivis)

1 DE ROMANS: hum&iationes (sive inclinationes) 377

Aceste distincţii mi se par importante prin caract lor sistematic, voinţa lor de a descrie mişcările rituali care corpul poate să le facă în jurul a două dini articulaţiile sale importante: mijlocul şi genunchii toate acestea, ele rămân într-un context nu numai mâni tiresc, ci şi liturgic (Humbert de Romans vorbeşti aplecările fraţilor în faţa altarului după utrenia Fe< şi nu vizează să înglobeze toate gesturile de rugăci i

Şi mai puternic se reliefează marea noutate a altoi (fl opuscule. Unul a fost de curând atribuit teologului pari/Petrus Cantor (1197). Celălalt aparţine, o dată mai t tradiţiei dominicane de la răscrucea secolelor XIII Amândouă îşi propun să ofere descrierea textuală şi fl rativă a diferitelor forme gestuale care se potrivesc j rugăciunea creştină.

PETRUS CANTOR, Opusculul despre rugăciune atribuit lui Petrus face parte dintr-un tratat despre penitenţă din care constituie a doua parte. De fapt, se pare că el a fl lucrare autonomă, adăugată ulterior acestui trai al cunoscut prin intermediul a opt manuscrise, datai' ximativ din anii 1220 până în 1400 şi studiate în remarcabil de Richard C. Texler39. Reţin din acesl-va aspecte importante din propria mea perspectiva

Interesul acestui opuscul rezidă în primul râm intenţia sa teoretică, privind nu numai teologia ri ci şi gestul, pentru care autorul dă chiar un fel de defl „Gestul corpului este mărturia şi dovada evlaviei sul Ir Atitudinea omului exterior ne arată smerenia sufletească (qffectus) a omului interior”40. Aceasta i li nu este foarte originală deoarece ea nu oferă decâl I antă a ideii tradiţionale a gestului oglindă a sufli însă ea adaptează această perspectivă morala special al rugăciunii.

Mai nouă este perceperea tehnică a gesturilor d„ ciune: autorul îl numeşte pe cel care se roagă un mu. „ <-sf oratoi) care ştie să mânuiască corect „instru-il

Cu care este apoi detaliat fiecare dintre ges-rugăciune provine din ideea iniţială potrivit căreia [gesturi sunt „tehnici ale corpului” având, după instrumentelor, o utilitas practică: ele nu „repre-stările ascunse ale sufletului, ci, în tradiţia ptiană, ele fac ca acel qffectus credinciosului în rută fie mai intens.

I-ulul distinge şapte modalităţi ale rugăciunii. [Bite introdusă printr-un titlu, care nu este uneori fi fragment din Scripturi servind totodată la identi-i gestului, la legitimarea sa şi, în anumite cazuri, la l părţii vocale a rugăciunii care însoţeşte aproape gestul. De asemenea, fiecare modalitate face iei descrieri textuale, a unei justificări care este, din şapte, biblică, şi a unei ilustrări. Aceasta Bl a fost prevăzută încă de la începutul tratatului T| textul face referire la imagine42. Ansamblul cor-m euprinde nu mai puţin de cincizeci şi opt de ima-lfMurilor de rugăciune [ii 29). Io de reamintirea explicită a doctrinei gregoriene lagini (acestea sunt substitutul textului pentru nu ştiu să citească), se pare că scopul acestor Clte acela de a prezenta mai bine gesturile de B, concomitent cu textul, inclusiv pentru un pu-de carte. Mai mult însă decât textul, imaginile la un manuscris la altul, frecvente variante de ie să ţinem seama43.

11 ei modalităţi de rugăciune se referă la poziţia în picioare. Autorul subliniază caracterul privile-

29. Cele şapte modalităţi de rugăciune, prezentate de laici | şi o femeie). PETRUS CANTOR (?), De oratione et partibu 1220), Veneţia, Archivio dello Stato, Scuola Grande Santa M.m Misericordia în Valverde, b. 1.

1. Ridicarea mâinilor. 2. Braţele deschise în cruce. 3. Paltn> li ţinute în dreptul feţei. 4. Îngenunchere şl palmele alipite. 5, Pro şi palmele alipite. 6. Aplecarea bustului. 7. „Poziţia cămilei”, cu | alipite.

(ii acestei pofciţSffâţel aminteşte că oran&fl este tân lupii fi că deci elnu se poate ruga aşezat sau culcat. De iea, pentru a te ruga, este necesar să nu recurgi la element de sprijin.

Modalitate gestuală de rugăciune este Elevaţia i (1): corpul este drept, mâinile alipite sunt ridicate tlcalâ deasupra capului. Mai multe texte ale Iul Pavel, ale profeţilor, ale Vieţii Sfântului Martin, îi drept justificare. Autorul notează că femeile adop-11 est mod de a se ruga, nu numai în biserică, pe drum, la câmp, în orice loc. Corpul drept Bă îndreptarea inimii către Dumnezeu. Doua modalitate {Expandi), braţele formează, îm-ţCU corpul, o cruce (2). Acesta este potrivit mai ales î „spaţiu sacru”.

, modalitate [Deus propitius esto) corespunde unei de intercesiune (3). Mâinile sunt deschise în faţa [Ca pentru a citi, spune textul. Însă imaginile ezită istă interpretare – ele înfăţişează în acest caz o ti depărtare între mâini – şi reprezentarea palmelor nivelul bărbiei.

Itoarele două modalităţi sunt reunite într-un capi-Umentar al lucrării sub denumirea comună de ss, deşi numai a patra modalitate este la drept I 0 îngenunchere (4J44. Ea este identificată prin cu-'Domine, şi vis, potes, după vorbele leprosului [Indurare lui Christos pentru a se vindeca (Marcu I, vorba de genuflexio recta, aşa cum o descrie de Romans câteva decenii mai târziu, cu amân-HUnchli pe pământ, braţele fiind depărtate mai mult puţin de corp, cu palmele alipite. Aceasta este de Minte atitudinea clasică a rugăciunii creştinului.

Jl dezbate în amănunt, în ultimul capitol, şi Ide a îngenunchea: nu trebuie ca genunchii să stea lement de sprijin, o piatră sau o bucată de lemn; ei fle la aceeaşi distanţă de sol ca şi extremităţile IOT, altfel rugăciunea este o „înşelăciune”, ea este ntft pentru a realiza cea mai „bună”, mai „sinceră” folositoare„ îngenunchere, trebuie ca „gura, pieptul, abdomenul, braţele, genunchii, coapsele şi degelH. | la picioare să atingă pământul”, la acelaşi nivel: < bună genuflexio este, pentru a vorbi precum Humbert i Romans, o prostraţia venia.

Aceasta este şi a cincea modalitate de rugăciuni Adhesit pavimento, pe care o reliefează opusculul (5). [| aici imaginile variază mult: cel mai des, braţele suni, u| nate şi palmele, şi de această dată, alipite. Într-o imagi palmele sunt alipite, însă braţele întinse la maximum sfârşit, într-o altă imagine braţele sunt în cruce, un lip prosternare pe care Humbert de Romans o va condauil

A şasea modalitate [Incurvatus sum usquequaqi ie), corespunde acelei inclinatio plena a lui Humbn i Romans, se înscrie şi mai mult într-un context liturgl în spaţiul bisericii (6): cel care se roagă stă în picioai < cu capul aplecat, în faţa altarului, în timpul n< ii Credo-ului şi mai cu seamă în timpul sfinţirii pâinii nului, sau în faţa unei imagini a lui Christos sau im sfânt. Autorul îi laudă pe francezi [Galii), care au Q fervoare religioasă şi educaţie în „arte şi virtuţi”, peni i ei nu înclină numai „capul şi mijlocul”, ci, „luamIu j pe cap glugile şi căciulile, se prosternează şi cad eu l. iţi pământ” în momentul euharistiei45.

Variantele ilustrărilor celui de-al şaselea fel de ciune reiau aceste modalităţi diverse: de mai mulţi altarul este reprezentat în faţa creştinului în rugui l {Doar într-un singur caz corpul este drept, numai I este aplecat, iar fruntea atinge degetele mari întifl palmelor alipite; în cinci cazuri, bustul este putei nil | nat {inclinatio semi plena sau plena), braţele întinşi pământ şi palmele alipite; într-o imagine, poziţia r m a corpului este asemănătoare, însă braţele se ridic.1 Im tul clasic al rugăciunii; în sfârşit, o altă imagine rrpfl tă rugăciunea în genunchi pe treptele altarului, cu pul) alipite. Cu toate acestea, nici o imagine nu reprezii ii >/tratio venia din momentul euharistiei, pe care aulai atribuie francezilor.

Acest pasaj reia dezbaterile teologice aprinse.„l spaţiu de desfăşurare sunt şcolile şi catedrala din I1 ilj, cea secolelor XII şi XIII, şi în cadrul cărora Petrus Joacă un rol de primă importanţă. Biserica, fiind ată mai mult decât în trecut de cura animarum şi tlcile religioase ale laicilor, ia în considerare şi ges-gcestora din urmă în biserică, mai ales în contextul euharistie în plină dezvoltare. La sfârşitul secolu-BDII-lea, episcopul de Mende Guillaume Durând se deosebit de îngrijorat de gesturile din timpul slujbei Hor” sale46: clerul trebuie să vegheze pentru ca cre-K să îngenuncheze sau cel puţin să-şi plece capul numele lui Iisus şi cel al Măriei sunt invocate. De la Lyon din 1274, canonul 25 prescrisese atunci când este invocat numele lui Iisus, şi nu o ere, gest mai amplu pe care-1 pretindea celebrul german Berthold din Regensburg47. Guillaume mal bine de zece ani mai târziu, propune o alegere două variante, dar evită să hotărască una dintre Ibrm tradiţiei liturgice care este predominantă, de vreme, pentru clerici şi călugări, el interzice Klă îngenuncheze în timpul slujbei dintre Paşte şi C duminicile şi în zilele de sărbătoare, căci un gest Hnire nu este potrivit cu momentele în care Biserica Hiră. In sfârşit, el prescrie, urmând uzanţele epocii, jcherea în faţa ostiei consacrate pe care preotul o Hfcră a menţiona prosternarea de care vorbeşte, cu o § exagerare, fără îndoială, Petrus Cantor. Itnente multiple atestă diversitatea uzanţelor şi Bft de către laici a celor mai demne poziţii şi gesturi 1 cinsti lucrurile sfinte. În învăţături pentru doam-Bbert de Blois recomandă nobilelor doamne laice să ^t In timpul citirii Evangheliei şi din nou atunci lotul ridică Corpus Domini, cu mâinile împreunate. ^H capul. Apoi, ele trebuie să îngenuncheze şi să se ^Mnlru toţi creştinii, apoi să se ridice din nou, cu

Ciuului în care ele sunt suferinde sau însărcinate, pot rămâne aşezate. Opusculele pe care clericii l| destinează în secolul următor educării simplilor tcrlu îngenuncherea, cu mâinile ridicate însă, în

Uharistiei49. Astfel, gestul adoraţiei în genunchi devine un semn de unanimitate, de aderare la co tatea Bisericii. În aceeaşi epocă, ereticii se difereuţli prin refuzul acestui gest, şi se trădează prin singularii„! Comportamentului lor din timpul liturghiei. Inchizltd Bernard Gui (1308-1323) notează că ereticii pri> perete în timpul ridicării ostiei şi nu către adăugând: „Se întâmplă rar ca ei să îngenunchez* sâ-şi împreuneze mâinile pentru a se ruga, aşa ci ceilalţi”. Li se atribuie ereticilor chiar gesturi blasfei în timpul euharistiei50.

Ultima modalitate de rugăciune [Domine exaudfl singura care nu poate fi justificată de o „autoritate* că, ci de o mărturie a lui Grigore cel Mare care cilf exemplul rugăciunii mătuşii sale paterne (7): am obişnuia să se roage „în poziţia cămilei”, genunchii > tele atingând solul. Pentru ea, era vorba de mori iil< cărnii, şi de-a lungul anilor se formaseră escare în părţi ale corpului său. Într-adevăr, acest mod de n ne se regăseşte în anumite reguli monastice51. Aici. I nile urmăresc cu mai multă sau cu mai puţină iul' ii descrierea acestui mod, cu spatele încovoiat, genuni coatele atingând solul, cu palmele alipite.

Rămâne de văzut cui se adresează acest opu Textul nu dă nici o indicaţie: numai personalil. Ii< Petrus Cantor, dacă atribuirea acestui autor esh i ne poate face să ne gândim la un public de cleric i iun în şcoli, la clerul secular şi, mai mult, la simpli cr< < llru Anumite manuscrise provin din bilbioteci mân.„ i însă este puţin probabil ca, în secolul al XIII4ea, < î|| să fi avut într-adevăr nevoie de un asemenea mai mal tru a învăţa să se roage. Imaginile oferă informaţii precise: un singur manuscris (Ottobeuren) repi destulă consecvenţă un călugăr în rugăciune. M; i|”i m celorlalte imagini înfăţişează oameni tineri, fără nil semn de apartenenţă la cler. În cazul mânu < > i veneţian care provine de la S. Măria della Misei i i

Valverde, Richard C. Trexler emite ipoteza potrivii membrii unei confrerii de laici ar fi utilizat acesl t

/bl cazuri, şl”wmanalpentru a şaptea modalitate 2iune, cea reprezentată este o simplă femeie, o i laică, şi nu o călugăriţă. Se pare că această lucrare v mlr-un mod direct sau indirect, la un public laic. Formală a acestui tip de lucrare merge mână-n alegerea, fără precedent, a unor astfel de destiIL DOMINIC sa opuscul care descrie şi reprezintă o serie coe-i Modalităţi corporale de rugăciune pare să fi fost un călugăr predicator anonim din Bologna, cu intre anii 1280 şi 1288. El este intitulat De modo oorăiiter sancti Dominici. Apropiat de primul prin concepţia sa de ansamblu, trăsăturile sale scopul său, el diferă totuşi de acesta prin nu-lalităţilor pe care le enumera şi prin atribuirea persoane deosebite: Sfântul Dominic, fondatorul l Predicatorilor. Asociat hagiografiei acestui sfânt, i st ui a beneficiat de o largă răspândire manu-isă au fost identificate numai trei manuscrise un manuscris păstrat la Roma, scris în latină în XIII-XIV, distinge nouă moduri de rugăciune; miiiiăr este valabil pentru un alt manuscris din XIV lea, scris în castiliană şi păstrat de surorile ie de la Madrid; ultimul manuscris, scris de un din Bologna înainte de 1470, numără patru-moduri de rugăciune52. LrQlog, autorul înscrie opusculul său în lunga i < rierilor despre rugăciunea creştină, ale căror! Je le citează succesiv pe toate: Augustin, Grigore Hilarius din Poitiers, Isidor de Sevilla, Ioan iul, Ioan Damaschinul şi, în sfârşit, Bernard de v Apoi, el se situează în contextul contemporan al Iii, limltându-se însă la magistrii dominicani: _ ilno (1274), Albert cel Mare (1280), Guillaume § (1271). În schimb, ignoră opusculul lui Petrus

Cantor care, cu toate acestea, se apropie cel mai mu propria sa lucrare. Mai mult, tratând despre gestmi rugăciune, şi nu despre gesturi în general, el nu citea institutione novitiorum de Hugues de Saint-Victor.

„Modalităţile corporale” ale rugăciunii Sfântului 11 nic au o dublă realitate, vocală şi gestuală. Ca şi în n cuiul atribuit lui Petrus Cantor, numeroasele citate b (extrase în cea mai mare parte din Vechiul Testam' mai ales din Psalmi) servesc nu numai pentru a leâ modalităţile de rugăciune ale Sfântului, dar şi peâ transcrie cuvintele rugăciunii sale: versurile psaln sunt chiar cuvintele rugăciunii lui Dominic. De I spune autorul, şi Părinţii Bisericii şi teologi aceeaşi părere în a sublinia interacţiunea între 1111 -sufletului şi ale corpului: „Sufletul care mişcă trupul mişcat de trup” (anima movens corpus moveatur a < i Formula este augustiniană. Însă el adaugă că ao emulaţie a sufletului şi a corpului îl poate condur. | care se roagă cu ardoare până la extaz (in extasini cum s-a întâmplat cu Sfântul Pavel, sau la răpirea tului (in excessu mentis), ca în cazul profetului Danii

Rugăciunea Sfântului Dominic nu este legată nun curentul „raţionalist”, patristic şi scolastic, ci delul davidic, profetic, hagiografic şi mistic. DevoţiUfl o reproduce „pe cea a sfinţilor din Vechiul şi Noul l ment”: ca şi ei, Sfântul Dominic era animat încă dM pul vieţii de o forţă spirituală care storcea lacrimile i lui său şi 11 sustrăgea pe acesta voinţei sale5'1 I manuscrisului în italiană din a doua jumătate al XV-lea, exaltarea spirituală şi fizică a Sfântului scotea adevărate „gemete”, mergea până la a-1 împli 11 celebreze liturghia…

Cu toate acestea, opusculul nu descrie mişcării„ i voare care-1 răpeau uneori pe Sfânt în timpul littf conventuale, atunci când spunea messa sau | Psalmii. El tratează despre rugăciunea individual „secretă„ a Sfântului Dominic, aflat singur în fat i alt şi a crucifixului în care îl vedea pe Christos „în ui< 111 i prezent în persoană”54.

HBft această rugăciune secretă ne este cunoscută, este |U că fraţii, animaţi de o lăudabilă „curiozitate” (care A apoi să depună mărturie în procesul de ca-al fondatorului lor), pândeau mişcările şi ascul-tele secrete şi gemetele Sfântului. De asemenea, Dominic îi învăţa pe fraţii săi cel puţin anumite ale rugăciunii sale: oricum primele patru. Mai oi dinul dominican a statuat, pentru a urma exem-lui său care se supunea regulii (modalitatea să studieze disciplina morală în toate zilele săp-însă educaţia nu privea toate modalităţile de fără a le interzice absolut, Sfântul Dominic îndemne pe fraţi să se roage potrivit celei de-a i lalităţi (în picioare, cu braţele deschise în cruce)

0 folosise cu prilejul a două miracole şi pe care o intru momentele în care ştia că „ceva măreţ şi urma să se producă”. Ceea ce se potriveşte unui este întotdeauna bun pentru marea masă a or.

Lentul este astfel străbătut de o tensiune între un dagogic (a impune fraţilor imitarea gesturilor de ale fondatorului ordinului lor) şi caracterul Iii iar al rugăciunii unui sfânt, ce nu se află la unui frate obişnuit. Această tensiune se face ttat în text, cât şi în imagini. Ea reproduce în felul ^Miunea pe care o simţim că există îndeobşte în itorla gestualităţii medievale între un gestus, t, obiect al reflecţiei şi educaţiei, şi o „sfântă e”, acele gesta care se înrudesc cu posedarea demonică) şi culminează în mistică. I cont atât de textul cât şi de imaginile manu-de la Roma, observăm că primele două modalităţi atitudini de rugăciune prescrise cu puţin timp de magistrul general al predicatorilor, Humbert de (tt, 30, vezi pi. XII până la XX). Modalitatea 1 este tio plena şi modalitatea a 2-a o prostraţia venia. Din urmă şi următoarele două sunt prezente ca – distincte ale aceleiaşi secvenţe gestuale: după ce

1 CU faţa la pământ, Dominic „se ridica pentru aşi administra o pedeapsă corporală” (modalitatea a „apoi” (post hec) se ruga alternativ în genunchi picioare (modalitatea a 4-a). Modalitatea a 5-aforni' singură o astfel de secvenţă. Sfântul este tot în pli I drept şi fără sprijin, însă poziţiile mâinilor lui se schi ele sunt când „întinse în faţa pieptului asemeni uni > deschise”, când „ridicate la nivelul umerilor ca acell preotului celebrând liturghia, ca şi cum ar vi>. Ciulească urechea pentru a auzi mai bine ceea ce i „ spus din direcţia altarului”.

Potrivit modalităţii a 6-a, prezentată ca una de ex Sfântul se ruga de asemenea în picioare, cu corpul şi braţele deschise în cruce. Modalitatea a 7-a prelungire a celei precedente: braţele se ridică dei capului, palmele sunt alipite sau uşor deschise „ca r a primi ceva din ceruri”; prelungirea verticală a con indică o „creştere a harului”, sufletul este „răpit pani treilea cer”, iar Sfântul este „cu adevărat asemui* a profet”, însă numai pentru câteva clipe [non diu stofa)

Exaltarea Sfântului este prezentă şi în modalllttl 8-a: Sfântul se aşeza uneori, singuratic, „într-o chlUj în alt loc”, pentru a citi „câte o carte deschisă în fd | Lectură activă, cu voce tare, veritabil dialog cu CI n i ' care credea că-1 aude vorbindu-i pe parcursul cărţi „adora cartea sa, se apleca în faţa ei, o săruta cu < 11. I'< alteori îşi întorcea faţa de la ea, o acoperea cu peli 11 lua în mână sau o punea deasupra glugii„. Apoi, „d ca uşor aplecând capul, ca şi cum ar fi mulţumească unui personaj important pentru o bini primită”. Mulţumit, el relua atunci lectura55.

În sfârşit, modalitatea a 9-a este diferită de toi lalte, deoarece era rezervată călătoriilor Sfântului când acesta era cufundat în meditaţiile sale, dep tovarăşul de drum. Însă acesta avea grijă să I otl Dominic părea să alunge cu mâna muşte nepoft i t < semnul crucii ca pentru a respinge agresiunile den care se dezlănţuiau împotriva lui din toate părl i 11