Jean Claude Schmitt

Desigur, adaptarea marelui ceremonial pontifi' ii messele episcopale şi, cu atât mai mult, la messel„ culare ale preoţilor simpli antrenează modificări de rit! Gesturile se simplifică în timp ce cuvintele canonului i tite cu voce tare de către papă, sunt pronunţate din ci ce mai des şoptit, probabil în ideea că preotul trebuie pătrundă de semnificaţia lor şi că trebuie evitat fonii* mul unei pure repetări a formulelor şi gesturilor gice”28.

Şi gesturile împărtăşirii se schimbă: conform li. Ulii credinciosul primea în mână pâinea sfinţită; începând secolul al X-lea, preotul îi pune ostia în gură. A< i evoluţie este contemporană cu apariţia ostiei, înlocuieşte pâinea dospită. Însă ea mai traduce şl mentul crescând al caracterului sacru al mâinii i>i< lui29. În secolele următoare, alte două evoluţii u acelaşi sens: locul din ce în ce mai important p< ocupă clerul secular şi elita preoţilor în Biserică, îruj va tradiţiei monastice celei mai vechi30; şi dezvolln I tului euharistie caracteristic Evului Mediu central, Atunci când gesturile liturgice, în special cele aii sei, se codifică în ordines, se dezvoltă de asemene; grafie a liturghiei care aminteşte, prin multe trăi ctura şi semnificaţia acestora din urmă. Produs către de către şcoala din Metz, Sacramentarul lui Drogon numele episcopului acestui oraş) este un exemplu al acesteia, atât pentru miniaturile sale, cât şi i cele optsprezece plăci de fildeş care alcătuiesc legă-sa dublă (xL 34, vezi pi. XXV şi XXVI)3i. Trei dintre plăci reprezintă scene din viaţa lui Christos: 1, prima apariţie în faţa apostolilor după înviere, Cuvântarea apostolilor în Betania. Toate celelalte ilus-scene liturgice: chiar dacă ordinea în care ele au dispuse iniţial nu este cunoscută cu certitudine, se [Că această serie are un anumit raport cu enumerarea lor pe care ordines contemporane o realizează. Prin da lor în reprezentarea cadrului spaţial, a obiectelor Iturilor liturgice, aceste imagini (şi în manuscrisul anumite miniaturi) întrupează în plus dimensiunea care în mod normal lipseşte dintr-un sacramenflle reprezentate sunt hirotonisirea (prin punerea lor), sfinţirea unei biserici de către episcop (în doi |l stropirea cu apă sfinţită şi introducerea unor relicve r), binecuvântarea uleiurilor sfinte (purtate de doi Ini ale căror mâini sunt acoperite), binecuvântarea Jnlţelor (prin cufundarea lumânării, în timp ce un ţine sticla, de ulei), botezul (prin cufundare) *$l PUVantarea de către episcop a copiilor infirmi. Jte şapte plăci de fildeş (aproape o treime din total). Toate câte o etapă a liturghiei din cadrul messei: itul păcii pe care episcopul îl dă unuia dintre In timp ce un altul ţine evangheliarul pe altar, i. nul ia sfârşit confessio;

Sfârşitul lui Gloria pairi, aplecarea episcopului în iul; epistolei, episcopul şi o parte a clerului fiind ea Evangheliei, episcopul şi cei prezenţi stând în bl CU faţa spre altar; ţtntru offertorium*, episcopul este reprezentat în ii rste folosit în acest caz cu sensul de ofrandă (N. tr.).

Două acţiuni diferite pe aceeaşi placă: primind darul în femei care îi sărută mâna, apoi punând pâinea pe al Iu în schimb, nu sfinţirea pâinii este cea reprezenl. Mci cea a vinului, probabil pentru mai marea sa vizibilităţi episcopul binecuvântează potirul – nu este vorba, cum obişnuieşte în această epocă, de ridicarea lui; în sfârşit, cu ocazia împărtăşirii, episcopul dă palm unui preot care-i sărută mâna, în timp ce corul (cu guri deschise) intonează cântarea împărtăşaniei.

Dezvoltarea ceremonialului messei este o trasai majoră a liturghiei secolelor XI-XIII32. El se manllei înainte de toate printr-o dramatizare crescândă a sei li I lui divin, cu deplasări complexe ale ministranţilor 11 ţiul orientat al bisericii. În acest spaţiu, orice pune! Ari valoare simbolică. Interpretarea acestui simbolism spaţiului de către specialiştii contemporani în ştiinţa III > gică nu este în întregime omogenă şi trebuie să evităm o prezentăm ca pe un sistem prea riguros. Cu toate ai tea, ea opune partea Evangheliei (nordul, partea neta i edificiului, asimilată cu păgânii, şi care este de asenu n partea unde stau femeile: este partea cea mai ameninl de păcat) şi partea Epistolei (sudul, dreapta, asimilai i evreii, şi care este de asemenea partea bărb; iiil Separând aceste două părţi, axul central al edili' pleacă din cor, de la altar (la est, Orientul unde 1.1 soarele şi unde a trăit Christos, şi care este, în mod bolic, direcţia fericirii către care tinde Biserica) şi ajimj) intrarea vestică a bisericii, în faţa deşertăciunilor plină de pericole33.

O altă trăsătură este codificarea extinsă a desfăşui messei: astfel, distincţia între părţile sale succesive (/ni tus, offertorium, canonul, comuniunea, postcomunluti este mai bine marcată decât înainte34. Importaiu. I i trală a canonului este în mod special subliniat.; cadrul lui, sfinţirea „speciilor” pâinii şi vinului < cunoscută ca partea centrală a messei, momentul excelenţă al tainei creştine.

Suntem frapaţi, în acest spaţiu şi în acest timp bine marcate ale ritualului, de înmulţirea şi acuniul iii

Mirilor preotului: semnele crucii, sărutările altarului, [icările braţelor, aplecările capului şi ale bustului etc, uind un principiu pe care J. A. Jungmann 1-a numit şi care caracterizează „acumularea, repetarea acelo-unităţi, dezvoltarea ornamentalului”35. Chiar la rşltul secolului al Xll-lea, aceste gesturi liturgice sunt cate şi apoi explicate cu o deosebită precizie în Ordo şi De sacro altaris mysterio scris de cardinalul har înainte să devină, sub numele de Innocenţiu al li.1. Unul dintre cei mai importanţi papi ai întregului Ev Atu. Autorul detaliază de exemplu forma şi semnificaţia Anului crucii: cele trei degete sunt alipite pentru a sem-|DA Treimea; într-un prim moment, mâna coboară, ceea [ emnifică întruparea; apoi preotul o deplasează de la (partea evreilor) la stânga (partea păgânilor): prin rea mâinii, el ia, într-un fel, în posesie, întregul al bisericii. Autorul este conştient de importanţa itării acestui spaţiu pentru forma şi semnificaţia ges-Intr-adevăr, el notează că anumiţi preoţi duc mâna stânga la dreapta pentru că, spun ei, „trebuie să de la nefericirea noastră către slavă, aşa cum I < îs a trecut de la moarte la viaţă, de la Infern la Paraţi Dar, adaugă cardinalul Lothar, dacă luăm în consi-faptul că ei îi binecuvântează pe alţii, care nu le spatele, ci se află în faţa lor, constatăm că aceştia SSC de asemenea binecuvântarea de la dreapta spre I36…

Enumerând toate gesturile şi în special semnele crucii, udul Lothar stabileşte în încheiere suma aritmetică a Hora, urmând o preocupare pentru numere care se Hlflcă continuu, în toate aspectele vieţii economice, Ziare, dar şi religioase, în această epocă37: preotul nu iu. Ii puţin de douăzeci şi cinci de semne ale crucii în I canonului, ceea ce, spune el, este un număr perfect cinci este multiplu de cinci prin el însuşi (şi EU a dat omului cinci simţuri) şi pentru că cinci asemenea suma dintre doi (doi num sunt trupul şi le lui Christos) şi trei (trei precum pâinea, vinul şi.11 c intră în pregătirea sfintelor „specii”)38.

După cum vedem, dramatizarea liturghiei este însoţ de o dezvoltare considerabilă a interpretării sale simboli şi, în acelaşi timp, de un efort fără precedent raţionalizare. În secolul al Xll-lea, aceste două ultime asj te nu par contradictorii. „Alegoreza” presupune într distincţia, enumerarea şi, dacă vrem, „obiectivarea” tui ror elementelor ritului. În secolul al XlII-lea, unele dini aceste aspecte sunt criticate de scolastici, fără însă principiile înseşi ale alegorezei să fie puse în dismi Albert cel Mare denunţă comentariile simbolice care referă la cuvinte absente din cadrul messei: se presnpi că cele două semne ale crucii făcute pe daruri semr lanţurile cu care Christos a fost purtat în faţa jude< lui, însă, remarcă maestrul dominican, aceste lanţuri sunt menţionate nicăieri în interiorul messei; prin un explicarea simbolică a acestor lanţuri „este sacri trebuie complet respinsă de către toţi credincioşii” (or profanwn et ab omnibus Jldelibus abominandum} ^.

În orice caz, fiecare cuvânt şi fiecare obiect liti primeşte una şi adesea mai multe semnificaţii simboli Această simbolizare este parţial un element de re rare (toate elementele liturghiei amintesc evenin Patimilor), însă ea foloseşte de asemenea corespoinl' i tipologice între Vechiul şi Noul Testament şi dezvolţi simbolism moral: pentru creştin, fiecare elemenl liturghiei este o lecţie. Messa în ansamblul ei este ei comparată în mod metaforic cu o luptă împotriva forţi răului, atunci când nu este comparată cu un tribunal chiar cu o reprezentaţie teatrală; vorbind de gesturi Ir tului, Honorius Augustodunensis nu ezită să-1 num pe acesta „tragedianul nostru” (tragicus nostefj^0.

O astfel de judecată nu este fără legătură cu litarea contemporană a histrionilor. Dacă gesturile di crificiu ale preotului sunt prezentate ca forma sublim. Ii gesturilor actorului, acesta din urmă nu poate i obţină în acest fel o legitimitate pe care nu a avui o t| niciodată. De altfel, dramatizarea liturghiei nu eali raport cu realitatea dramelor liturgice. Asimilarea lui cu „tragedianuTsubliniază de asemenea că în i< preoţii care oficiază încep să caute un adevărat ilc” de credincioşi, şi nu doar o „asistenţă”. În 1215, iul Laterano IV se străduieşte să determine populaţia să participe mai activ la sacramente, şi în special fa messei; totuşi, creştinilor nu le este impusă decât unei singure perioade de post şi a unei singure şanii într-un an, în momentul sărbătorii Paştelui. Te acestea, grija pentru apostolat a Bisericii seculare iră. Nu este deci o întâmplare dacă criticile cu pri-„teatralizarea” messei emană din mediul monastic, S despovărat de grija pastorală [cura animarunij: cister-I Aelred de Rielvaux denunţă cu putere transformarea 1 Intr-un „teatru” plin de sunetul instrumentelor mu-(ort/ana cyrribăla), unde „gesturile histrionilor (istrio-rsttfaus), agitaţia trupurilor, schimonoseala buzelor, i ci umerilor, îndoirile degetelor răspunzând fiecărei „gesticulaţiile cântăreţilor [lascivas cantantium ges-mes), vocile variate şi intermitente, asemenea celor ÎStituatelor, rânjetele„ te fac să crezi că ai „venit la ctacol şi nu la rugăciune”41.

ÎNTELE RITULUI EUHARISTIC comentariile despre messă din aceeaşi epocă, Jlzarea liturghiei se manifestă şi prin grija, deja pe al scolastică, pentru definiţii şi diferenţieri., se referă în primul rând la obiectul propriu al mesia euharistiei.

Său De sacramentis, Hugues de Saint-Victor dă i definiţie strictă, în tradiţia augustiniană, dis-In acelaşi timp tainele Bisericii unele de altele. |Ua, „semnul unui lucru sacru”, aminteşte jertfa |or prin similitudine şi în acelaşi timp produce ceva Şi sângele lui Christos) prin acţiunea harului. Bmn14 are deci o eficacitate reală, deşi tainică. Ies numeşte de asemenea cele trei elemente care i la realizarea iaţş$3 „şte vorba despre lucruri (ne? ^; pâinea şi vinul), cuvinte (verbcc cuvintele canonului) şl acţiuni sau/acta42.

În tratatul său despre messă, posterior cu aproaţf jumătate de secol, cardinalul Lothar distinge, în ceea i priveşte, patru elemente, căci primelor trei el le adu persoane {personne). „Acţiunile” sunt numite aici o ra Atât pentru Hugues, cât şi pentru cardinalul Lotil fiecare din cele trei sau patru elemente ale ritului mental este împărţit la rândul său în trei categorii: sunt evidenţiaţi din rândul persoanelor ofii I <>

(preoţii), ministranţii (diaconii) şi asistenţii (circumsunu, credincioşii); lucrurile cuprinzând odăjdiile, instrumentele i mentele;

— Cuvintele sunt rugăciunile, cântările (modulattonm lecturile;

— În sfârşit, acţiunile includ gesturile [gestus), iniM u| (motus) şi actele (actus). Asemenea celor precedcni. Aceste ultime distincţii par înainte de toate comarul. Ii o preocupare pentru exhaustivitate şi pentru slmrlj însă ele introduc nuanţe care merită întreaga nou i atenţie; în sfârşit, ele par a fi suportul unei arte a mi Iriei care se exprimă, şi mai bine decât în texte, în scli geometrice adăugate ulterior anumitor manus< i1 i tratatului lui Innocenţiu al III-lea (ii. 35)43.

Dispunerea în pagină a acestor categorii şi a ni ziunilor lor dă acestora un plus de forţă. Făcân< I ap toate efectele reprezentării, ele constituie un purul i| nant în efortul medieval de raţionalizare a ritualului

Messa are patru componente (primul cerc): pci „.< lucrurile, cuvintele şi lucrările. Acestea din urrn. I (oj se împart la rândul lor în trei categorii (al doilea i mişcările (motus), gesturile (gestus) şi acţiunili care se subîmpart la rândul lor. Asemenea dis! Incţ II < fost niciodată atât de clare: ele au valoarea unor a

Lasticii secolului al XlII-lea regrupează toate aceste ţii în două mari categorii: ceea ce trebuie să spună preotul în timpul messei şi ceea ce trebuie el să (agenda), adică gesturile. Într-un mod semnificativ, m de Faversham dă nume de gesturi principalelor 1 din al său ordo missae: „alipirea mâinilor” (De tunc-manuum), „aplecările” (De inclinattonibus), „sărutul lui”, „felurile de a săruta altarul” (De osculo altaris, o osculandî), „ridicarea şi desfacerea mâinilor” (De ne manuiim et extensione) etc.44. Toma d'Aquino ti el să dezbată ceea ce preotul „trebuie sa spună” şi le să facă„; mai precis, el enumera mai întâi toate c pe care preotul nu trebuie să le facă: gesturile ^in numai vechii Legi (astfel, potrivit cu Ieşirea l Aaron şi fiii săi s-au spălat pe picioare şi pe mâini: lucru nu se cuvine să fie făcut de către preotul care la altar); preotul nu trebuie nici să repete în chip fetit aceleaşi gesturi, de exemplu semnele crucii; el!. Iiasemenea, să evite „gesticulaţiile ridicole”: să-şi braţele degeaba, să-şi atingă mâinile, să-şi îndoaie C, să se aplece în contratimp. În schimb, cuvintele e (verba etfacta) pe care trebuie să le pronunţe le săvârşească sunt înainte de toate cele ale lui

— Ş

35. Schema geometrică a messei. Biblia pauperum cum permulttt eatiortihus (către 1414-1415), Miinchen, Bayerische Staai Clm. 8201, f°90 r°.

Şase cercuri de citit de sus în jos şi de la stânga la dreai 1. Această figură arată că slujba messei are patru compon< n soanele, lucrurile, cuvintele şi lucrările.„ 2. Această figură a feluri de lucrări pe care preotul le împlineşte în timpul slujbei lail. Această figură arată diversitatea cuvintelor care sunt rostite tn messei.” 4. „Această figură arată cele trei feluri de lucruri (pâlnii, vinului şi apei) care sunt necesare pentru sacrificiu, potrivi triple interpretări.” 5. Această figură arată că Sfânta ScrlptU înţeleasă în patru sensuri, aşa cum apare în cuvântul Ii. Această figură arată că aşa cum în Vechiul Testament ai i categorii de oficianţi, suveranul pontif care oficiază în mod solr rnti are împreună cu el şase categorii de clerici, având în vedei caţia tainei, fie pJs („^ttlri*S tiâiiltfâvfoaşlântâietatea pontifului 'Ji

I. „Această figură arată că slujba messei are patru componente: pcsr*

|t, lucrurile, cuvintele şi lucrările.„ B% stânga, „lucrările„ constau în „acţiuni„, „mişcări„ şi „gesturi”.

„Această figură arată cele trei feluri de lucrări pe care preotul le

BYwşte în timpul slujbei la altar.„ i i 11 „mişcări„ [motus): „de la stânga la dreapta„, „de la dreapta„ la jh”, „de la altar la jilţ”, „de la jilţ la altar”.

Mtru „gesturi” (gestus): „a întinde mâinile”: „a ridica ochii”; „a aple-Blll”; „a înclina corpul” [extendo manus, elevando oculos, humilian-Kl4t. (ncUnando corpus). Braţ „acţiuni” [actus): „a spăla”, „a primi”, „a pregăti”, „a cădelniţa”, Mtnnul crucii„, „a ridica„, „a lua„, „a rupe”.

A

Christos, şi apoi cele care se cuvin, potrivit învăţălm n Bisericii, edificării poporului45.

Cu toate acestea, problema esenţială se găseşte în allrt parte: în ce anume rezidă oare eficacitatea sacramenl.il ce datorează ea, eventual, gesturilor preotului?

Desigur, cei care se ocupă în această vreme de şl uni liturgică nu au într-adevăr de ce să-şi pună această întTl bare: se admite că problema depăşeşte categoriile intellgl bilului, ea ţinând de taina dumnezeiască. În a< privinţă, de la disputa euharistică din secolul al Xl-lea (dti jurul lui Berenger de Tours) până la Petrus Lombardu apoi Innocenţiu al III-lea la cumpăna secolului al XIII lei curioşi şi scrutatores indiscreţi sunt avertizaţi neîm taina credinţei reclamă încrederea necondiţionată (cred şi nu cercetarea (investigări) ^.

Atunci când se pune problema eficacităţii sacranu tale, ea nu este deci de prim ordin. Specialiştii în sim-> liturgică se consacră enumerării condiţiilor cerute pentpj ca sacramentul să fie împlinit prin acţiunea harului dlvli La mijlocul secolului al Xll-lea, un autor anonim di: im trei condiţii necesare. Acestea sunt: „preoţia”: cel care oficiază trebuie să fie preot; „acţiunea”, noţiune care se reduce la cuvintele mentale (verbd);

— „intenţia”, cuvânt cheie în secolul al Xll-lea: din messa este oficiată pentru un alt scop decât acela peni care a fost instituită, ea este fără valoare.

La cumpăna secolelor al Xll-lea şi al XIII -le; i Cantor, apoi Robert de Courcon47 şi Thomas Chobham48 merg mai departe, distingând patru conrilţl „puritatea materiei”, adică a făinii folosite peni iu prepara ostia, şi a vinului care nu trebuie ameslrr. Ii Iprea multă apă, nici înlocuit cu oţet; „preoţia”, definită ca mai sus; „intenţia”: euharistia nu trebuie celebrată ru'f”ll| M

„pentru a se juca” (tudendo); în sfârşit, cuvintele sacramentale trebuie roşi felul în care sunt aprobate de către autoritatea eclneM sprijinindu-se pe textul Evangheliilor. În caz contrar, ristia nu este consfinţită”.

Nle mi schimb, dacă preotul pronunţă corect cuvintele lentale, chiar dacă el nu s-a îmbrăcat cu hainele şi ibde liturgice obişnuite, transsubstanţierea are loc, rece întreaga esenţă a consacrării pâinii şi sângelui lstos rezidă în aceste cuvinte„49. O predică din Evul timpuriu, atribuită în mod greşit Sfântului isl in, spunea deja acest lucru: „Omiteţi cuvintele {toile aveţi pâine şi vin; adăugaţi-le (adde verbuni), şi Itceva. Ce este acest altceva? Trupul şi sângele lui) S, Omiteţi cuvintele, este pâine şi vin, adăugaţi-le şi în sacrament (sacramentum) „50. Ite aceste mărturii au în comun faptul de a nu vorbi Ifttă despre rolul gesturilor preotului în actul de con-sunt ele superflue? Pentru contemporani, este de înţeles că gesturile fac parte din actio. Probabil că au caracterul esenţial al acelor verba prin care 38 a numit propriulsău trup şi propriul său sânge. Ite însă oare concepe ca preotul să se întrebe ce s-ar la dacă ar pronunţa aceste cuvinte fără a face în timp semnul crucii pe care Christos însuşi 1-a fă-jrând Patimile sale, asupra sfintelor „specii”51? I toate acestea, apar îndoieli ici-colo, în întorsătura Jfte. Într-o paranteză care se referă la hirotonisirea (care este una dintre condiţiile validităţii tainei ei), Robert de Courcon mărturiseşte că nu ştie cu c în ce fel taina preoţiei se transmite de la episcop prin efectul cuvintelor sacramentale ale episco-iau prin acţiunile sale [facturn], adică prin trans-potlrului şi punerea mâinilor pe capul preotului? I nu decide; pentru el, este clar că ritualul formează i că eficacitatea sa depinde în cele din urmă de totalitate.

Ţtnumlte cazuri însă, rolurile gesturilor şi respectiv intelor sacramentale sunt mai bine diferenţiate. De Saint-Victor vorbeşte succesiv de „speciile”

΄Mentale, de cuvintele şi de gesturile preotului. Sunt împlinite [conjâciuntw)”: în „lucruri”: botezul în apă, maslul în ulei, eu în pâine şi vin; ele constau de asemenea în „acţiuni”: „semnul m folosit pentru a te păzi de puterile duşmănoase sai i a sfinţi un lucru, sau faptul de a întinde sau a ridi< în rugăciune, de a se apleca, a se îndrepta, a se i sau de a face orice alt gest, mişcare sau acţiune prin exprimăm {exprimimus) ceva tainic şi semnul lucn sfânt”.

3. În sfârşit, prin „cuvinte”, cum este invocarea Trei „noi exprimăm şi semnificăm {exprimimus et signij ceva tainic şi taina însăşi”.

Ceea ce au deci în comun cuvintele şi gesturile i tul de „a exprima”, printr-o formă verbală sau gi „ceva tainic”. Această „exprimare” este şi „ceva făcut”, pentru că este vorba despre taină: de altfel. De Saint-Victor pomeneşte acţiunea eficace, împotnv. I nurilor rele, a semnului crucii, şi puterea sa de a cazul gesturilor, „exprimarea” ajută de asemenea fum de „rememorare” pe care o are taina, denumită de Hu| de Saint-Victor similitudo: gesturile preotului aminti imită pe cele ale lui Christos. Cu toate acestea, < sacramentale – care sunt cuvintele înseşi ale lui – au ceva în plus faţă de gesturi: ele nu „exprimă ci „semnifică„, adică ele sunt într-adevăr ceea ce esenţa tainei, „semnul lucrului sfânt„. În cazul Wi I există nu numai adecvarea „semnului„ şi a „lucn nevăzut pe care-1 semnifică, ci o adevărată pârtiei | procă a unuia la celălalt. În gândirea teologilo cialiştilor în ştiinţa liturgică, gesturile nu pot această demnitate. În cadrul experienţei mistice altcumva.

La cumpăna secolelor al Xll-lea şi al XlII-lea. Între signa şi verba cuprinse în messă permite o mal I înţelegere a limitelor funcţiei gesturilor o fii Cardinalul Lothar spune că verba „au ca ţintă în împlinirea euharistiei”, transformarea „pâinii şi vinul trupul şi sângele lui Christos”, în timp ce signu ldpal T^&mmm-morici (sfinte) „, „ceea ce a ficut lstos în săptămâna dinaintea Patimilor”.

Puţin mai târziu, Jacques de Vitry justifică „semnele” inănd că şl ele – şl nu numai cuvintele – „ne trezesc itirea Patimilor lui Christos. Acesta este motivul pencare ne facem frecvent semnul crucii în timpul îului, iar preotul trebuie să aibă grijă să cunoască lor. Atunci când îşi face trei cruci, îşi aminteşte trei daţi în care Christos a fost părăsit: de discipolul t, de Tatăl său şi de evrei care l-au dat lui Pilat (…) Când

Bft cinci cruci, el aminteşte de cele cinci răni ale lui

B Când îşi face cruce de două ori, el are în faţa minţii lanţurile şi vergile, sau apa şi sângele„52. Lunt deci oare gesturile preotului doar o „artă a memo-menltă să-i amintească acestuia tainele messei, fără a lua parte la împlinirea lor53? Prin gesturile sale, „îşi aminteşte”, „are în faţa ochilor minţii” scena lor lui Christos. Limbajul propriu imaginilor este cele mai frapante şi nl-1 aminteşte pe Hugues de t-Vlctor vorbind despre gesturi ca despre o figuratio. Ţues de Vitry reia chiar în legătură cu gesturile messei iment, „incitarea memoriei”, folosit de obicei pentru Jitlma anumite întrebuinţări ale imaginilor religioa-Ji Or, o problemă analoagă şi nouă se pune în vremea pentru imaginile religioase, ca şi pentru gesturile din messei: poate servi imaginea drept suport pentru Piţle? Au oare gesturile preotului un rol în împlinirea li? Această a doua întrebare se referă mai ales la iul messei, mai exact la euharistie şi la momentul al transsubstanţierii asupra căruia atenţia este) tată cu o intensitate crescândă şi neliniştită la} ăna secolelor al Xll-lea şi al XlII-lea.

ILE CONSACRĂRII lt cardinalului Lothar, preotul face exact ce a făcut

Itos şi rosteşte chiar cuvintele acestuia: Christos, „a împlinit' (tâonfecit) tairia, spunând: ^Iteesta este trupul meu… Acest” fş*te sângele meu…„ Deci cuvânlul „repetarea„ (prolatio) formulei care consacră, inaugurată I însuşi Iisus în ajunul Patimilor sale, este cel care „împll neşte” sacramentul55.