Jean Delumeau civilizaţia renaşterii

136

ph. Aries care a studiat pătrunzător această istorie a co­pilăriei, „a pus ca ele să fie reprezentate pe mormintele de la Westminster, cu podoabele lor, şi a vrut ca cea mică să odihnească într-un leagăn de alabastru unde toate accesoriile să fie reproduse fidel pentru a da iluzia de real: dantelele lenjeriei şi bonetei."

Renaşterea ne-a învăţat - sau reînvăţat - să-i plîngem pe copiii morţi. Luther, care şi-a pierdut fiica, Madeleine, pe cînd avea şaisprezece ani, a fost încer­cat de o profundă suferinţă. Semnificativ este că cel mai mare poet polonez, Kochanowsky, a închinat cea mai bună dintre operele sale, cele Nouăsprezece bocete, micii sale Ursula, moartă la patru ani. Este vorba de bună seamă despre un poem elaborat, uneori supra­încărcat de erudiţie. Sinceritatea lui nu este mai puţin evidentă, aceasta dînd valoarea celor mai frumoase pa­saje, „transparente şi pure ca nişte lacrimi": „Iar tu, mîngîierea mea, nu îmi vei fi înapoiată în vecii vecilor şi nu vei mai veni să pui capăt pustiirii mele. Ce să fac, ce să fac, decît să mă aştern şi eu la drum şi să mă ţin de urma subţire a paşilor tăi? Acolo am să te văd, deie Domnul, dar tu fă-ţi vînt cu scumpele tale braţe mici şi aruncă-te de gîtul tatălui tău."

Cînd se străduia să îl consoleze pe Du Perier, Mal-herbe reprezenta trecutul dar şi un deficit de sensibili­tate care ne uimeşte astăzi. Căci, lîngă melodioasele versuri demne de Ronsard:

Şi, trandafiră, trăit-a ea un trai de trandafiri, Cuprinsul unei dimineţi...

se dă peste această afirmaţie glacială venită din partea unui tată care pierduse şi el doi copii:

A dat de două ori năpasta peste mine, M-a lăsat înlemnit,

Şi mintea tot de două ori mi-a lucrat bine: Nu mi-am mai amintit.

instă putere a raţiunii! Dar nu sub acest raport a văzut Secolul al XVII-lea triumful raţiunii, în epoca lui Ludo-lc al XlV-lea se constată într-adevăr că tablourile de 137

familie au tins să se organizeze împrejurul copilului care a devenit centrul compoziţional.

Noul interes acordat copilăriei s-a vădit de aseme­nea în predilecţia cu care arta a reprezentat putti Această iconografie se leagă mai puţin de cea a Evului Mediu, care reprezenta sufletul în afara trupului prin-tr-un copil nud - sau mai curînd printr-un mic adult -cît de sculptura greco-romană. Redescoperirea Anti­chităţii explică în mare parte succesul nemaiauzit repur­tat de tema lui putto începînd cu secolul al XV-lea în arta occidentală, triumful ei la început în Italia şi răs-pîndirea de mai apoi dincolo de Alpi şi de mări. Eros Attis pe care Donatello 1-a împopoţonat atît de bizar inspirîndu-se dintr-o statuie antică, îngeraşul plasat de Rafael în faţa Galateii sale, copiii trupeşi care, în Tri­umful lui Bachua yi al Arianei de la palatul Farnese, se joacă cu tigri ori survolează alaiul, cei care agre­mentează cu surîsul lor şi cu trupul bucălat basore- . liefurile Fîntînii Inocenţilor nu sînt decît cîteva exem­ple printre alte mii care atestă întoarcerea în forţă a gustului pentru amoraşii goi. Dar gutti şi-au croit drum cu rapiditate în arta religioasă, încă de la începutul secolului al XV-lea, Jacopo della Quercia aşeza astfel de amoraşi pe mormîntul lui Ilaria del Caretto. Curînd, paradisul va fi de neimaginat fără prezenţa, în mijlocul sfinţilor şi al norilor, a îngeraşilor dolofani şi cu fun­dul mare. Pot fi văzuţi în etajul superior din Disputa sfîntului sacrament şi vor popula toate cerurile pe care arta barocă le va desfăşura peste bolţile şi în interiorul cupolelor într-o mulţime de biserici.

Cu justeţe remarca Ph. Aries că „gustul pentru putto corespundea cu ceva mult mai profund decît cu gustul pentru goliciune a l'antique şi că se cade a fi raportat la o largă mişcare de interes în favoarea copilăriei . într-adevar, cu cît a crescut interesul pentru copilul de vîrstă fragedă, cu atît s-a înregistrat mai mult plăcerea de a fi reprezentat nud: lucru demonstrat de atîtea foto­grafii „de artă" din secolele al XlX-lea şi al XX-lea. In Renaştere se ezită încă dacă să se dea copiilor istorici nuditatea amoraşilor mitologici şi a îngeraşilor. Totuşi, secolul al XVI-lea a fost martorul primelor îndrăzneli în acest sens, încercate de Holbein, P. Aertsen, Tiţia11 şi Veronese. în tablourile acestor pictori, copilul nu afe

138

aparenţa unui putto. în schimb, în veacul următor, atunci cînd Rubens îşi pictează feciorul gol în braţele Elenei Fourment, nu numai că nu îl tratează ca pe un nutto, dar îi mai pune şi o bonetă cu pene care făcea narte în mod frecvent din garderoba puştanilor vremii, jn a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în privinţa reprezentării copiilor mici, situaţia era inversată în ra­port cu cea existentă cu o sută cincizeci de ani mai îna­inte: devenise o convenţie a genului să fie arătaţi goi.

Fiindcă descoperea copilul, Renaşterea a adus cu ea, natural, o atenţie particulară problemei şcolii. Poate fi considerat simbolic pentru acest interes nou portretul unui Şcolar pe care Jan Van Scorel 1-a pictat în 1531. Băiatul, în vîrstă de doisprezece ani, poartă o beretă roşie, ţine într-o mînă o pană şi în cealaltă o hîrtie. Are fruntea largă, chipul senin şi fericit. Se vede că nu are probleme cu învăţatul şi că nu a fost bătut des. Ca un elev silitor al dascălilor umanişti, stăpîneşte deja latina, după cum sugerează textul pe care 1-a scris cu mîna sa pe hîrtie: Omnia dat dominus non habet ergo minus, „Domnul le dă pe toate şi nu este mai puţin bogat prin asta". Maxima aceasta, întărită de o alta plasată sub tablou, îşi întregeşte sensul în contextul epocii. Instruc­ţia nu are valoare dacă nu educă; ea are de format

oameni şi creştini.

Acest şcolar al vremurilor noi este altfel decît şco-i larii din Evul Mediu? Da, se înţelege; şi vom spune mai încolo pentru ce. Şi totuşi s-ar comite o greşeală să se creadă că există o ruptură între învăţămîntul medieval şi cel din Renaştere. Programele colegiilor clasice, catolice ori protestante nu au fost o moştenire a Şcolii antice, în schimb, ele au prelungit - revăzută 51 corijată prin umanism - învăţătura din şcolile latine medievale. Acestea din urmă se dezvoltaseră în funcţie \ e trebuinţele bisericii, ele formau clerici de care socie-ea creştină avea nevoie şi care urmau să ştie mai ales ma, văzută atunci asemenea unei limbi vii. Pedagogii în > vena§tere nu numai că au făcut loc în sistemul de • ţjj a$mînt limbii greceşti, dar au mai înlocuit şi latina eficească prin latina lui Cicero şi a lui Virgilius. 139

Procedînd în acest fel ei au adîncit fără să-şi dea seam o prăpastie, care urma să se lăţească, între cultura ' viaţa cotidiană. Ei au împins latina în trecut şi au con tribuit, împotriva vrerii lor, la transformarea acesteia în tr-un limbaj mort. Totuşi - şi aceasta ne interesează ei au menţinut în regimul de şcolarizare esenţialul din învăţămîntul artelor medievale care se compunea din Trivium (gramatica, retorica, dialectica) şi din Quadri-vium (geometria, aritmetica, astronomia, muzica), între secolele al XVI-lea şi al XlX-lea, colegiile vor deţine clase de „gramatică" şi o clasă de „retorică". Este ade­vărat că „dialectica" a dispărut ca atare, dar aceasta s-a întîmplat pentru a lăsa locul „logicii", al cărui nume mărturiseşte îndeajuns despre originea aristotelică şi tomistă şi care a devenit sinonim cu numele filosofiei. Or, după studiul gramaticii şi al umanioarelor, elevii, afară de cei din Anglia, încheiau cursul şcolar chiar cu învăţarea „logicii" şi a „fizicii": materii care acopereau o fracţiune din Trivium şi ansamblul Quadrivium-\ilm. Această permanenţă a programelor se explică lesne dacă se ia aminte că, în epoca clasică, aceste colegii au ieşit progresiv, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, din vechile facultăţi de arte, care, în pofida numelui înşe­lător, nu ofereau o învăţătură de factură superioară ci echivalau mai degrabă cu formaţia secundară actuală. Ele constituiau o propedeutică ce ofereau acces către alte facultăţi de rang mai înalt în care se învăţau drep­tul, medicina sau teologia. Evoluţia care poate fi urmărită în cazul privilegiat al Parisului permite să se înţeleagă de ce colegiile au făcut să explodeze vechile facultăţi de arte. La început, studenţii stăteau în gazdă, la nevoie mai mulţi într-o cameră, dar indisciplina ulte­rioară şi starea materială precară a unui mare număr de clerici, pe care studiile trebuiau să îi ducă înspre o cari­eră ecleziastică, au provocat crearea de colegii care şi-au mărit numărul, începînd cu secolul al XIII-lea' Ja Paris ca şi la Toulouse, la Oxford, la Cambridge şi |a Bologna. în general, era vorba de fundaţii instituite de persoane bogate cu scopul de a permite studenţilor W avere să frecventeze universitatea şi să-şi urmeze stu ile acolo, înainte de 1400, la Paris fuseseră create trei­zeci de colegii: colegiul de la Sorbona (pentru teolog1' colegiul Harcourt (pentru studenţii normanzi), coleg

140

J.

l

jstavarrei (care era fieful „naţiunii franceze) etc. Burse­le de internat au fost atribuite mai puţin „decretiştilor" si celor de la medicină, cît teologilor şi „artiştilor", în aceste două cazuri din urmă, se punea problema pre­gătirii de tineri pentru cariera bisericească, în chip cu totul natural, artiştii au fost principalii beneficiari ai acestor burse, fiind cei mai tineri. Aşa se face că, din ce în ce mai mult, colegiile au devenit armătura facul­tăţii de arte. La început, bursierii au urmat cursuri - în strada Fouarre, în localuri cu rogojini pe jos - predate de profesori abilitaţi pentru aceasta. Adesea, dascălii erau ei înşişi bursieri mai vîrstnici. Ei urmăreau aşadar să înveţe în colegiile unde şi trăiau. Cercetările Franţei de Etienne Pasquier (1621) ne aduc la cunoştinţă că orele de gramatică şi de ştiinţe umaniste au dezertat cele dintîi din strada Fouarre, urmate de cele de filo-sofie, în secolul al XV-lea. „Dar, cum lecţiile umaniste, scrie E. Pasquier, se înădiseră puţin cîte puţin pe la co­legii, au făcut la fel şi cei de la filosofic, treabă de care la reformarea universităţii noastre (1452, n.a.) cardi­nalul Estouteville se plîngea... Nu ne-a mai rămas nimic de pe urma acestei îndelungate vechimi decît să potrivim şi tichia de profesor de artă." Această evoluţie îndeajuns de generală nu se produce totuşi în Anglia unde a subzistat distincţia dintre grammar schools şi colegii universitare. Acestea din urmă au rămas lăcaşuri de învăţămînt superior în care se intră după trecerea prealabilă prin şcolile de gramatică.

La sfîrşitul secolului al XV-lea, feluritele colegii din Paris abia dacă adunau patru sute cincizeci de bursieri. Dar, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, tineri cu mult mai mulţi decît în trecut au cerut să înveţe, fără să ţin­tească teologia, medicina sau chiar dreptul. Ei au fost autorizaţi, contra plată, să urmeze, alături de bursieri, cursurile predate în colegii. Această masă nouă şi tur­bulentă de candidaţi la instruire nu a încetat să neliniş­tească. Ea explică introducerea pedepselor corporale, în jocul amenzilor, în colegiile Oxford ca şi în cele din paris. In 1503 s-a pomenit un Standonck de la Mon-aigu făcînd eforturi să protejeze prin regulamente dras-'ce pietatea, izolarea studenţilor săraci şi a bursierilor, ar chestiunea se găsea în faţa unei evoluţii ireversi-lle- Externii au năvălit în colegii care au trebuit să se 141

mărească, să se transforme, să impună o nouă discin] na. Iezuiţii, atenţi la mişcarea epocii, i-au ajutat pe nr fesori şi pe elevi să treacă peste această decisivă etan" în Evul Mediu, nu tot învăţămîntul literar era di tribuit în facultăţile de artă. Multe oraşe care nu pose dau universităţi beneficiau cu toate acestea de prezent-unei şcoli, pe care am califica-o ca „secundară" în care se predau „gramatica şi artele". Aparţineau acestui ţin instituţiile fondate de Fraţii vieţii comune la Liege, De-venter, Selestat etc., veritabile pepiniere de umanişti -Nicolaus Cusanus şi Erasmus au fost elevii lor. în cursul transformărilor Renaşterii, aceste şcoli şi altele pe care municipalităţile nu au întîrziat să le creeze - de pildă colegiul Guyenne fondat în 1534 la Bordeaux de umanistul portughez Andre Goiivea - au devenit cole­gii asemănătoare celor care proveneau din explozia fa­cultăţilor de arte.

Acestea, contrar a ceea ce s-a crezut şi s-a scris multă vreme, nu s-au opus în mod sistematic penetrării spiri­tului umanist. Cel mai adesea nu din partea lor a venit ostilitatea ci tocmai dinspre facultăţile de teologie. Robert Gaguin avea dreptate cînd afirma: „Universi­tatea «oastră are două capete", unul cu ochii aţintiţi în trecut, celălalt, în viitor. O judecată exactă în mare dar care ar trebui să fie nuanţată în detaliu. Căci prima tiparniţă pariziană la Sorbona a fost instalată în 1470. Or, printre lucrările ieşite la început, de sub teascuri, se găsesc Discursurile lui Bessarion, Cei doi amanţi şi Mi­zeria curtizanilor de .lEenea Silvio Piccolomini - viito­rul Pius al II-lea - şi un tratat de elocinţă, Retorica, o pledoarie a lui Fichet în favoarea unui învăţămînt uma­nist. S-ar mai putea aminti că o catedră de ebraică ce fusese creată la universitatea din Basel la sfîrşitul seco­lului al XV-lea ţinea de facultatea de teologie şi că Erasmus a fost făcut, în 1506, doctor în teologie la Cambridge. Rămîne adevărat, dincolo de aceste citev fapte, că facultăţile de teologie în ansamblu s-au op mişcării umaniste în care au văzut o ameninţare p^11 ortodoxie. Cele din Louvain, Koln şi Erfurt au W. poziţie contra lui Reuchlin care apăra limba ebraica

142

literatura rabinică. Cea din Paris a încercat să împiedice crearea „nobilei şi trilingvei academii" fondată în 1530

' de Francisc I, la sfatul lui Guillaume Bude.

în schimb, umanismul a penetrat cu destulă uşurinţă în facultăţile de artă. Bessarion, care profesase la Bo-logna, a devenit, în 1450 şi 1455, marele restaurator al studiilor în această universitate celebră unde, mai tîrziu, în 1515, s-a creat o catedră de limbi clasice. Maeştri ai gîndirii din umanismul italian, precum Gaurino, Filelfe, Vittorino da Feltre, au predat la Padova, acolo unde Demetrios Chalcondylas a fost numit profesor de grea­că în 1463, înainte de a-şi purta ştiinţa sa la Florenţa. Acel Studio din oraşul de pe Arno a jucat un rol deter­minant în difuzarea acestui nou interes pentru literatura greacă ce a fost una din caracteristicile Renaşterii. Chiar şi după ce Lorenzo Magnificul a repus pe picioa­re, în 1472, universitatea din Pisa, devenită de atunci principala universitate a Toscanei, la Florenţa au con­tinuat să profeseze savanţii greci, în epoca lui Leon al X-lea (1513-1521), Sapienza de la Roma era o univer­sitate considerabilă şi de un mare renume. Avea optzeci şi opt de profesori şi mai cu seamă o catedră de isto­rie, disciplină umanistă propriu-zisă. în 1515, tot aici, s-a creat un colegiu de studii greceşti, sub conducerea lui Jean Lascaris care fusese profesorul lui Guillaume Bude la Paris.

în afara Italiei se verifică aidoma - cu tot decalajul cronologic - această deschidere a facultăţilor de artă înspre curentul umanist, în Spania, universitatea din Alcala, fondată în 1509 de cardinalul Cisneros, a deţi­nut un colegiu trilingv şi a publicat celebra Biblie poli­glotă, o gramatică ebraică şi un dicţionar ebreo-cal-deean. La Paris, studenţii au venit cu grămada la cursul

^ elenistului italian Aleandro, un bărbat foarte interesat de altfel, curs pe care 1-a ţinut în 1511 la colegiile Cambrai şi Marche. El scria atunci cu oarece lăudăro­şenie poate: „Se estimează la două mii numărul asis-enţei. De fapt, după socoteala mea, nici în Italia, nici

în T-i t ' r ' '

' franţa nu am avut mai augustă şi mai numeroasă Dunăre de oameni cultivaţi." Lefevre d'Etaples, odată , .tors în Italia unde se întîlnise cu Pico de La Miran-la, 1-a studiat pe Aristotel în original la colegiul car­tului Lemoine. în acelaşi colegiu, Amyot urma să 143

X-V'

-;-;l*

fie în curînd elev. „Nobila şi trilingva academie" Unci au precedat începînd din 1530 „lectorii regali" 'nu situa la origine în afara structurilor tradiţionale. Pînă" 1540 profesorii ei au purtat titlul de „lectori la univer sitatea din Paris" pe care au trebuit, ce-i drept să îl abandoneze apoi. Dar colegiul creat de Francisc I nu a avut localul său înainte de secolul al XVII-lea, aşa că multă vreme „lectorii regali" au predat în diferite cole­gii de la muntele Sainte-Genevieve. v

Unul din centrele renaşterii literare în Europa a fost universitatea din Louvain, creată la începutul secolului al XV-lea. Din'l443, aici s-au predat literaturi clasice Rodolphe Agricola, a fost elev la Deventer, şi care urma să devină unul din părinţii umanismului german, a fost aici licenţiat în litere. In 1517, un amic de-al lui Erasmus a întemeiat la Louvain un colegiu în care se explicau scrierile „scriitorilor creştini, ca şi a autorilor moralişti şi ale altora, găsiţi a fi demni de aprobare, în cele trei limbi latină, greacă şi ebraică". Strălucirea acestui institut a fost considerabilă. Erasmus scria încă pe la 1521: „Nu ştiu dacă vreodată pe la vreun popor să fi fost mai bine întărite literele frumoase ca aici." învăţămîntul „literelor frumoase" s-a dezvoltat de ase­menea în universităţile germane. Rodolphe Agricola care 1-a tradus pe Demostene, pe Isocrate şi pe Lucian, a fost profesor la Heidelberg. El 1-a avut elev pe marele umanist Conrad Celtis, cel care a descoperit operele poetesei Roswitha, moartă în jurului anului 1000 şi harta Imperiului roman zisă a lui Peutinger. Celtis, cu acordul lui Maximilian*, a renovat studiile clasice la universitatea din Viena unde a predat poezia şi elocinţa.

Şi universităţile engleze s-au deschis către umanism iar, din 1511 în 1514, Erasmus a predat la Cambridge. Linacru, un medic elenist care 1-a tradus pe Galenus în latineşte, a fost la originea lui Royal College of^5'" cians, academia de medicină din Londra. Christ' s ^Co­lege şi St John's College, create la Cambridge la mce^ putui secolului al XVI-lea de episcopul John Fisher, c sprijinul mamei lui Henric al VH-lea, Corpus Cnrisi College înfiinţat în 1517 la Oxford de un alt eP.lsc°P; Richard Fox, au fost tot atîtea focare de unde a ira^ cultura clasică, latină şi greacă, în fine, în Europa ^. trală, la Buda şi la Cracovia, universităţile, grâu

144

Matei Corvin şi Jagellonilor, au fost principalele centre de difuzare a umanismului. Toate aceste fapte au valoa­re de exemplu. Ele dovedesc, împotriva unui decupaj prea simplist al istoriei, că Renaşterea s-a insinuat pro­gresiv în interiorul structurilor medievale pe care le-a transformat cu încetul. Desigur că s-au produs rezis-tenţe'venite nu doar din partea facultăţilor de teologie, dar şi din partea unor elemente conservatoare de la fa­cultăţi de artă. Colegiul din Montaigu, discreditat atît de Erasmus şi de Rabelais, a optat pentru refuzul nou­tăţilor. La fel, la Louvain ca şi la Oxford, tensiuni foarte vii i-au opus pe „troieni" „grecilor", ultimii fiind partizanii culturii noi. Lupte de ariergardă, care nu au schimbat o evoluţie ireversibilă. Căci curentul novator nu atingea mai puţin şcolile secundare aflate în afara oraşelor universitare şi care şi-au adaptat programele exigenţelor umanismului. John Colet la şcoala Saint-Paul din Londra, Jean Sturm la Strasbourg, Baduel la Nîmes, Andre Gouvea la Bordeaux, Calvin şi Theodore de Beze la Geneva, Melanchton, preceptor Germania;, pe care cincizeci şi şase de oraşe din Germania 1-au consultat în privinţa reorganizării şcolilor lor, în fine, iezuiţii, în numeroasele lor colegii, abandonînd latina medievală, au acordat locul de cinste literelor clasice, latineşti şi greceşti şi au făcut să se pună un accent nou pe istorie, stăpînă a moralei, şi pe retorică, arta vorbirii frumoase. Intr-o civilizaţie care rămînea comună, în ciuda hotarelor confesionale născute de Reformă, peda­gogi catolici şi protestanţi au urmat acelaşi drum.

Fiindcă, exceptînd Anglia, colegiile au luat practic 'ocul facultăţilor de artă, este cert că Renaşterea a văzut, pe ansamblu, declinul universităţilor, private ast­fel de elementele lor cele mai dinamice. Colegiile au atras de aici înainte masa de tineri care nu avea nevoie "e o formaţie strict specializată. Vîrsta clasică euro-Peană a fost marcată în consecinţă, într-un mod destul ue paradoxal, de o eclipsă a universităţilor care, în ciu-a cîtorva excepţii - cea din Leyda de exemplu, înte-"teiată în 1575 şi care a strălucit în secolele al XVII-lea 51 ^ XVIII-lea -, nu şi-au recăpătat strălucirea şi vigoa-145

nticâ Cu toate acestea, noul

rea decît ta epoca ^Ucănumai el această eclipsa. succes al co leguto -nu ^l loc ^ de aproape

Studiul medicim a bătut p c ft fost abandonat

trei veacuri. Studml dreptu^ ^ fa tlca,

ta toate universitate *M* £ ^^ ţeol învăţâmîntul superior a un ^ le caţollce_

Sr această spec.a it^ m ^^ai restrîns decît în Evul un număr de swden£«^ laicâ favonzata de

niversităţi care au
în ţările protestant^ °dul Pteologllor, o reala silâţi V tnai cu S6^"yă"ta decît după mulţi ani

tnei, a , medit, pe P"1

UmWr'

de cinci am, n

sităţile germane, intre l-

1501 - 1505 '. 1506 - 1510 : 1511-1515 1516 - 1520 1521 - 1525 1526 - 1530

3 346 3 687

• 4 041 : 3 850

• l 994 l 135

l 645

ili

1526 ,«6-1560 pentru a

0 presare:^r±L protestanta unde um (L
ţară care a cunoscut între 1560 şi 1640 o afluenţă record la Oxford, la Cambridge şi în inns ofcourt (şcoli de drept). Dar este important să se amintească că evo­luţia a fost diferită dincolo de Canal faţă de cea de pe continent, şi că în Anglia universităţile au continuat să se ocupe cu învăţămîntul literar care într-altă parte fu­sese administrat în clasele superioare din colegii. Cazul englez fiind lăsat la o parte, rezultă adevărul că în 1600 universităţile europene nu mai aveau strălucirea de care dispuseseră două sau trei sute de ani mai înainte. Din internaţionale precum erau altădată, ele deveniseră na­ţionale, atît pentru public cît şi pentru profesorii lor, fiind supuse în mod strict autorităţilor. La Marburg, profesorii puteau fi daţi afară la ordinul prinţului care le judeca ortodoxia. La Konisberg, profesorii şi stu­denţii prestau jurămînt ducelui de Prusia. La Oxford şi Cambridge, cancelarul era în practică numit de suveran. La Geneva, autorităţile municipale controlau îndeaproa­pe academia locală. In ţări catolice evoluţia a fost ace­eaşi. Regii Franţei au căutat să limiteze din ce în ce mai mult veleităţile de independenţă ale Sorbonei. Cît despre „colegiul lectorilor regali", acesta a fost, după cum îl arată şi numele, o creaţie a suveranului care, înaintea perioadei revoluţionare, nu a îndreptăţit spe­ranţele cu care fusese investit, începînd din 1533, arhi­ducele Ferdinand de Austria a plasat universitatea din Viena sub stricta sa supraveghere iar ducele de Bavaria a făcut acelaşi lucru pentru cea din Ingolstadt. Nu există viaţă intelectuală intensă fără libertate: au dove-dit-o universităţile epocii clasice.

Şi alte fapte mărturisesc încă despre vitalitatea scăzută, în epoca umanismului, a învăţămîntului supe­rior provenit din Evul Mediu. Lyon, Veneţia şi Anvers care, datorită tipografilor lor, au jucat un rol capital în difuzarea culturii noi, nu erau oraşe universitare. Cît despre Basel, acesta avea universitate, dar de mică an-vergură, iar tiparniţa din oraş, atît de importantă, nu i-a datorat mare lucru. Erasmus, cel mai celebru umanist neitalian din Renaştere, obţinuse grade universitare şi a predat în Anglia, dar în total, cariera sa a fost nu aceea a unui profesor, ci a unui literat independent. Majori­tatea marilor intelectuali ai Evului Mediu, Albert cel ™«re, Roger Bacon, sfîntul Bonaventura, sfintul Toma

H? '
d'Aquino fuseseră nişte învăţători. Dimpotrivă, repre zentanţii eminenţi ai literaturii europene din secolul al XVI-lea, Ariosto, Macchiavelli, Ronsard, Montaiene sfînta Tereza de Âvila, Cervantes, Thomas Morus' Shakespeare au făcut carieră în afara universităţii.

Iar academiile* s-au dezvoltat în afara cadrelor tra­diţionale. Astfel de grupuri de adulţi, uniţi nu numai prin amiciţie dar şi prin preocupări intelectuale comune nu existau în Evul Mediu. Or, academiile şi-au înmulţit numărul, în epoca Renaşterii, în Italia mai întîi, apoi în restul Europei. Cea mai cunoscută este fără putinţă de tăgadă aceea care s-a grupat în jurul lui Ficino la Flo­renţa. Aceasta a reînviat în secolul al XVI-lea, în ele­gantele întruniri, însă destul de inutile, ale acelor Ori oricellari. „Academia romană", înfiinţată în secolul al XV-lea de Pomponio Leto şi care un moment 1-a neli­niştit pe Paul al II-lea datorită afectării păgînismului, a continuat să se reunească pînă la jaful din 1527. „Aca­demia napolitană", deschisă de Pontano în ultimii ani ai secolului al XV-lea, a subzistat pînă la 1543. Dar în vreme ce unele sodaliates dispăreau, altele, cu nume fanteziste, apăreau din ce în ce mai multe: Vignaioli, Padri, Sdegnati la Roma; Elevaţi la Ferrara;, Accesi la Reggio d'Emilia; Sitihondi la Bologna; U midi şi Acea--demia deliu Crmca la Florenţa. Aceasta din urmă, cre­ată în 1552 pentru a veghea la puritatea frumoasei limbi toscane, există şi în ziua de azi. în 1591, ea a decis să publice un dicţionar. Exemplul venit din Italia a trecut munţii. Londra a avut Doctors'Communs, Annecy, „aca­demia florimontană". Se'înţelege că aceste academii, mai ales în Italia celei de-a două jumătăţi a secolului al XVI-lea, au fost de multe ori cercuri de retori unde se cultiva verbalismul. Dar ele erau hărăzite unui frumos viitor, în secolele al XVIMea şi al XVIII-lea societăţile literare şi mai cu seamă cele ştiinţifice au făcut să pro­greseze ştiinţa mai mult decît universităţile.