Jean Delumeau

Aceste corective o dată consemnate, reînnoirea dreptului roman, consolidarea absolutismului şi a „modelului” monarhic (cu corolarele lor pe plan familial) şi acţiunea conjugată – şi care n-a fost nicicând atât de pu-r.

Ternică – a celor trei discursuri „oficiale” susţinându-se între ele, au agravat totuşi, la începutul Timpurilor moderne, incapacitatea juridică a femii măritate: lucru remarcat deopotrivă de istorici, de jurişti şi de sociologi. Această incapacitate, afirmată mai ales în Franţa secolului al XVI-lea de Andre Tira-queau şi de Charles Du Moulin, este admisă de acum înainte de toţi redactorii de cutume. Controlul soţului asupra actelor juridice ale soţiei creşte: aceasta, ou rare excepţii, trebuie să obţină autorizaţia bărbatului. Femeia măritată nu se mai poate substitui soţului absent sau incapabil s-o autorizeze, „Pentru a acţiona în mod valabil (în acest din urmă caz), ea are nevoie de autoritatea supletivă a justiţiei. Ea însăşi este considerată incapabilă şi-i asimilată unui minor. Când soţul nu-i poate întări capacitatea, ea are nevoie de puterea publică. De asemenea, oând se angajează fără autorizaţia soţului, nu numai că angajamentul ei nu leagă comunitatea, ceea ce este normal, dar este nul şi n-o leagă nici măcar pe ea însăşi”3”.

Fr. Olivier Martin, autorul acestor rânduri, marcase într-adevăr, în concluzia sa la Istoria dreptului francez, această deteriorare, în-cepând din Renaştere, a statutului juridic al femeii măritate. In Evul Mediu, autoritatea maritală, legată de regimul comunităţii, viza să asigure disciplina menajului, dând ultimul cuvânt soţului. La sfârşitul Vechiului Regim, 3a a devenit o instituţie de ordin public, independentă de aranjamentul matrimonial adoptat. Odinioară, soţul era „domn şi stăpân al comunităţii”; în perioada clasică el a devenit „domn şi stăpân al nevestei sale114”. Arnolphe exprima bine dreptul epocii când înţelegea ca nevasta să-şi privească bărbatul „ca soţ, cap al familiei, domn şi stăpân115”.

În consecinţă, şi în ciuda afirmării indis-t gutabile a unui curent feminist în Europa se-„ colului al XVI-lea, nu mai putem subscrie? Astăzi la opinia lui J. Burckhardt care scria 5 „Pentru a înţelege societatea din epoca; Renaşterii în ceea ce are ea mai ele-vat, este esenţial să ştim că femeia ersg considerată egala bărbatului164'. Marele is-p toric elveţian s-a lăsat înşelat de câteva ca+i zuri italiene ieşite din contextul lor şi n-a observat că promovarea femeii s-a produs în această epocă în pofida autorităţilor la putere şi a ideologiei oficiale. Ea a rezultat dintr-o contestaţie, care pe atunci nu avea sorţi de izbândă. Să examinăm acest lucru mai degrabă după două texte pe care ni le furnizează Anglia elisabetană. Primul este extras din De-respublica anglorum (1583) de Thomas Smyth, lucrare consacrată societăţii şi instituţiilor engleze.

După ce reaminteşte că şerbii „nu pot exercita nici autoritate nici putere juridică a-supra oamenilor liberi, întrucât ei nu sunt. Decât instrumentul, proprietatea şi posesiunea cuiva”, Thomas Smyth continuă nu-maidecât prin a plasa femeile în aceeaşi categorie, întrucât „natura le-a creat pentru a se ocupa de cămin şi pentru a-şi hrăni familia şi copiii, nicidecum pentru a deţine funcţii într-o cetate sau o comunitate naţională – tot aşa cum nu i-a creat pentru aceasta pe copiii de vârstă fragedă117”.

Acestea fiind principiile, iată şi viaţa de toate zilele – educaţia unei fete – aşa cum i-o descria lady Jane Grey umanistului Roger Ascham (1515-1568): „Când mă a-flu în prezenţa tatălui meu sau a mamei mele, fie că vorbesc, tac, umblu, stau jos sau în picioare, mănânc, beau, cos, mă joc, dansez sau fac indiferent ce, trebuie să fac totul cu atâta cumpătare, gravitate şi măsură, da, într-un fel ca să zic aşa atât de de- >¦* săvârşit, precum însuşi Dumnezeu când a creat lumea, altminteri sunt aspru dojenită, ameninţată fără milă şi uneori pişcată, zgî-riată, bătută şi maltratată în alte felurite chipuri, de care n-aş mai vrea să pomenesc datorită respectului pe care îl datorez părinţilor mei – într-un cuvânt, pedepsită atât de nedrept încât ajung să mă cred în iad113”.

Unde-i atunci egalitatea dintre sexe remarcată de Burckhardt? Prea grele erau pe vremea a-ceea tradiţiile şi afirmaţiile peremptorii ce se împotriveau emancipării femeii.

Nu trebuie să judecăm aşadar situaţia concretă a femeii din timpul Renaşterii pornind de la câteva suverane sau de la nişte scriitori-femei aparţinând, deci, celui de al „doilea sex”. Şi unele şi celelalte n-au fost decât „alibiuri119*' care le-au ascuns istoricilor pripiţi condiţia reală a imensei majorităţi a femeilor de atunci. Promovarea câtorva dintre ele n-a însemnat în nici un caz o emancipare globală.

4. O producţie literară adeseori ostila femeii.

Se cuvine acum să ne întoarcem o clipă pe firul timpului pentru a reaminti insistenţa cu care literatura secolelor XIII-XV – din Franţa, de pildă – a subliniat cusururile femeieşti şl a ponegrit căsătoria. Or, în cazul acesta, ne aflăm la nivelul unei culturi savante care îşi extrăgea cel puţin o parte din substanţa sa din „discursul oficial' al autorităţilor epocii, aşa cum l-am restituit până acum, mai ales în argumentarea lui teologică. A doua parte din Romanul Trandafirului* este, ştim, o demitizare

* Dacă primul Roman al Trandafirului (între 1225 Şi 1330), de Guillaume de Lorris, este un fel de „artă a iubirii” după modelul lui Ovidiu şi în spiritul idealorilor iubirii cavalereşti, continuarea lui Jean de a iubirii curteneşti şi a iubirii în sine. Sigur, nu trebuie să ne lipsim de plăcerea sexuală, declară Jean de Meung prin intermediul Raţiunii şi al Geniului. Dar această delectare legitimă e doar un şiretlic al naturii pentru a asigura perenitatea speciei umane. Restul nu-i de-cât naivitate de o parte, înşelăciune de cealaltă. Iată desigur o morală nu prea creştinească, ce se însoţeşte însă cu un antifeminism foarte înrudit cu acela pe care îl va etala curând Al-varo Pelayo. Într-adevăr, Prietenul afirmă că femeile sunt nestatornice şi mai anevoie de stă-pânit decât un tipar prins de coadă, în Sena. Virtuoasele sunt totuşi excluse din acest rechizitoriu: restricţie care nu-i decât o piruetă căci Prietenul continuă numaidecât prin a mărturisi că, asemenea împăratului Solomon, nu i-a fost dat să întâlnească niciuna. Că dacă aţi apucat una, să n-o lăsaţi cumva s-o zbughească123! A-ceeaşi stare de spirit se regăseşte în Plângertte lui Mahieu, scrise prin 1290 de un diac care se însurase cu o cotoroanţă. Şi el susţine că femeia este cârcotaşă, curioasă, neascultătoare, pizmaşă, lacomă, destrăbălată, hrăpăreaţă, făţarnică, superstiţioasă, indiscretă şi crudă121.

Mai caracteristic pentru noi este poate cazul lui Eustache Deschamps, rând pe rând războinic, diplomat şi judecător. Acest contemporan al Războiului de o Sută de Ani şi al Marii Schisme – moare în 1406 – este reprezentantul lipsit de har al unei generaţii copleşite de pesimism. El repetă neobosit că Biserica este „îndurerată”, „jalnică”, şi „mult întristată”. Lumea a ajuns „atât de rea că Dumnezeu trebuie s-o pedepsească122”. Ea, „merge din rău în mai rău123”, Lăcomia domneşte cu Glorie deşartă, /Necredinţă, Invidie şi Trădare124„. „Război

Meung, patruzeci de ani mai târziu, este o lucrare cu caracter didactic, afirmând o morală sceptică şi libertină care îl prevesteşte pe Rabelais (Emile Faguet). Ca şi în prima parte, personajele sunt pure concepte: regina Natură, Raţiune, Geniu, Amant, Prietenul ş.a.m.d. (N. tr.).

Din zi în zi înaintează… /Şi toate-s semne negreşit/că lumea se îndreaptă spre sfâr-şit125„. Prin această aşteptare a unei iminente judecăţi de apoi, Eustache Deschamps se în-tâlneşte cu predicatorii alarmişti ai timpului său şi, asemenea celor mai logici dintre ei – să ne gândim la Manfredo da Vereelli – înfierează căsătoria: „Cine se-nsoară, nu-i zdravăn la minte126„. Opera lui Deschamps conţine, fireşte, şi balade de dragoste, dar atitudinea fundamentală faţă de femeie este marcată de o ostilitate globală. Ca atare, orice bărbat dornic de fericire în căsnicie trebuie să fie orb şi surd şi să alunge orice fel de indiscreţie: „Ci-ne-şi doreşte trai liniştit în căsnicie, /Să fie orb şi surd ca de nimica să nu ştie, /Iar de nevasta lui să se ferească a-ntreba127„. Ultima operă – neterminată – a poetului este o istovitoare Oglindă a căsniciei (în douăsprezece mii de versuri), în care Gând-Deschis, în ciuda rezistenţei depuse de Dorinţă, Nebunie, Supunere şi Trtodăvie, este atras de partea celibatului – „căsătorie spirituală„ – de către Repertoriu de Ştiinţă128. Acesta, care vorbeşte In numele lui Eustache Deschamps, arată „cum căsătoria nu-i decât un chin [pentru bărbat, fireşte], orice femeie şi de orice condiţie şi-ar lua129„. El se sprijină pe „filosofii antici„ pentru a susţine că „din frumuseţea femeii se trage turbarea şi stricăciunea bărbatului130„ şi că „datorită femeii pierzi orice judecată şi înţelegere„, chiar atunci când „temeiul iubirii„ e „cinstit131”: argumente convingătoare cărora Gând-Deschis li se supune.

Episodul cel mai revelator al Oglinzii căsniciei poartă numărul XXXI şi are drept titlu: „Unde se vorbeşte despre deşănţarea şi hachiţele femeilor în călduri132”. Repertoriu de Ştiinţă povesteşte aici pe îndelete apologul următor: „Un filosof pe nume Secons citise prin cărţi cum că nici o femeie nu-i neprihănită. Vru atunci să cerceteze o aserţiune atât de sumbră. Cum de multă vreme plecase de la casa mamei sale ce rămăsese văduvă, se întoarse acolo străvestit în peregrin. Primit fără a fi recunoscut de slujnică, el îi făgăduieşte stăpî-nei acesteia „nespusă desfătăciune, răsfăţ şi zburdălnicii drăgăstoase„ de-1 va primi în aşternutul ei. Pe deasupra, o va dărui cu „bănet frumos peşin„ şi chiar de-a doua zi o să plece că n-o să-i mai afle nimeni urma. La auzul acestor promisiuni din care se alegea cu un câştig curat şi fără riscuri, bătrâna „Încinsă de-a des-frâului viitoare/Şi din fire râvnitoare/La aurul făgăduit pofti133”. La care falsul peregrin îşi dă în vileag identitatea, iar mama lui se prăbuşeşte moartă de ruşine.

În felul acesta, un antifeminism dezlănţuit ajungea să târască în noroi toate femeile fără deosebire. Apologul sinistru al lui Eustache Deschamps ilustrează sub formele ei excesive o întreagă literatură ostilă femeii care, de la Cele cincisprezece bucurii ale căsniciei la Scorpia îmblânzită, au inundat Europa la începutul Timpurilor moderne, lată ca exemplu semnificativ un extras din Leac împotriva iubirii de umanistul Enea Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea (1458-1464), tradus în franceză la începutul secolului al XVI-lea. Textul de mai jos face trimitere la afirmaţiile altui umanist din secolul al XV-lea, Battista Mantovano, care, ee-i drept, era călugăr: „Partea muierească – zice Mantovan „ [este] /Făptură slugarnică, acră, plină d&„ venin: /Crudă şi trufaşă, toată numai tră”1*

— Ti ' dare, /Necredincioasă, nelegiuită, bicisnică! ^ smintită/Nesocotind dreptatea, justiţia şF,: echitatea… / [Femeia este] nestatornică, |' fluşturatică, haimana, /Vătămătoare, de-'t şartă, avară, nevrednică, /. /Certăreaţăr f îmbăloşată, hrăpăreaţă/Năbădăioasă, în vi-; dioasă, mincinoasă, /Proastă, beţivă, sâcâi-i e toare, /Nesăbuită, muşcătoare, prefăcută, /' Codoaşă, hulpavă, vrăjitoare, /Ambiţioasă; şi superstiţioasă, /Nestăpânită, ignorantă, dăunătoare, /Nevolnică, cârcotaşă, băgă- 24” reaţă, /Giudoasă şi nespus de răzbunătoare, /Toată numai linguşeală şi trândăvie, /Pusă pe harţag şi vrajbă/Toată numai prefăcătorie şi ascunzişuri/… /Nestăpânită, ingrată, foarte crudă, /îndrăzneaţă şi răutăcioasă, răzvrătită134.

Aceste invective, puse alături de cele o sută două acuzaţii ale lui Alvaro Pelayo, demonstrează că litaniile misogine deveniseră un discurs stereotipat, un mod obişnuit de a vorbi despre femeie.

Să fie oare întâmplător faptul că în Germania luterană a anilor 1560-1620, muncită de aşteptarea scadenţelor apocaliptice, ura faţă de femeie a atins un fel de apogeu mai cu seamă datorită tiparului? J. Janssen a alcătuit mai demult un dosar impresionant, din care extragem câteva piese majore. In 1565, un autor de succes, Adam Schubert, într-o carte cu titlu semnificativ, Diavolul casnic, îndeamnă soţul să recurgă la ciomag în raporturile sale cu nevasta, mai ales când ea este un adevărat demon, o muiere-bărbăţoi (Siemann). La sfâr-şitul lucrării, Siemann e ucis de bărbatul ei, şi este bine aşa. „Această cărţulie, conchide Schubert, a fost compusă cu scopul de a îndruma femeia la supunere”. In 1609, un predicator din Zwickau publică un tom masiv, Malus Mulier („Răul muieroi”), despre „setea de dominaţie ce-o devorează pe femeia rea.” Urmează două reeditări – în 1612 şi 1614 – şi curând apoi un nou tratat, Imperiosis mulier („Femeia tiranică”), în a cărui introducere putem citi: „împinsă de un vânt prielnic, satira mea a intrat cu pânzele sus în toate ţările; a pătruns pretutindeni, vorbele ei de duh au trecut în proverbe”.

„Vânt prielnic”: să precizăm înţelesul acestei expresii pornind de la reacţiile indignate a doi pastori care, şi unul şi altul, sunt tulburaţi de dezlănţuirea atacurilor împotriva femeii. CeJ dintâi, într-o predică publicată în 1593, se plânge în următorii termeni: ilor, = Peste tot in^, u, car„ceJe ^rece/e nPn? Este ^ctur ^ Ia „ „ femeile nui

Şi une- 2so 251 le şi altele oglindesc în mod incontestabil sentimente populare. Dar ele sunt în acelaşi timp produse ale culturii savante. Când literaţii (în sensul larg) alcătuiesc liste de proverbe, ei operează o selecţie în maximele grecilor şi aJe romanilor, citesc cu o anumită grilă cărţile Vechiului Testament şi, consemnând zicalele cotidiene, sunt liberi să le formuleze pe placul lor şi să le agraveze virulenţa. Oricum.

— Încă o dată datorită tiparului – culegerile de proverbe se înmulţesc în epoca Renaşterii, având de cele mai multe ori, acelaşi caracter defăimător la adresa femeii. Adunând aforisme de diferite provenienţe, intensificând circulaţia lor în public, ele sporesc în fapt violenţa misoginismului colectiv.

Un cercetător care se luptă în prezent cu acest material polimorf şi totodată greu sesizabil calculează că în secolele XV-XVII, din zece proverbe franţuzeşti relative la femei, şapte în medie le sunt ostile137. Cele favorabile scot în relief virtuţile nevestei bună gospodină, dând de altfel de înţeles că rareori găseşti asemenea mărgăritar: „Cu arme bune te-ai înarmat, nevastă vrednică de ţi-ai luat138”. „JVeta bună, face cât o cunună139”. „Nevastă prevăzătoare şi cuminte e podoabă la casa omului140”. „Cine are nevastă vrednică trăieşte mult şi bine141”. Nu aceasta e totuşi nota dominantă. Trecerea la nesfârşita litanie a zicalelor miso-gine poate fi oferită de acest aforism: „O femeie de ispravă face cât o împărăţie, altminteri nu-i pe lume fiară mai turbată142”. Or, „de an rău şi de muiere fără minte nu-i scăpare niciodată1*3”. Soţul chibzuit va avea deci grijă să fie stăpân în casa lui: „Pe nevastă n-o lăsa pe picior a te călca. Căci mâine fiara făr-de-obraz, ţi-1 va pune pe grumaz144”. Dar este oare posibil să te faci ascultat de nevastă?: „Ce vrea femeia, vrea şi Dumnezeu745”. „Vrerea femeii e scrisă în ceruri14<5”. In căsnicie bărbatul are oricum nevoie de ciomag: „Fie leneşi, fie sprinteni, caii vor să-i strângi în pinteni, iar muierea, bună, rea, tot pofteşte la nuia147”. Mai este cazul atunci să te însori? E. Deschamp, ase-; menea numeroaselor proverbe, se declară categoric împotriva însurătorii: „Când ai nevastă de păzit, parte n-ai de trai tihnit”. „Cine are nevastă, e trist148”. „Ai nevastă, ai năpastă149”. „Cine ţine muiere, în sărăcie piere150”. „De vrei în pace să trăieşti, să nu te căsătoreşti151”.

Defectele femeieşti justifică în culegerile de proverbe următoarele avertismente dezabu-zate. Femeia este risiptoare: „Tot ce-agoni&eşti cu trudăv înfulecă muierea zăludă152”. „Femeile nu iubesc decât rubinele153”. În afară de aceasta, luxul veşmintelor ascunde adesea – ori dezvăluie – urâciunea sufletului: „Femeie-n strai bogat gătită c-un gunoi e-asemuită. Pe afară e frumoasă, înăuntru-i găunoasă154”. Frumuseţea la rândul ei este suspectă şi primejdioasă: „Frumuseţea femeii nu îmbogăţeşte bărbatul155”. „Femeie frumoasă, minte scurtă. Catârcă bună, vită rea156”. „Spune-i o singură dată unei femei că-i frumoasă şi diavolul o să-i repete de zece ori157”. Femeia îşi plictiseşte bărbatul plâng. Înd întruna, dar lacrimile ei nu sunt sincere. „Cum se pişă câinele aşa plânge şi femeia158”. „Femeia râde când poate şi plânge când vrea159”. „Lacrimi de muiere, lacrimi de crocodil160”. De unde şi acuzaţia de duplicitate care i se aduce: „Femeia se plânge, femeia se-amăreşte. Femeia-i bolnavă când pofteşte161”. „Femeile sunt îngeri la biserică, diavoli în casă şi maimuţe în pat162”.

Într-o epocă în care întreaga societate exaltă puterea cuvântului dar se şi teme cumplit de ea (să ne gândim la calomnia care pătează onoarea, la interesul pentru retorică, la acţiunea predicatorilor), flecăreala femeiască stârneşte o vie îngrijorare şi de aceea bărbatul trebuie să se străduiască s-o înfrâneze. „Două femei o pricină, trei femei o gâlceavă, patru femei un iarmaroc163”. „Femeia să vorbească numai când merge găina la pişare164'. „Nu-i spune nevestii ce vrei să tăinuieşti165„. „Femeia nu tăinuieşte decât ce nu ştie166„. De unde şi dispreţul afişat la adre- 252 sa femeii: „Mare minune să moară o femeie fără să fi făcut vreo nebunie167„. „Femeia e o băr-cuţă cu pânze care se mişcă tot timpul168„. „Femeia singură e nimic169„. „Mintea femeii e făcută din smântână de maimuţă şi brânză de vulpe170”.

Dispreţul este deseori dublat de o duşmănie evidentă faţă de o făptură considerată a fi înşelătoare, irecuperabilă şi malefică. În această privinţă, proverbele reiau sub forma unor acuzaţii lapidare discursul celibatarilor (măscuii) ai Bisericii. „Inima femeii înşeală lumea, căci e plină de răutate171”. „Femeie şi vin cu al lor venin172”. „Femeia este mama tuturor stricăciunilor. Tot răul şi mânia de la ea purced173”. „Ochiul femeii e un păianjen174”. „Muierea bună, catârca bună, capra bună sunt trei jivine afurisite175”. „Femeile sunt prea periculoase, şi din fire primejdioase176”. De aceea înţelepciunea redutabilă a aforismelor stabileşte o legătură între elementul feminin şi lumea infernală: „Femeia ştie meşteşugul înaintea diavolului177*. „Femeia mai bucuros ghiceşte decât aude cuvântul Domnului178„. Or, câte ghicitoare de prin sate au pierit pe rug în această epocă! Aşa stând lucrurile, de ce ar mai regreta bărbatul moartea soţiei? Acest deces nu-i oare o binefacere acordată de Dumnezeu soţului? „Jalea după nevasta moartă ţine pân-la poartă179„. „Dumnezeu îl iubeşte pe bărbatul căruia îi ia nevasta cu care n-o mai scoate la capăt180„. Acest ultim dicton circula şi sub o formă mai categorică şi mai generală: „Celui pe care Dumnezeu vrea să-1 ajute îi moare nevasta181”.

5. O iconografie adeseori răuvoitoare.

Elemente şi confirmări, dacă ne este îngăduit să spunem aşa, ale acestui crunt rechizitoriu se regăsesc în stampele din secolul al XVI-lea. Mergând pe urma doamnei Sara F. Matthews-253 Grieco1(r), le vom studia, aici spre exemplificare pe cele gravate în Franţa acelor vremuri. O asemenea producţie este desigur ambivalenţă, sau mai degrabă şovăitoare, prezentând o imagine a femeii rând pe rând favorabilă şi defa-vora, bilă, în aşa fel încât una, o dezminte pe cealaltă. Astfel, aşa cum reiese din anumite proverbe, stăpâna casei este pusă în valoare atât ca tovarăşă iubitoare a soţului cât şi ca mamă a moştenitorilor acestuia. În unele reprezentări ale lui Adam şi ale Evei, de pildă, maternitatea este propusă ca un fel de echivalent feminin al muncii masculine: Eva alăptează un prunc în timp ce Adam sapă; sau se odihneşte, istovită, lângă cei doi prunci, în timp ce bărbatul ară. Alte stampe care pun în scenă perechile cosaş-culegătoare sau cioban-tunzătoare ilustrează a-jutorul pe care femeile pot să-1 dea bărbaţilor, în muncile agricole. Ilustraţii din cărţile de rugăciuni [livres d'heures -N. tr.] şi alegorii ale celor douăsprezece luni ale anului evocă femei adunând şi cărând curpenii de viţă tăiaţi de bărbaţi, mulgând vacile, culegând via, aducând de mâncare plugarilor, ajutând bărbatul la tăierea porcului sau pregătindu-i aluatul din care va coace pâinea. In stampă, tot femeia este cea care toarce şi ţese; care scoate apa din fântână; care găteşte bucatele; care îngrijeşte bolnavii şi dă morţilor ultimele îngrijiri trupeşti. Dar toate aceste îndeletniciri o situează într-un rol minor; şi în umba bărbatului. Totuşi – iconografia an-” tichizantă înlocuind alegoriile medievale – for-ţ ma feminină, mai plastică decât silueta masculină, e folosită cu predilecţie pentru personific carea unor abstracţiuni: Castitatea, Adevărul,; Caritatea, Natura, Majestatea, Religia, înţelepciunea, Forţa şi chiar cei Nouă viteji*; sau cele Patru Virtuţi cardinale*, cele Patru Elemente

* La sfârşitul secolului al XlV-lea s-a alcătuit o. listă cu cei mai faimoşi viteji din toate timpurile; losua, David, Iuda Macabeul, Hector, Alexandru cel: Mare, Cezar, regele Artur, Carol cel Mare (Charle-magne) şi Godefroi de Bouillon. (N. tr.).

* Dreptatea, prevederea, cumpătarea şi puterea.

(N. tr.).: şi cele Patru Zări ale lumii. O promovare a femeii? Parţială, fără îndoială, dar numai parţială. Căci majoritatea acestor alegorii cum, de pildă, Minerva (sau Amazoanele) sunt, întocmai ca şi Fecioara Măria, un fel de anti-Eva, fiinţe care nu-şi îndeplinesc întru totul vocaţia feminină şi sunt aşezate mai presus sau cel puţin în afara sexului lor. Să nu ne grăbim deci a crede că gustul pentru imageria greco-romană ar fi răsturnat deprinderile mentale şi ar fi modificat din temelii valorile şi credinţele. Unele teme reapar sub alt veşmânt. Între Doamna cu inorogul şi Diana vânătoriţă, cu cerbul alături, există continuitate; Eva şi Pandora joacă acelaşi rol, dezlănţuind din vinovata lor curiozitate o cascadă de calamităţi asupra omenirii. Judecata lui Paris nu-i deseori decât o altă versiune a mitului Evei oferindu-i lui Adam mărul. Goliciunea primei perechi de oameni în grădina Edenului, întocmai ca şi iubirile dintre Marte şi Venera, dintre Jupiter şi Callisto, exprimă una şi aceeaşi dorinţă într-un univers în care senzualitatea nu era condamnată încă: desfătarea într-un paradis terestru – sau precreştin – în care aceasta mai era îngăduită. Dar această grădină a desfătărilor, recreată provizoriu, nu-i în cele din urmă decât amăgire. Amăgitoare este şi evocarea unei femei erotice şi în acelaşi timp neprihănite.

De acum înainte, femeia devine o capcană. Desigur, ea este imaginea păcii, dar în aceeaşi măsură îl şi abate pe bărbat de la vocaţia lui militară sau intelectuală. Nişte soldaţi culeg roadele unui măr cu trunchi şi chip de femeie şi adorm apoi în loc să meargă la luptă. Xan-tipa îl împiedică pe Socrate să filosofeze; o curtezană îl preschimbă pe Aristotel în vită de povară. Lată-ne aşadar aruncaţi din nou de partea misoginismului care, după doamna S. Matthews-Griece, pare a se fi agravat în stampa franceză timp de o bună jumătate de secol, începând din 1560. Observaţie pătrunzătoare: atunci când personifică nobile abstracţiuni, figurile feminine nu sunt îmbrăcate niciodată după moda secolului al XVT-lea, de cele mai multe ori fiind goale sau îmbrăcate în tunici amplu drapate după moda antică, iar uneori aşezate pe un piedestal sau înconjurate de peisaje idilice. Dimpotrivă, când întruchipează alegorii nefaste, poartă costumul epocii şi sunt inserate în decorul cotidian. Astfel, femeia virtuoasă este izgonită din realitate, în timp ce femeia păcătoasă este introdusă cu drepturi depline. Să ne oprim acum asupra personificării păcatelor capitale. Leon Davent – în 1547 – le reprezintă înlănţuite de mijlocul Justiţiei* Două sunt întrupate de bărbaţi (lăcomia şi mî-r nia), dar celelalte cinci sunt femei (orgoliul, cu-j piditatea, invidia, luxura şi lenea). Într-o stam-r pă populară pariziană din a doua jumătate 3; secolului al XVI-lea, singură avariţia este figurată la masculin (un bărbat numărându-şi banii) j Celelalte şase vicii sunt atribuite celuilalt sex. Lăcomia este o femeie care stă la masă şi var- 1 să; curvăsăria este o Venera însoţită de un a-moraş; lenea este simbolizată de o femeie dormind în paie lângă un măgar; ucigaşa unui copil – în spatele căreia arde un oraş – personifică mânia; orgoliul este o femeie bogat gătită privindu-se într-o oglindă, cu un păun alături; invidia este o bătrână slută şi despuiată, pe care o muşcă nişte şerpi. In al doilea plan, artistul 1-a aşezat pe diavol şi a evocat Judecata de apoi.